Acest fericit Vasile a trăit în vremea împărăţiei binecredinciosului cneaz Ioan Vasilievici şi a păstoriei sfinţitului Macarie, mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia. Tatăl lui se numea Iacov, iar mama lui Ana. Pe când era încă copil, a fost dat ca ucenic la un cizmar, unde ducea o viaţă de nevoinţă, rugându-se deseori şi arătând încă de atunci primele semne ale darurilor dumnezeieşti pe care le primise. Într-o zi, la vârsta de 16 ani, a început să râdă de un negustor care a venit să comande mai multe perechi de încălţări noi. După plecarea lui, cizmarul l-a întrebat cu dinadinsul de ce a făcut aceasta. Băiatul a răspuns că era caraghios ca acel negustor să comande încălţări pentru mai mulţi ani, când el avea să moară a doua zi. Apoi împlinindu-se proorocia lui, Vasile n-a mai voit să rămână cu stăpânul său şi nici să se întoarcă la părinţi, ci a plecat la Moscova.

Acolo a luat asupra sa nevoinţa nebuniei pentru Hristos. El nu avea casă şi nici acoperiş unde să-şi plece capul, trăia aproape gol în pieţe şi pe străzi, petrecea nopţile în rugăciune în pragul bisericilor şi păstra în mijlocul mulţimilor o linişte atât de desăvârşită, precum sihastrii în pustia cea mai adâncă. Când era întrebat, se făcea că nu poate să vorbească. Străin faţă de toţi oamenii, lepădând lumea şi legăturile ei, el arăta însă multă milă pentru sărmani, bolnavi şi asupriţi. Adesea mergea la închisoarea pentru cei stăpâniţi de patima beţiei, pentru a-i îndemna să se îndrepte. Şi fiind în vremea aceea multă groază şi asuprire, petrecerea Sfântului Vasile era ca o mustrare la arătare pentru boierii cei fără de rânduială, şi o mângâiere pentru poporul încercat. Aproape toate faptele lui aveau un tâlc proorocesc. De multe ori arunca cu pietre în pereţii caselor oamenilor evlavioşi şi săruta colţul caselor celor ce trăiau în păcat. Când a fost întrebat de ce face aşa, Vasile a răspuns că în casele unde este sfinţenie nu este loc pentru diavoli şi de aceea, văzându-i afară, îi gonea cu pietre. Dimpotrivă, sărutând colţul caselor de desfrânare, el se închina la îngerii care rămâneau afară, neputând să intre. La piaţă, el răsturna mesele neguţătorilor necinstiţi; iar într-o zi, când ţarul i-a trimis bani, el nu i-a mai dat ca de obicei la săraci, ci i-a dat unui negustor bine îmbrăcat care, pierzându-şi averea, se ruşina să cerşească şi pierea de foame.

In 1521, când tătarii conduşi de Mehmet Hirei ameninţau Moscova, Sfântul Vasile se ruga în faţa uşilor bisericii Adormirii, vărsând mulţime de lacrimi pentru izbăvirea ţării. S-a auzit atunci un vuiet mare în biserică, o flacără s-a ridicat şi o voce venind din icoana Maicii Domnului a vestit că va părăsi Moscova din pricina păcatelor locuitorilor ei. Sfântul a căzut la rugăciune mai cu dinadinsul şi vedenia înfricoşătoare a încetat. Mehmet Hirei, care dăduse foc la împrejurimi, a fost atunci alungat de arătarea unei mulţimi de ostaşi şi a fugit dincolo de hotarele Rusiei.

Ţarul Ivan al IV-lea, zis cel Groaznic, iubea pe sfânt şi îl cinstea foarte, precum şi Sfântul mitropolit Macarie. Odată, pe când a fost chemat la palat la sărbătorirea ţarului, fericitul a vărsat de trei ori vin pe fereastră. Şi întrebându-l ţarul nedumerit de ce făcea aceasta, el a spus că stinge un foc la Novgorod. Iar nu după mult ceas, a venit veste că un mare foc se pornise la Novgorod, dar n-a putut să se întindă, pentru că un om străin şi dezbrăcat uda casele în flăcări. Şi văzând solii pe Vasile, au recunoscut că despre el era vorba.

Altădată, în 1547, sfântul a început să plângă cu amar în faţa bisericii mănăstirii Înălţării Cinstitei Cruci, chiar în locul unde, puţin după aceea, s-a ivit focul care a ars Moscova. Nu după multă vreme, odată când ţarul era în biserică la Sfânta Liturghie, fericitul stătea într-un colţ şi privea la el. După slujbă a zis ţarului: "Nu erai la biserică, ci în altă parte!" Ţarul a tăgăduit. Iar Vasile a răspuns: "Cuvintele tale nu sunt adevărate. Te-am văzut cum te plimbai în gând pe Muntele vrăbiilor, ca să-ţi zideşti palatul tău cel nou". De atunci ţarul a prins mai mare frică de sfânt şi îl cinstea şi mai tare.

Sfântul Vasile s-a arătat şi la călătorii unei corăbii persieneşti care era în primejdie şi i-a izbăvit din necaz. Incă a făcut şi alte multe minuni, iar la vârsta de 88 de ani a căzut bolnav. Şi îndată la căpătâiul lui au venit ţarul şi familia sa pentru a-i cere să se roage pentru ei. Iar când sfântul le proorocea viitorul împărăţiei, faţa sa strălucea de lumină, pentru că vedea adunarea îngerilor care veniseră să-i ia sufletul. Deci fiind răpit, a adormit cu bucurie, la 2 august 1552. Toată cetatea s-a umplut atunci de mireasmă şi mulţime mare s-a adunat la îngroparea lui. Ţarul şi fiii săi i-au purtat trupul pe umeri până la biserică, unde îl aşteptau mitropolitul şi episcopii. Pe mormântul său, care s-a făcut izvor de tămăduiri pentru credincioşii în necazuri, s-a zidit o biserică închinată Acoperământului Maicii Domnului, care a primit după aceea numele fericitului.

Iar cum minunile nu încetau să se înmulţească, pe vremea episcopiei Sfântului Iov, în 1588, fericitul a fost canonizat. In aceeaşi zi s-au vindecat 120 de bolnavi în faţa moaştelor sfântului, care, precum se ruga pe pământ pentru toţi cei necăjiţi şi împovăraţi, aşa mijloceşte şi acum în ceruri în faţa Sfintei Treimi, Căreia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea. Amin.