Împărăţind în Roma Maxenţiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i şi chinuindu-i nu numai pe creştini, dar şi pe păgînii săi ucigîndu-i şi jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăţie, siluind casele celor de bun neam, şi era tuturor romanilor foarte greu şi urît, pentru acea tiranică, cumplită a lui viaţă şi prea spurcată. Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugîndu-l pe el să vină şi să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întîi lui Maxenţiu, sfătuindu-l pe el prieteneşte să înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dînsul şi nu s-a îndreptat, dar şi mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea romanilor la împărăţie-l alesese, nevrînd ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăţie. Pentru că Maxenţiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voinţa poporului; ci numai cu sprijinul cîtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri şi cinste. Iar Constantin a fost ales împărat de către toţi cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxenţiu tot neîndreptat petrecea, ba încă şi la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat şi a mers asupra lui cu război. Văzînd însă că puterea oştilor sale nu este de ajuns şi gîndind apoi la farmecele cele rele ale lui Maxenţiu, a început a se îndoi, pentru că ştia că Maxenţiu a vărsat mult sînge omenesc la facerea vrăjilor: mulţi băieţi, fete şi femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutînd milostivirea deşerţilor idoli, spre care nădăjduia. Deci, văzînd Constantin că la Maxenţiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpîneşte cerul şi pămîntul, pe care şi neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască lui chip de biruinţă asupra prigonitorului. Drept aceea, rugîndu-se el cu osîrdie, i s-a arătat în amiază-zi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decît soarele şi deasupra scris pe dînsul: "În acest semn vei învinge". Au văzut aceea şi ostaşii toţi, între care era şi dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, şi se mirau. Iar cei mai mulţi dintre dînşii au început a se teme că păgînilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire şi de moarte, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tîlharii şi făcătorii de rele. Deci, ostaşii se temeau ca nu cumva războiul lor să fie fără noroc şi din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndoială. Iar într-o noapte, pe cînd dormea el, i s-a arătat însuşi Hristos Domnul şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse şi i-a zis lui: "Să faci asemănare chipului acestuia şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea oştilor şi nu numai pe Maxenţiu, ba încă şi pe toţi vrăjmaşii tăi îi vei birui". Deci, sculîndu-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia şi chemînd argintari iscusiţi le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar şi de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat şi, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri şi pe zale semnul crucii.

Iar rău credinciosul Maxenţiu, fiind înştiinţat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală şi-a scos oastea romană şi a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei sale. Şi cînd s-a început lupta cu Maxenţiu, atunci, cu puterea cinstitei cruci, Maxenţiu a fost biruit şi mulţimea ostaşilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), şi însuşi Maxenţiu a fugit. Şi l-a urmărit împăratul Constantin şi, fugind el pe podul de peste rîul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, şi s-a afundat ticălosul în rîu cu oastea sa, ca şi faraonul cel de demult, încît s-a împotmolit rîul de călăreţi, de cai şi de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor şi l-a întîmpinat pe el tot poporul cu bucurie mare şi cu cinste. Iar el înălţa mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruinţă asupra vrăjmaşului, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biruinţei celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stîlp de piatră şi a scris pe dînsa: "Cu acest mîntuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului".

Avînd el al doilea război împotriva celor de la Bizanţ a căror numire de obîrşie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeei, Manasi, cînd un oarecare grec Bizas a pus temelia cetăţii, numindo Bizantion, de unde mai tîrziu Bizanţ, şi fiind biruit Constantin de către aceştia de două ori, era întru mîhnire mare. Şi fiind într-o seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste: "Să mă chemi în ziua necazului tău". Apoi, înfricoşîndu-se, şi-a ridicat iar ochii spre cer şi a văzut o cruce de stele, ca şi mai înainte închipuită pe cer şi scriind deasupra, împrejurul ei, aşa: "În acest semn vei învinge". Şi aşa purtîndu-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmaşii săi şi a luat cetatea Bizantion.

Şi avînd el al treilea război cu goţii, la rîul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mîntuitoarea armă şi i-a făcut ca şi mai înainte biruinţă. Şi de aici Constantin cunoscînd puterea lui Hristos celui răstignit pe cruce, şi crezîndul pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dînsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ierusalim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci. Iar ea, ducîndu-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri şi le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstite moaşte ale diferiţilor sfinţi. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întîmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.

Deci, fericita împărăteasă Elena, vrînd să găsească crucea cea de viaţă făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toţi evreii şi i-a întrebat pe dînşii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului. Dar lepădîndu-se ei, că nu ştiu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci şi cu moarte, şi aceia i-au arătat ei un bărbat bătrîn, anume Iuda, zicînd: "Acesta poate să-ţi arate ţie ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc". Şi făcîndu-se multă cercetare, şi Iuda refuzînd a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adîncă în care, petrecînd el cîtăva vreme, a făgăduit să spună. Apoi, scoţîndu-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare împresurat cu pămînt şi cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zidise o capişte zeiţei Venera şi pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiştea cea idolească şi să se răscolească ţarina şi să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugîndu-se la locul acela, iată a ieşit un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat mormîntul şi locul căpăţînii în partea dinspre răsărit şi aproape de dînsele au aflat îngropate trei cruci şi după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neştiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întîmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare şi atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; şi se aşezară crucile pe mortul acela cîte una pe rînd, iar cînd au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat şi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieştii Cruci a Domnului.

Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească, ce era cu dînsa. Iar alţii nu puteau să vadă şi să sărute sfînta cruce în acea vreme, din pricina mulţimii celei mari de lume, şi au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stînd la un loc mai înalt, a făcut înălţarea, arătînd cinstita cruce mulţimii, iar ei au strigat: "Doamne miluieşte". Şi de atunci s-a început praznicul "înălţării cinstitei Cruci a Domnului".

Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum şi sfintele piroane, iar cealaltă parte, punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulţime de jidovi a crezut şi s-a botezat şi s-a numit din sfîntul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului şi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfîrşit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfînta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întîi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfîntul mormînt al lui Hristos şi unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormîntul Sfintei adormiri a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici şi le-a înfrumuseţat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuinţă cu îndestulare. A venit în Bizanţ (Astăzi Constantinopol), aducînd cu sine partea lemnului crucii celei de viaţă făcătoare şi sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici, sfîntul împărat Constantin a pus lemnul cel de viaţă făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfînta Elena, cînd se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare şi învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frîul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: "În ziua aceea va fi (scris) pe frîul cailor: Sfînt lui Dumnezeu Atotţiitorul" (Zaharia 14:21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanţ, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintîi în Roma, cînd l-a înnecat pe Maxenţiu, a doua în Bizanţ, cînd l-a cucerit, a treia cînd a bătut pe goţi la rîul Dunării. După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materii scumpe şi a scris pe dînsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adică "biruieşte", arătînd la toţi rîvna dreptei credinţe. Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmaşi, a înălţat o cruce spre răsărit, în tîrgul de sus, apoi alta deasupra stîlpului cel roşu la locul iubirii de fraţi, iar pe cea de-a treia a înălţat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în tîrgul de pîine, la care loc se făceau multe puteri şi semne prin sfînta cruce. Încă se mărturisea de mulţi că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul acela, şi tămîia împrejur cinstita cruce, cîntînd cîntarea cea întreit sfîntă cu glas dulce, şi apoi iar se suia la cer. Şi aceasta se făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălţarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer şi în sfîntul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Şi mulţi din oamenii cei cucernici, care cu cinste şi cu sfinţenie vieţuiau, vedeau această pogorîre a îngerului şi auzeau cîntarea lui.

Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecînd de Perşi (602-610) şi iar s-a întors în Ierusalim, spre mîngîierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca, Chosroe II (590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina, a luat Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luînd cu de-a sila vistieriile cele bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult preţ, lemnul crucii Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia. Peste puţin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a cîştigat-o de la vrăjmaşul cel mîndru. Atunci fiind în mîhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit tuturor credincioşilor să facă rugăciuni, priveghieri şi postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mîndria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mîna lor este înaltă şi idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi şi cu post îndelungat. Apoi, adunîndu-şi toţi ostaşii şi în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmîndu-se cu puterea crucii, a mers asupra perşilor şi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă. Şi a fost cu oştile în pămîntul Persiei şapte ani, luînd cetăţile, robind satele şi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputînd să se împotrivească puterii greceşti, a fugit din pămîntul său şi, trecînd peste rîul Tigru, cu cel mai tînăr fiu al său, Medars, a împărţit el împărăţia sa. De acest lucru s-a mîniat Siroes, fiul lui cel mai în vîrstă, şi a gîndit ca şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei şi a trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pămîntul lui.

Atunci Heraclie, făcînd pace cu împăratul Persiei, a luat de la perşi făcătorul de viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.

Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfira cea împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, avînd în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimîntătoare, pentru că deodată a stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţînei, şi nu putea să păşească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dumnezeiască; şi toţi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea Ierusalimului în întîmpinarea împăratului, avînd ramuri de finic în mîini şi ieşind pînă la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutînd cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stînd, oprindu-le intrarea, şi zicînd: "Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceţi pe el". Aceasta văzînd-o şi auzind-o patriarhul, s-a înspăimîntat şi, întorcîndu-se spre împăratul, i-a zis: "Să ştii, împărate, că cu neputinţă îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele împărăteşti înfrumuseţat să duci lemnul acesta sfînt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mîntuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui". Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira şi coroana şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergînd cu picioarele desculţe. Şi l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost mare bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi dănţuiau precum oarecînd israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudînd pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi închinîndu-se aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulţi nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare şi cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alţii zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viaţă lemn, iar alţii povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă şi era aproape de moarte. Mergînd la ea patriarhul cu împărăteasa şi aducînd crucile, le-a pus pe cea bolnavă şi, punîndu-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă. Alţii spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amîndouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut aşa: văduva zăcînd în casă bolnavă şi murind, de la porţile morţii a fost adusă la viaţă şi la sănătate, şi mortul cel dus la groapă a înviat.