În tradiția mănăstirii se spune că un diacon, eclesiarhul katholikonului, date fiind îndatoririle ascultării sale, ajungea cu întârziere în trapeză în repetate rânduri. La un moment dat, din pricina unei asemenea întârzieri, trapezarul a refuzat să îi mai dea eclesiarhului porția cuvenită de mâncare. Cu sufletul plin de revoltă pentru cele petrecute, diaconul s-a întors în biserică și, oprindu-se în fața icoanei Maicii Domnului, i-a grăit: "Până când o să te tot slujesc și o să mă ostenesc pentru tine, iar tu nici măcar de hrana mea nu te îngrijești?". Și luând un cuțit, a lovit chipul Maicii Domnului din care, de parcă ar fi fost viu, a început să curgă sânge. Iar diaconul a orbit pe loc și a căzut la pământ în fața icoanei, tremurând tot ca și Cain ucigașul de demult. Egumenul a făcut priveghere de toată noaptea înălțând rugăciuni de milostivire și mântuire pentru acel diacon. După trecerea a trei ani, Maica Domnului i s-a arătat egumenului, înștiințându-l de iertarea și tămăduirea diaconului ce îndrăznise să îi lovească icoana, dar că mâna ce lucrase această batjocorire va fi pedepsită.

Diaconul și-a recăpătat vederea și s-a pocăit mult pentru păcatul său, petrecând tot restul vieții la un loc nu departe de icoană.

La 3 ani după adormirea diaconului, odată cu mutarea osemintelor aceluia, numai mâna cea dreaptă a rămas neputrezită și neagră și astfel se păstrează până astăzi în Mănăstire.