După un an de la moartea Cuviosului Savatie, Dumnezeu, vrînd să ridice şi să preamărească locul în care plăcutul Lui s-a ostenit în insula Soloveţului şi să ridice locaş preaslăvit şi mare, în pustia aceea pentru mulţime de monahi, a rînduit în acel loc un bărbat îmbunătăţit, asemenea celui dintîi iubitor de pustie şi nevoitor, pe Cuviosul Părinte Zosima. Şi era cuviosul din stăpînirea marelui Novgorod, din satul cel mare ce se numea Tolvuia, de la lacul Onega. Părinţii lui se numeau Gavriil şi Varvara, de credinţă creştină, petrecînd în dreapta credinţă în care s-au născut. Ei au crescut copilul în învăţătura cărţii şi l-au povăţuit în bunul obicei, fiind smerit şi blînd, ruşinîndu-se de obiceiurile tinereşti. Crescînd cu trupul şi cu duhul, se străduia ca din dumnezeieştile cărţi să-şi cîştige mărgăritarul înţelegerii. Şi, cîştigîndu-l, înţelegea cele plăcute lui Dumnezeu şi cunoştea bogăţia cuvîntării Lui. Copilul cel înţelept a iubit fecioria şi s-a lepădat de nuntă cu hotărîre tare, fugind de cei ce voiau să-l împiedice de la plăcerea de Dumnezeu, ascultînd pe apostolul care zice: Cel neînsurat se îngrijeşte cum să placă Domnului; iar cel însurat se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Deci, ca să placă lui Dumnezeu, s-a lepădat de plăcerile trupeşti şi le-a supus înfrînării.

Fiind silit de părinţii săi spre nuntă, s-a mîhnit şi, ieşind din casa părintească, s-a lepădat de lume şi a luat îmbrăcăminte şi viaţă monahicească. Apoi s-a sălăşluit la un loc liniştit, aproape de casă, ca un sihastru, îndeletnicindu-se cu rugăciuni, cu post şi alte osteneli cuviincioase unei vieţi ca aceasta, începînd a sluji Domnului, dorind să aibă povăţuitor. Pentru că el nu se mulţumea să se înveţe viaţa cea îmbunătăţită şi monahiceştile nevoinţe din citirea cărţilor, ci avea trebuinţă de un povăţuitor iscusit, care să poată a-i arăta cu lucrul, ceea ce se cuvine tînărului celui osîrdnic să deprindă la fapta bună. Pe lîngă aceasta şi vieţuirea cu ceilalţi o socotea piedică, gîndind să se depărteze cu totul de cele lumeşti şi să se ducă în locuri pustii, potrivite pentru petrecerea monahicească, pentru că focul dumnezeieştii iubiri se aprinsese în inima lui şi spre desăvîrşirea duhovnicească îl îndemna.

Dorind să zidească o mănăstire undeva, nu numai pentru dînsul, ci şi pentru alţii care ar voi să se facă monahi, se ruga lui Dumnezeu să-i arate un loc şi înlesnire pentru cele plănuite. Şi, după rînduiala lui Dumnezeu, a aflat un monah anume Ghermano, bărbat îmbunătăţit, care mai înainte a vieţuit cu Cuviosul Savatie în insula Soloveţului. Acela a povestit fericitului Zosima cu de-a-mănuntul toate cele despre Cuviosul Savatie şi i-a spus şi despre insula aceea, cum că este depărtată de locaşurile mireneşti, dar potrivită pentru sălăşluirea monahilor, avînd păduri, dumbrăvi şi lacuri îndestulate de peşte. Iar Fericitul Zosima, auzind acestea de la bătrînul Ghermano, s-a bucurat cu duhul şi a dorit să fie vieţuitor al insulei aceleia şi moştenitor al Cuviosului Savatie, rugînd cu dinadinsul pe Ghermano să-l ducă la insula aceea şi să-l povăţuiască la viaţa pustnicească. În acel timp, părinţii lui Zosima dîndu-şi fireasca datorie a morţii, el i-a îngropat şi averile lor împărţindu-le, îndată a plecat împreună cu Ghermano spre insula Soloveţului şi cu ajutorul Domnului, plutind fără primejdie, au ajuns acolo. Şi găsind locul unde plutitorii au odihnă şi alinare, aproape de lacul ce avea apă dulce, s-au adăpostit acolo. Puţin mai departe de mal şi-au pus coliba lor, apoi într-însa au făcut priveghere toată noaptea, cîntînd psalmii lui David şi rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ca să trimită ajutor de sus, spre începerea sălăşluirii lor în acea insulă a mării.

Fiind vremea Utreniei, a ieşit Cuviosul Zosima din colibă şi a văzut o rază de lumină, strălucind pe el şi în tot locul acela. Şi s-a spăimîntat foarte mult cuviosul, văzînd acea strălucire de lumină neobişnuită şi ridicîndu-şi ochii spre răsărit, a văzut o biserică în văzduh, arătîndu-se lui mare şi frumoasă. Deoarece nu se obişnuise cu nişte descoperiri ca acestea, nu cuteza să privească mult la acea biserică şi îndată s-a întors în colibă. Iar Ghermano, văzîndu-l schimbat la faţă a înţeles că a văzut ceva nou şi l-a întrebat, zicîndu-i: "Pentru ce, o, iubitule, te-ai schimbat aşa la faţă? De ce te-ai înfricoşat? Ai văzut oare ceva nou şi neobişnuit?" Cuviosul Zosima i-a răspuns că a văzut strălucirea cea negrăită de sus, luminarea locului şi o biserică necunoscută în văzduh. Deci, Ghermano, socotind în minte puterea acelei vedenii, şi-a adus aminte de izgonirea mirenilor din insula aceea, care a fost în vremea Părintelui Savatie şi de proorocia vieţii celei monahiceşti şi a grăit către Zosima: "Să nu te spăimîntezi, o, iubite, ci să iei aminte, pentru că prin tine, precum socotesc, Domnul voieşte să adune aici, mulţime de monahi".

Apoi i-a spus lui despre cele ce se întîmplaseră femeii pescarului, care din zavistia oamenilor venise acolo din Corila, împreună cu bărbatul său, ca să stăpînească insula aceea. Apoi i-a spus cum au bătut-o doi tineri luminoşi, făcîndu-i mulţime de rane şi zicîndu-i: "Nu aveţi loc în insula aceasta; plecaţi de aici, că spre sălăşluirea monahilor a pregătit Domnul locul acesta". Iar robul lui Dumnezeu, Zosima, s-a umplut de mare bucurie duhovnicească din acele cuvinte ale stareţului său Ghermano şi s-a pornit spre mai mare rîvnă la zidirea mănăstirii în acel loc. Astfel s-au rugat amîndoi la Dumnezeu, ca să le fie ajutător la lucrul lor şi ceea ce au început să aducă la îndeplinire. Şi aşa, apucîndu-se, au început lucrul, tăind lemne de zidire, au făcut chilii, au îngrădit ogradă şi se străduiau cu îndoită osteneală trupească şi duhovnicească; cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii, iar cu duhul luptînd împotriva diavolilor, înarmîndu-se cu rugăciunea şi cu postul, iar hrană aveau din sudoarea feţei lor, lucrînd pămîntul cu sapa şi semănînd seminţe; iar Dumnezeu întărea pe robii Săi, privind de sus spre dînşii cu milostivire şi ajutîndu-i în toate lucrările lor.

Trecînd cîtăva vreme, fericitul Ghermano a trebuit să se ducă în partea cealaltă de mare pentru o nevoie, unde zăbovind cîteva zile, cînd a voit să se întoarcă în insulă, n-a putut pentru că, fiind toamnă, timpul începuse a se răci, erau zăpezi şi vifore mari, marea se învăluia cu valuri neîmblînzite, gheaţa plutea pe mare şi nici un fel de corabie nu putea să înoate pe luciul acela, spre insula Soloveţului. De aceea stareţul Ghermano a iernat pe malul acela pînă în primăvară, iar fericitul Zosima a rămas singur în insulă. Deci, întîi se mîhnea cu cugetul pentru stareţul Ghermano, apoi şi-a aruncat grija spre Dumnezeu, grăind ca David: Spre Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu, nu Te depărta de la mine. Şi iarăşi: Întru Tine m-am întărit din pîntecele maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu. Şi a început a se nevoi mai mult, adăugînd osteneli peste osteneli, petrecînd în neîncetată rugăciune şi postire.

Iar diavolii, neputînd să vadă o viaţă îmbunătăţită ca aceea a lui, nici suferind să fie batjocoriţi de dînsul, au ridicat asupra lui multe uneltiri. Uneori îl aruncau în trîndăvie, alteori îi năluceau diferite spaime, făcîndu-i oarecare necazuri, ca să înfricoşeze pe ostaşul lui Hristos cel neînfricat şi să clatine pe cel neclătinat. Uneori se închipuiau în fiare sălbatice şi în şerpi, se repezeau asupra lui cu asprime, în tăria puterii lor, ca şi cum ar fi vrut să-l rupă şi să-l înghită.

Dar robul lui Dumnezeu se împotrivea lor cu semnul Crucii şi cu rugăciunea şi îi batjocorea, zicîndu-le: "O, neputincioasă putere a vrăjmaşului! De aţi luat asupra mea putere de la Dumnezeu, apoi faceţi ceea ce voiţi; iar de nu, de ce vă osteniţi în deşert?" Şi cînta din psalmii lui David: Umblînd m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am înfrînt pe ei. Şi iarăşi: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui. Şi adăuga rugăciunea către Dumnezeu cu umilinţă, grăind: "Dumnezeule veşnic, Împărate Cel fără de început, Făcătorule şi Stăpîne, Tu eşti Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc; Tu eşti Mîntuitorul sufletelor şi Izbăvitorul celor ce cred în Tine; Tu eşti nădejdea celor ce se ostenesc şi aşteptarea celor ce sînt departe pe mare; Tu eşti povăţuitorul robilor Tăi, Tu eşti iubitorul a tot binele, Tu eşti Mîngîietorul celor ce plîng, Tu eşti bucuria sfinţilor, Tu eşti viaţa cea veşnică, lumina cea neapusă şi izvorul sfinţeniei; Tu eşti slava lui Dumnezeu Tatăl şi împlinirea Sfîntului Duh; Tu eşti Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi stăpîneşti în veci. Deci, pe Tine Te rog eu robul Tău, căzînd cu smerenie la Tine, ascultă-mi rugăciunea mea în ceasul acesta, Preasfinte Împărate şi Preabunule Doamne, să nu-ţi întorci faţa de la rugăciunea mea, ci mă izbăveşte din gura pierzătorului balaur, care cască gura asupra mea şi vrea să mă înghită. Păzeşte-mă de amăgirea diavolească, ca prin puterea sfinţilor Tăi îngeri, îngrădindu-mă şi scutindu-mă, să scap din dinţii lui şi să cîştig mîntuire de la Tine Stăpîne al meu, în Care cred şi spre Care nădăjduiesc şi Te slăvesc împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci".

Astfel rugîndu-se cuviosul, izgonea de la el năvălirile vrăjmaşului şi diavolii se risipeau de semnul Crucii şi de rugăciunea lui, ca praful de vînt; iar el rămînea fără vătămare cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu. S-a mai întîmplat încă sfîntului şi altă ispitire în aceeaşi vreme. Fiind iarnă mare, se sfîrşea hrana ce era adunată de o vară şi se îndoia cu gîndul, cu ce se va hrăni pînă vara; pentru că îi făceau necaz vrăjmaşii cei nevăzuţi, de foametea ce îl aştepta şi îl înfricoşau cu moartea cea fără de vreme. Iar cuviosul socotind în sine şi-a adus aminte de ceea ce s-a zis de Domnul în Evanghelie: Să nu vă îngrijiţi de ce veţi mînca, sau să nu vă îngrijiţi de ziua de mîine, ci să căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate vi se vor adăuga; pentru că ştie Tatăl vostru Cel ceresc de ce aveţi trebuinţă". Deci, toată grija, punînd-o spre Dumnezeu, Purtătorul de grijă a toate, se mîngîia cu cuvintele psalmistului: Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni.

Astfel mîngîindu-se el, izgonea îndoiala ce se aducea de la vrăjmaş. Iar Dumnezeu, nelăsînd pe plăcutul Său cel ce nădăjduia spre Dînsul, a trimis la el doi bărbaţi necunoscuţi, avînd o coşniţă cu ei, precum este obiceiul oamenilor, care vieţuiesc pe lîngă mare, de a avea sarcini în călătoriile cele de iarnă plină de pîine, făină şi unt şi au dat-o cuviosului, zicîndu-i: "Părinte, de voieşti, poţi să iei din sarcina aceasta să mănînci, iar noi vom veni la tine, cînd ne va porunci Domnul". Zicîndu-i aceasta, s-au dus îndată şi cuviosul nu s-a grăbit să-i întrebe de unde sînt, iar ei n-au mai adaos a se arăta sfîntului. Apoi multă vreme fericitul Zosima, aşteptînd pe bărbaţii aceia, după ce a văzut că nu se mai întorc, a cunoscut că aceea este o cercetare dumnezeiască; şi mulţumea Domnului pentru milostiva Lui purtare de grijă pentru dînsul şi pentru darul cel nespus.

Trecînd iarna, stareţul Ghermano a venit, aducînd cu sine pe un om din mireni, anume Marcu, cu meşteşugul pescar şi cu hrană destulă pentru multă vreme, încă şi mreji pentru vînatul peştelui. Şi nu după multă vreme, Marcu a primit rînduiala monahicească, apoi şi alţi mulţi, dorind mîntuirea lor, au început a veni la ei, a vieţui împreună, zidindu-şi chilii şi cîştigîndu-şi hrana lor prin osteneala mîinilor. Deci, sîrguindu-se Cuviosul Zosima, a zidit o biserică mică în numele Domnului nostru Iisus Hristos, spre pomenirea Schimbării la Faţă, celei cu dumnezeiască cuviinţă, în acel loc unde i s-a făcut vedenia Bisericii, ce s-a arătat cu strălucire de lumină negrăită; apoi a făcut lîngă biserică şi o trapeză mică şi a început viaţa de obşte. Şi a trimis pe unul din fraţi la marea cetate Novgorod, la arhiereul Iona, să ceară binecuvîntare pentru sfinţirea bisericii şi să le dea egumen mănăstirii lor celei pustniceşti. Iar arhiereul le-a trimis degrabă binecuvîntare şi pe un ieromonah Pavel, ca să le fie egumen. Şi s-a bucurat Cuviosul Zosima, ca şi fericitul Ghermano şi toţi fraţii, de binecuvîntarea arhierească şi de egumen. După aceea au sfinţit biserica şi mănăstirea spre slava lui Dumnezeu şi astfel s-a început preacinstitul şi preamăritul locaş al Soloveţului. Însă nu după multă vreme egumenul Pavel, nesuferind osteneala pustiei, s-a întors în cetate. După el a fost alt egumen, anume Teodosie, dar şi acela s-a dus, şi s-au sfătuit fraţii cu cuviosul, ca să nu-şi ia egumen din alte mănăstiri, ci să-şi aleagă din cei ce sînt între dînşii.

Apoi şi un alt sfat au adăugat fraţii, ca pe însuşi Cuviosul Zosima să-l aleagă la proestoşie, care lucru l-au şi făcut. Pentru că mergînd înainte unul din fraţi la marele Novgorod, a rugat pe arhiereu, ca prin scrisoare să cheme pe părintele lor şi să-l hirotonească preot şi egumen, chiar nevrînd. Şi a făcut aşa arhiereul, trimiţînd o scrisoare cuviosului, prin care l-a chemat la sine şi l-a silit să primească preoţia şi egumenia şi dîndu-i pentru cale destule, l-a liberat cu cinste. Asemenea şi mulţi din cetăţeni au dat multe cuviosului, pentru trebuinţa mănăstirească: vase şi veşminte, argint şi pîine îndestulată. Şi a venit cuviosul în locaşul său strălucind cu cinstea preoţiei şi cu dregătoria egumeniei şi a fost întîmpinat cu cinste, toţi veselindu-se de părintele lor. Iar cînd cuviosul a început a sluji cea dintîi Sfîntă Liturghie în locaşul său, s-a făcut asupra lui o dumnezeiască minune, de toţi văzută; pentru că faţa lui s-a luminat cu darul Sfîntului Duh, ca o faţă de înger şi s-a umplut biserica de o bună mireasmă mare, care era încredinţată mărturie a vredniciei lui, căci cu vrednicie a luat cinstea preoţiei şi toţi s-au bucurat mult de un păstor ca acesta al lor plin de darul lui Dumnezeu şi au preamărit pe Hristos.

S-au întîmplat atunci nişte neguţători şi cuviosul le-a dat prescura de la slujirea Liturghiei; iar ei prin nebăgare de seamă au pierdut-o şi un frate anume Macarie, a văzut un cîine, muşcînd cu gura şi apropiindu-se, nimic n-a aflat, decît numai prescura aceea; şi aducînd-o la Cuviosul Zosima, i-a spus ce văzuse şi se minunau cei ce au auzit. După aceasta Cuviosul Zosima, văzînd că din zi în zi se înmulţesc fraţii, încît acum nu mai încăpea biserica pe cei ce se adunau la obişnuita cîntare, s-a sîrguit să zidească o biserică mai mare, ca să poată toţi să încapă la soborniceasca pravilă a bisericii; apoi a făcut şi chilii multe şi a lărgit mănăstirea.

Iar după cîţiva ani şi-a adus aminte de Cuviosul Savatie, care s-a nevoit mult în ostenelile monahiceşti în acea insulă şi i-a fost jale de el; căci cinstitele lui moaşte se odihnesc aiurea, unde a răposat, lîngă rîul Viga. Deci, s-a sfătuit cu fraţii să aducă moaştele Cuviosului Savatie de la Viga la dînşii unde a petrecut mulţi ani viaţă pustnicească. El încă sfătuindu-se despre aceasta, i-a venit o scrisoare din locaşul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, de la Iezerul Alb, adusă de un monah al mănăstirii Cuviosului Chiril şi trimisă la Cuviosul Zosima. În ea era scris astfel:

"Dar şi milă de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, iubitule întru Hristos, duhovnicescule povăţuitor, de Dumnezeu iubite egumene Zosima; cu toţi fraţii întru Hristos să te bucuri! Am auzit de la cei ce vin din părţile voastre la noi, despre ostrovul Soloveţului, că pentru greutatea mării, era nelocuit de oameni mulţi ani, aproape de cînd a început a străluci soarele pe cer. Iar acum auzim că în ostrovul acela, cu dumnezeiasca voie şi cu mijlocirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi cu sîrguinţa pentru Dumnezeu, a iubirii voastre de osteneală, s-a făcut vieţuire monahilor şi s-a făcut mănăstire cinstitei Schimbări la Faţă a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos; unde s-au adunat mulţime de fraţi şi toate s-au rînduit cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Însă numai de un bine vă lipsiţi, că anume Cuviosul Savatie este uitat de voi, el care mai înainte de a voastră iubire de osteneală a vieţuit în acel loc după Dumnezeu şi şi-a sfîrşit viaţa sa în postiri şi în osteneli. El în cuvioasele sale fapte era desăvîrşit, ca şi cuvioşii părinţi cei de demult; şi astfel el, cu tot sufletul iubind pe Hristos, s-a lepădat de lume şi a cîştigat fericitul sfîrşit, bucurîndu-se. Pentru că unii din fraţii din mănăstirea noastră, care au fost la Novgorod, au auzit povestirea unui bărbat iubitor de Dumnezeu, anume Ioan, care făcea negoţ. Acesta plutind pe mare, a fost la rîul Viga, unde s-a învrednicit a vedea viu pe Cuviosul Savatie şi a auzit de la dînsul învăţătură duhovnicească. Apoi mutîndu-se cu sufletul la Dumnezeu, a îngropat cinstitul trup al aceluia, cîntîndu-i cele de deasupra gropii împreună cu egumenul Natanail.

Şi a spus acel Ioan fraţilor noştri, cum s-a făcut pe mare o minune şi cum pe Teodor, fratele lui, de furtună şi de înecare l-a păzit Dumnezeu, cu rugăciunile Cuviosului Savatie; şi altele, precum am auzit. Apoi se făcuseră semne şi minuni la mormîntul lui, pentru că a plăcut lui Dumnezeu şi noi sîntem martori ai vieţii lui îmbunătăţite. Căci acest fericit părinte a vieţuit mulţi ani cu noi, în casa Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, în mănăstirea lui Chiril. Pentru aceasta scriem acum sfinţiei voastre, dîndu-vă sfat duhovnicesc, să nu vă lipsiţi de un dar ca acesta, ci să aduceţi cît mai repede la voi, pe acest cuvios şi fericit Savatie. Că unde s-a ostenit mulţi ani, acolo să fie puse şi cinstitele lui moaşte. Fiţi sănătoşi în Iisus Hristos, Viaţa cea veşnică şi vă rugaţi pentru noi ca nişte iubitori de Dumnezeu, ca să ne scape Domnul, cu rugăciunile Cuviosului Savatie, de toate răutăţile ce năvălesc asupra noastră".

O scrisoare ca aceasta luînd-o şi citind-o fericitul Zosima, egumenul Soloveţului, s-a veselit cu duhul, şi cu toţi fraţii au grăit într-un glas: "Nu este aceasta de la oameni, ci de la Dumnezeu". Şi îndată, pregătind o corabie, s-a dus Cuviosul Zosima cu mulţime de fraţi în partea cealaltă, suflîndu-le vîntul spre ajutor şi ajungînd la casa de rugăciune, care era pe malul rîului Viga, au săpat mormîntul Cuviosului Savatie şi s-a umplut văzduhul de mireasmă plăcută. Iar cînd au descoperit racla, au văzut pe plăcutul lui Dumnezeu şi l-au dus în corabie cu cîntări de psalmi. Apoi vîntul suflînd cu bună sporire, au călătorit bine şi au ajuns degrabă la locaşul lor, bucurîndu-se şi mulţumind lui Hristos de cîştigarea acestei comori duhovniceşti, adică de moaştele Sfîntului Savatie Cuviosul. Apoi le-au pus în pămînt după Altar, lîngă biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei adormiri şi, zidind bolniţă, a pus sfinte icoane, şi cîţi bolnavi alergau cu credinţă, cîştigau tămăduiri de la mormîntul Cuviosului Savatie, prin sfintele lui rugăciuni.

Fericitul Zosima, mergînd în toate nopţile în bolniţa aceea, se ruga şi făcea multe închinăciuni, pînă la cîntarea Utreniei. Iar mai sus pomenitul negustor Ioan, care slujise odată îngropării Sfîntului Savatie, avînd mare dragoste şi credinţă către dînsul, cu fratele său Teodor, cel izbăvit de la înec, au zugrăvit chipul Cuviosului Savatie şi, aducîndu-l în mănăstirea Soloveţului, l-au dat egumenului Zosima cu multe lucruri trebuincioase locaşului. Iar egumenul, primind cu dragoste cinstitul chip al lui Savatie şi sărutîndu-l, l-a pus deasupra mormîntului şi grăia către chipul cuviosului ca şi către un om viu: "O, robul lui Dumnezeu, deşi ţi-ai sfîrşit vremelnica ta viaţă cu trupul, dar cu duhul să nu te depărtezi de la noi, ci să ne duci de mînă la Hristos Dumnezeu, povăţuindu-ne să călătorim după poruncile Domnului, să ne purtăm crucea noastră şi să urmăm Stăpînului nostru. Tu, cuvioase, avînd îndrăzneală către Hristos şi către Preacurata Maică a lui Dumnezeu, fii rugător şi mijlocitor pentru noi nevrednicii, cei ce vieţuim în acest sfînt locaş, al cărui începător tu eşti; fii apărător şi ajutător acestei cete de Dumnezeu adunată, ca vieţuind în locul acesta, păzindu-ne prin rugăciunile tale, să petrecem nevătămaţi de diavoli şi de oameni, slăvind pe Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh".

Înflorind locaşul Soloveţului, cu darul lui Dumnezeu, din zi în zi înmulţindu-se şi înfrumuseţîndu-se cu monahii cei îmbunătăţiţi şi cu alesele strădanii ale Cuviosului Zosima, diavolul, urîtorul binelui, se aprindea de zavistie şi neputînd să facă ceva - deoarece era izgonit şi ruşinat de fericitul Zosima şi de ceilalţi buni nevoitori -, a îndemnat pe nişte oameni răi să facă supărare sfîntului locaş, ca să necăjească pe începătorul lui şi pe fraţi. Deci, prin îndemnarea diavolească au început a veni în insula Soloveţului mulţi din locuitorii boiereşti şi din slujitorii dregătorilor şi moştenitorii pămîntului Corila, care pescuiau peşte din lacuri; iar pentru trebuinţa mănăstirii nu lăsau să se vîneze nicidecum; zicînd că ei sînt moştenitori şi stăpînitori ai insulei aceleia. Iar pe Cuviosul Zosima şi pe toţi monahii îi defăimau cu necinste şi cu cuvinte ocărîtoare, le făceau multe supărări, se lăudau că vor risipi mănăstirea şi pe monahi îi vor izgoni de acolo. Deci, a fost nevoit cuviosul să meargă la marele Novgorod, la arhiepiscopul Teofil, să ceară ajutor şi apărare şi luînd pe unii din ucenicii săi, s-a dus. Ajungînd la cetate şi închinîndu-se arhiepiscopului, i-a pus înainte rugămintea sa pentru locaşul cel tulburat de oamenii mireni.

Arhiepiscopul i-a grăit: "Eu, părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu sînt gata să dau ajutor mănăstirii tale, dar mai întîi este trebuinţă să spui despre aceasta boierilor celor mai mari care stăpînesc cetatea şi după sfătuirea lor să vă dau ajutor". Apoi Cuviosul Zosima s-a dus la boieri cu rugăminte şi umblînd prin casele lor, cerea milă, ca să nu lase a se risipi mănăstirea lor şi locul cel sfinţit al lui Dumnezeu să nu-l dea în stăpînirea oamenilor mireni. Şi toţi boierii care stăpîneau cetatea au făgăduit să ajute mănăstirii lui. Apoi s-a dus la o jupîneasă văduvă, anume Marta, care era una din jupînesele cele mari ale cetăţii aceleia, voind s-o roage pentru locaşul său, deoarece sătenii şi robii ei se duceau adeseori la insula Soloveţului şi făceau multe necazuri mănăstirii.

Ea, auzind de la robi venirea lui, a poruncit să izgonească pe sfînt cu necinste de la casa sa. Iar robul lui Dumnezeu a primit cu răbdare acea necinstită izgonire, iar către ucenicii săi a grăit: "Să ştiţi că vor veni zile, în care vieţuitorii acestei case nu vor mai face urme cu paşii prin casa aceasta, căci se vor închide uşile acestei case şi nu se vor mai deschide şi curtea aceasta va rămîne pustie". Zicînd aceasta, a tăcut şi s-au împlinit toate acelea la vremea lor, precum le-a proorocit cuviosul.

După aceasta arhiepiscopul, chemînd pe boieri la dînsul, le-a spus despre supărările ce se făceau de locuitori Fericitului Zosima şi locaşului lui, iar boierii toţi într-un glas au voit să ajute cuviosului. Au dăruit toată insula locaşului lui, i-au dat scrisoare pentru stăpînirea ei şi au pus pe scrisoare opt peceţi de plumb. Cea dintîi a arhiepiscopului, a doua a voievodului, a treia a polcovnicului, apoi cinci peceţi cu cinci margini ale cetăţii. Şi a dăruit pe cuvios cu multe din cele trebuitoare: cu vase bisericeşti, cu veşminte preoţeşti, cu aur şi cu argint pentru trebuinţa mănăstirii, cu mulţime de pîine şi a făgăduit ca de atunci înainte să ajute mănăstirea lui la toate. Auzind acestea toate jupîneasa Marta cea mai sus zisă şi înştiinţîndu-se încă şi de îmbunătăţita viaţă a Fericitului Zosima de la mulţi bărbaţi vrednici de credinţă, că este adevărat rob al lui Dumnezeu, s-a căit că a mîhnit pe cuvios şi, trimiţînd rugăminte, l-a chemat la masă la dînsa. Iar el, fiind fără răutate, s-a dus la masa ei.

Intrînd în casa ei, a binecuvîntat pe jupîneasa, împreună cu fiii şi cu fiicele sale şi l-a pus pe el la mijlocul ospăţului şi toţi mîncau, beau şi se veseleau. Iar cuviosul şezînd cu smerenie şi cu blîndeţe, tăcea, gustînd puţină hrană după obiceiul său. Iarăşi privind la cei ce şedeau, s-a mirat, apoi plecînd capul în jos nu zicea nimic, pentru că a văzut o minunată vedenie. Şi iarăşi privind, a doua şi a treia oară, a văzut aceeaşi vedenie. Căci vedea şase bărbaţi din cei mai mari fără capete, care şedeau la ospăţul acela; şi se mira robul lui Dumnezeu de ceea ce vedea, cum acei oameni şed şi se ospătează, iar capete nu au. Şi înţelegînd ceea ce era să fie, a clătinat cu capul, a suspinat şi a lăcrimat şi apoi n-a mai gustat nimic din cele ce se puneau la masă, deşi era silit cu poftiri.

După masă, jupîneasa Marta, cerîndu-şi iertare de la cuviosul pentru mîhnirea făcută lui de către dînsa, a dat mănăstirii lui un sat, lîngă rîul Suma la liman. Şi ieşind cuviosul din casa ei, Daniil, ucenicul lui, avînd îndrăznire către dînsul, îl întreba cu osîrdnică rugăminte pentru ce în vremea mesei privind de trei ori către cei ce şedeau, a clătinat cu capul şi, suspinînd, a plîns şi n-a mai gustat nimic din bucatele cele puse înainte. Şi a grăit cuviosul ucenicului: "Fiule, ai îngreunat ca şi Elisei pe Ilie, însă nu voi ascunde judecăţile lui Dumnezeu cele negrăite, care au a se împlini la vremea lor; dar să păzeşti taina aceasta, pînă ce va fi împlinirea dumnezeieştilor porunci. Eu am văzut şase bărbaţi, din cei mai mari boieri ai cetăţii, şezînd la ospăţ fără capete şi, văzînd aceea, m-am mirat mult cu spaimă şi nu puteam nici mîncare, nici băutură să duc la gura mea de vedenia cea de spaimă şi socotesc că acestor bărbaţi li se vor tăia capetele degrabă. Însă te fereşte, o fiule, ca să nu spui nimănui, despre ceea ce auzi de la mine".

După aceasta cuviosul s-a întors la locaşul său cu scrisoarea cea întăritoare şi cu multe dăruiri de la iubitorii de Dumnezeu. Şi trecînd nu multă vreme, s-a făcut înştiinţare, că marele voievod Ioan Vasilievici, singur stăpînitor a toată Rusia, venind cu mare putere la marele Novgorod, a pedepsit cu moarte pe unii din boierii cetăţii, ca şi ceilalţi să aibă frică. În acel timp s-au tăiat capetele celor şase bărbaţi, pe care cuviosul i-a văzut şezînd la masă fără capete, în casa jupînesei Marta; ba încă şi jupîneasa Marta din porunca marelui voievod, a fost trimisă cu fiii săi în surghiun în cel mai de jos Novgorod. Iar averea ei a fost jefuită şi a rămas pustie după proorocirea Cuviosului Zosima, cum a proorocit în ceasul acela, cînd a fost izgonit cu necinste din casa acelei jupînese.

După toate acestea, cuviosul vieţuind mulţi ani şi isprăvindu-şi toată fapta bună, i s-a apropiat vremea fericitului său sfîrşit, pentru că era plin de zile şi de osteneli plăcute lui Dumnezeu. Pregătindu-şi lui mai devreme mormînt, şi căutînd spre dînsul, plîngea totdeauna, avîndu-şi moartea sa întru pomenire şi gătindu-se mai înainte de ieşire. Apoi, simţindu-şi plecarea sa la Dumnezeu, îmbolnăvindu-se cu trupul şi slăbind de bătrîneţe şi de osteneli multe, a chemat fraţii şi a grăit către dînşii: "Fraţilor şi fiilor, iată, mă duc din această vremelnică viaţă, iar pe voi vă dau milostivului Dumnezeu şi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Deci, spuneţi pe cine doriţi să aveţi după Dumnezeu egumen în locul meu". Iar fraţii toţi cu lacrimi au strigat ca şi cu o gură, zicînd: "Am voi, părinte şi păstorule al nostru, ca toţi cu tine să ne îngropăm, dar nu este aceasta în puterea noastră, pentru că una este judecata omenească şi alta a lui Dumnezeu. Iar Stăpînul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce ţi-a vestit ducerea ta la veşnicele locaşuri, Acela poate să ne dea prin tine povăţuitor, pe care El îl ştie, ca să poată a ne îndrepta spre mîntuire; iar binecuvîntarea şi rugăciunile cuvioşiei tale să se odihnească peste noi, că tu eşti, după Dumnezeu, părintele nostru şi precum ai avut grijă de smerenia noastră în viaţa aceasta, aşa ne rugăm ţie, ca şi după ducerea ta către Dumnezeu, să nu ne laşi sărmani".

Acestea zicîndu-le fraţii, au încetat de a mai vorbi, dar n-au încetat din plîngerea şi din tînguirea cea multă. Iar cuviosul iarăşi a grăit către dînşii: "Fiilor, v-am mai spus că vă dau în mîinile Domnului şi ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar pentru egumen, deoarece v-aţi pus nădejdea către Dumnezeu, spre Preacurata Maica lui Dumnezeu şi spre a mea smerenie, să vă fie vouă Arsenie egumen, ca unul ce este bărbat vrednic pentru chivernisirea mănăstirii şi a fraţilor". Deci, cuviosul a încredinţat egumenia lui Arsenie, bărbatul cel îmbunătăţit şi iscusit. Şi a grăit către Arsenie: "Iată, frate, te pun pe tine după Dumnezeu rînduitor şi ocîrmuitor sfîntului locaşului acestuia şi tuturor fraţilor adunaţi pentru dragostea lui Dumnezeu.

Deci, păzeşte ca să nu rămînă nepăzite ceva din mănăsti-reştile rînduieli; cele alcătuite din apostoleştile învăţături şi din predaniile Sfinţilor Părinţi, cele pentru soborniceasca cîntare bisericească şi pentru rînduiala trapezei, precum şi pentru toată rînduiala şi obiceiul mănăstiresc, cel aşezat prin a noastră smerenie după Dumnezeu; pe toate întregi şi neschimbate să le păzeşti. Iar Domnul să îndrepteze paşii voştri spre lucrarea poruncilor Lui, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpînei noastre Fecioare de Dumnezeu Născătoare şi ale tuturor sfinţilor şi cu rugăciunile plăcutului său, Cuviosului Savatie. Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească de toate bîntuielile vrăjmaşului şi întru dumnezeiasca dragoste să vă întărească. Iar eu, deşi mă despart de voi cu trupul, dîndu-mi datoria firii celei muritoare, dar cu duhul voi fi nedepărtat de voi. Şi aceasta să vă fie vouă în ştire: de voi afla dar înaintea lui Dumnezeu, după a mea ducere, locaşul se va înmulţi şi mai mult şi se vor aduna mulţime de fraţi pentru dragostea lui Hristos şi se va umple locul acesta de îndestulare duhovnicească şi întru trebuinţele trupeşti scădere nu va fi".

Aceasta zicînd-o cuviosul către fraţi şi învăţîndu-i, i-a sărutat cu sărutare duhovnicească pe fiecare şi, dînd tuturor binecuvîn-tare, şi-a ridicat mîinile şi s-a rugat pentru locaş şi pentru toată turma sa cea duhovnicească, precum şi pentru dînsul. Apoi însemnîndu-se cu Sfînta Cruce, a zis: "Pace vouă". Şi iarăşi ridicîndu-şi ochii către Dumnezeu a grăit: "Stăpîne, Iubitorule de oameni, învredniceşte-mă ca să stau de-a dreapta Ta, cînd vei veni întru slavă să judeci viii şi morţii şi să răsplăteşti fiecăruia după lucrurile lui".

Acestea grăindu-le, s-a culcat şi şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului, pe Care L-a iubit şi Căruia din tinereţe I-a slujit cu cuvioşie şi dreptate. Cuviosul Părintele nostru Zosima, a murit în anul de la facerea lumii 6986, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 1478, în 17 zile ale lunii Aprilie. Şi plîngeau după dînsul fraţii cu multe tînguiri. Şi cîntînd cele trebuincioase îngropării, l-au pus în mormîntul pe care l-a săpat cu mîinile sale, fiind încă viu, după altarul bisericii Schimbării la Faţă a Domnului. După aceea, şi gropniţă deasupra moaştelor cuviosului au zidit şi icoane sfinte ale lui Hristos şi ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au pus într-însa. Apoi, venind fraţii cu lumînări, se rugau acolo. Şi se făceau şi minuni la mormîntul cuviosului şi tămăduiri bolnavilor se dădeau; chiar şi acum se dau vindecări acolo celor ce cu credinţă aleargă. Căci precum s-a făgăduit, ducîndu-se cu sufletul către Domnul, că nu-şi va lăsa locul unde s-a nevoit, ci cu duhul va petrece cu ucenicii lui. Astfel, îşi împlineşte făgăduinţa sa din locaşurile cele de sus, cercetînd locaşul cel de jos şi venind la dînsul de faţă nevăzut. Iar uneori arătîndu-se unora pe pămînt şi pe ape, în nevoi le ajută. Şi de multe ori era văzut pe mare, în vremea învăluirii corăbiei îndreptînd-o, viforul alinîndu-l, iar uneori se vedea stînd în biserică în mijlocul soborului fraţilor. La început, după moartea sa, în a noua zi, s-a arătat monahului Daniil, vestindu-i, cum că de duhurile văzduhului şi de mult meşteşugitele curse a scăpat, cu mila lui Dumnezeu şi că este numărat în ceata cuvioşilor.

Şi stareţului Tarasie i s-a arătat în vederea ochilor la mormîntul său; asemenea şi lui Gherasim, ucenicului său, într-o zi de Duminică după Utrenie, mergînd de la gropniţa Cuviosului Savatie şi căutînd spre Gherasim, i-a zis: "Nevoieşte-te, fiule, ca după ostenelile tale să-ţi primeşti răsplătirea!" Şi a doua oară acelaşi Gherasim l-a văzut, în vremea dumnezeieştii Liturghii, în Sfînta şi Marea Joi, stînd în soborul bisericii şi cînd se împărtăşeau fraţii, a zis Cuviosul Zosima către Gherasim: "Mergi şi tu de te împărtăşeşte!" Atunci cuviosul a stat aproape de Sfintele Taine, pînă ce toţi s-au împărtăşit. Ieromonahului Dositei, în vremea rugăciunii Pavecerniţei, stînd în pridvorul bisericii şi rugîndu-se pentru un frate îndrăcit cu mintea sa, i s-a arătat cuviosul, zicîndu-i: "Nu-i este acelui frate de folos tămăduirea, pentru care tu te rogi, ci i se cade a petrece întru acea pătimire!" Pe stareţul Teodul, care din întîmplare alunecase şi căzuse la pămînt şi foarte se zdruncinase cu trupul, încît zăcea bolnav pe pat, neputînd să se scoale la obişnuita sa pravilă, Cuviosul Zosima, venind într-o seară, tîrziu, în chilia lui şi bătînd în uşă, cu rugăciune l-a sculat sănătos. Din nişte arătări ca acestea ale lui, este încredinţat lucru, că nu se depărtează de la locul său şi nu părăseşte părintele cel iubitor de fii, pe fiii săi cei ce se nevoiesc în acel loc; iar tuturor celor ce-l cheamă cu credinţă, le dă grabnic ajutor.

Monahul Mitrofan a mărturisit despre sine că pe cînd era în lume şi plutea pe mare făcînd neguţătorie, într-o vreme s-a ridicat furtună pe mare şi a fost luntrea lui purtată de valuri ca la treizeci de zile. Apoi mai multe vînturi şi învăluiri s-au ridicat şi mare furtună s-a făcut, iar luntrea era acoperită de valuri, iar cei ce erau într-însa se deznădăjduiseră de viaţă şi se rugau lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi şi-au adus aminte de Cuviosul Zosima, făcătorul de minuni al Soloveţului şi l-au chemat spre ajutor şi îndată au văzut pe cuvios şezînd la cîrmă. Apoi, întinzîndu-şi poalele mantiei sale cu amîndouă mîinile spre amîndouă părţile luntrei, împingea în lături valurile mării ce năvăleau şi trecea luntrea prin valuri fără primejdie. Astfel a fost cuviosul ziua şi noaptea, îndreptînd corabia, apărînd-o de valuri şi de înecare, pînă ce a sosit luntrea la mal şi s-a făcut nevăzut cîrmaciul acela străin.

Monahul Elisei îmbolnăvindu-se pe calea apei şi schima călugăriei foarte mult dorind-o, Cuviosul Zosima, arătîndu-se bolnavului fiind în corabie, l-a făcut sănătos pînă ce a luat sfînta schimă şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine. Apoi iarăşi culcîndu-se, s-a odihnit întru Domnul. Un mirean Nicon, muncindu-se de diavoli şi în gropniţa Cuviosului Zosima fiind dus, prin arătarea sa, Cuviosul l-a izbăvit din muncirea vrăjmaşului şi l-a trimis acasă sănătos.

Un lucrător de pămînt, care se numea Gorean, orbind, Cuviosul Zosima i-a dăruit vederea la mormîntul său. Apoi şi a doua oară orbind pentru necredinţa sa, dar alergînd cu pocăinţă la mormîntul Cuviosului şi cu lacrimi rugîndu-se, i-a dat tămăduire ochilor lui. Şi alte multe feluri de boli a tămăduit la mulţi, fiind chemat cu credinţă numele cel sfînt al lui. Dar nu numai Cuviosul Zosima, ci de multe ori şi Cuviosul Savatie se arăta şi de mulţi se vedeau amîndoi făcătorii de minuni. Un frate, Iosif, fiind odată în insula ce se chema Cuzov, fiind ca la treizeci de stadii departe de insula Soloveţului, într-o noapte nedormind şi rugîndu-se, s-a suit la munte. Atunci a căutat spre mănăstirea Soloveţului şi a văzut în mijlocul mănăstirii doi stîlpi de foc, care ajungeau de la pămînt pînă la cer şi străluceau foarte. Apoi a spus aceasta la alţi fraţi şi ei i-au zis: "Iată începătorii mănăstirii Soloveţului! Cuvioşii Părinţi, Zosima şi Savatie, strălucesc din mormintele lor, pentru că sînt stîlpi duhovniceşti cu adevărat, luminîndu-se cu razele darului lui Dumnezeu".

Doi fraţi, Savatie şi Terapont, la sfîrşitul sfintelor 40 de zile, au fost trimişi la o slujbă în Virm, pentru că acolo era la liman metocul mănăstirii şi toate cele de trebuinţă se aflau într-însul. Iar pe cînd pluteau şi se apropiau de insula ce se numea Mufmui, care este departe ca la şaizeci de stadii de la Soloveţ, unul dintre dînşii, anume Savatie, a văzut la marginea insulei aceleia doi stîlpi roşii, nu prea mari. Şi cînd a sosit acolo, a aflat lîngă piatră o căsuţă mică şi într-însa doi oameni goi şi flămînzi, cu picioarele obosite, fiind abea vii. Pentru că la începutul iernii, spărgîndu-se acolo vasul pe apă, au rămas în insulă acei doi oameni şi au iernat, netrecînd nimeni pe acolo ca să-i ia. Aceia văzînd pe monahi, au strigat către dînşii, zicînd: "Domnilor, cine sînteţi voi? Oare stareţii de la Soloveţ v-au trimis pe voi?" Iar Savatie şi Terapont i-au întrebat: "De care stareţi de la Soloveţ ziceţi voi?" Răspuns-au bolnavii, zicînd: "Doi stareţi cinstiţi venind aici, ne-au cercetat pe noi. Numele unuia era Zosima, iar al altuia Savatie. Şi cînd veneau la noi, atunci ni se uşura durerea şi foamea ni se ducea şi frigul înceta. Dar şi acum au fost la noi înaintea venirii voastre şi ne-au zis: "Nu vă mîhniţi, că acum vom trimite după voi"". Aceasta auzind monahii cei trimişi la slujbă, s-au mirat şi, întărind cu hrană pe cei bolnavi, i-au luat cu ei în luntre şi i-au dus în mănăstire.

O femeie îndrăcită, anume Maria, soţia unui bărbat cu numele Onisim, fiind adusă în mănăstirea Soloveţului, Cuvioşii Părinţi Zosima şi Savatie, prin a lor arătare au tămăduit-o, izgonind dintr-însa pe diavol. Şi pe o altă femeie tînără, fiica lui Ieremia, care a fost odată sluga Cuviosului Zosima, care singură prin lucrarea diavolească, tăindu-se cu cuţitul pe grumaj şi pe piept, încît zăcea moartă, au înviat-o cuvioşii, fiind chemaţi de părinţii ei cu amare lacrimi. Şi în noaptea următoare i s-au arătat în somn, dîndu-i un vas plin de unsori şi zicîndu-i: "Unge-te la răni, căci pentru lacrimile tatălui şi maicii tale, care strigă la noi, am venit să te tămăduim". Iar femeii i se părea în vedenie, că-şi unge rănile cu unsoarea aceea şi s-a deşteptat din somn. Iar după trei zile rănile, care erau mari de moarte, s-au tămăduit.

Un anume Vasile, cu viaţă tîlhărească, a venit în mănăstirea Soloveţului la pocăinţă şi a luat rînduiala monahicească. După o vreme, fiind atras de diavol iarăşi la obiceiul cel dintîi, a gîndit să fugă din mănăstire şi, pregătind o luntre, a furat nişte lucruri mănăstireşti, cărţi, veşminte şi vase, pe care punîndu-le în luntre, a fugit noaptea. Iar din întîmplare, a sosit la insula ce se numeşte Anzela, care este la cinzeci de stadii departe de insula Soloveţului, unde a căzut asupră-i un somn greu. Şi, întărind luntrea la mal, singur a căzut la pămînt şi a adormit, atunci i s-au arătat amîndoi cuvioşii în vis; iar Cuviosul Zosima, căutînd la el cu mînie, a zis: "Ticălosule, mă furi? Eu zidesc, iar tu risipeşti?" Iar Vasile, în vedenia aceea, îşi cerea iertare şi cuviosul i-a zis: "Iertare vei cîştiga, dar vei şedea acolo trei zile". Şi deşteptîndu-se din somn Vasile, n-a văzut pe nimeni, nici luntrea n-a găsit-o lîngă mal şi şedea acolo plîngînd, pînă ce au trecut cele trei zile. Apoi nişte neguţători plutind pe lîngă insula aceea, l-au luat de acolo şi l-au dus la mănăstire, căindu-se cu lacrimi, mărturisind păcatul său şi spunînd cuvioşilor arătarea.

Într-acea vreme, pescarii mănăstirii au vînat peşte, la rîul Umbei, la depărtare de insula Soloveţului, ca la cinci sute de stadii şi era mai mare între ei bătrînul Fotie. Aceluia i s-au arătat în somn amîndoi cuvioşii şi a zis Zosima către Fotie: "Iată v-am adus o luntre spre vînarea peştelui, pentru că ştiam că vă mai trebuie încă o luntre; dar vedeţi, ca nimic să nu se piardă din cele ce sînt în ea, ci pe toate să le duceţi la mănăstire". Iar Fotie, deşteptîndu-se, a spus vedenia celorlalţi pescari şi mergînd la mal, au găsit o luntre nouă şi multe lucruri mănăstireşti în ea, pe care ducîndu-le la mănăstire, au spus despre arătare cuvioşilor.

Un om, anume Teodor, vieţuind lîngă mare, la rîul Sumii, a spus aceasta: "Mi s-a întîmplat a pluti pe mare cu marfă. Deodată s-a ridicat o furtună mare, iar noi aruncînd ancorele, am stat şi eram în primejdie mare, înviforîndu-ne de valuri. Atunci ne rugam lui Dumnezeu şi pe preacuvioşii Părinţi, Zosima şi Savatie, îi chemam în ajutor. Apoi, intrînd înăuntru în luntre, am adormit şi am văzut doi stareţi cu sfîntă cuviinţă, stînd în luntre şi zicînd către cîrmaci: "Întoarce luntrea cu cîrma spre vînt". Şi îndată m-am deşteptat şi am alergat la cei ce vărsau apa din luntre, între care unul adormise. Dar acela îndată sculîndu-se, a început a-mi spune: "Doi stareţi am văzut în luntre în ceasul acesta, vorbind între ei şi unul către celălalt a zis: "Păzeşte, frate, luntrea aceasta, iar eu mă voi grăbi să merg la Soloveţ la rugăciunea de prînz". Noi, auzind aceea, ne-am minunat şi ne-am bucurat foarte, nădăjduind izbăvire din primejdia cea de faţă. Şi îndată a încetat viforul, s-a făcut linişte şi ne-am dus în calea noastră mulţumind lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui.

Stareţul Filimon povestea, zicînd: "Vieţuind eu în pustie la linişte, mi-a venit o supărare mare din diavoleasca lucrare. Iar pricina supărării a fost astfel. Un frate a adus la mine spre pază banii săi, douăsprezece pungi. Şi după o vreme, nu se ştie cum au pierit banii aceia. Atunci s-a mîhnit fratele acela şi eu m-am întristat cîteva zile. Iar odată, după cîntarea pravilei mele, şezînd eu şi adormind puţin, au intrat în chilia mea doi stareţi şi am zis către ei: "Pentru ce aţi intrat fără rugăciune?" Iar ei au zis: "Am făcut rugăciunea şi tu n-ai auzit". Eu le-am zis: "Şedeţi, domnii mei". Şi iarăşi le-am zis: "Cine sînteţi voi? Oare sînteţi părinţi ai mănăstirii noastre? Căci nu vă cunosc". Unul a zis: "Eu mă numesc Zosima, iar celălalt Savatie. Nu te întrista, frate, de lucrul ce a pierit de la tine, căci se va găsi". Apoi a zis şi altele, spre mîngîierea sufletului meu şi s-au făcut nevăzuţi amîndoi. Iar eu, deşteptîndu-mă, n-am văzut pe nimeni şi mi s-a uşurat întristarea, căci am simţit în mine bucurie. Apoi şi banii cei pierduţi s-au găsit la locul lor şi m-am mîngîiat eu şi fratele acela. Apoi am dat laudă lui Dumnezeu şi Cuvioşilor Părinţilor noştri Zosima şi Savatie.

Acestea şi multe alte minuni s-au făcut de acei cuvioşi părinţi, egumenii Soloveţului, pentru care s-a scris pe larg în Mineiul cel mare. Iar noi aici pe scurt am pus cît să ajungă spre al nostru folos şi spre mărirea plăcuţilor lui Dumnezeu cum şi spre lauda Domnului nostru Iisus Hristos, Celui împreună slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.