În zilele dreptcredinciosului şi marelui voievod Vasilie Vasilievici al Vladimirului, al Moscovei şi al întregii Rusii, marelui voievod Boris Alexandrovici al Tferului şi marelui voievod Olgovici al Riazanului, ocupa scaunul Mitropoliei Rusiei Fotie Grecul; iar în marele Novgorod şi în Poscov era arhiescop Eftimie Bărbosul. Atunci a fost la Bealoezer în mănăstirea lui Chiril, un stareţ anume Savatie, vieţuind acolo în pustnicie cu alţi monahi.

Slujind Domnului ziua şi noaptea, îşi omora trupul cu setea şi cu foamea, cu privegherea, cu rugăciunile şi cu toate ostenelile vieţii monahiceşti celei întristătoare, fiind ascultător egumenului şi fraţilor şi trecînd toate slujbele mănăstireşti cu sîrguinţă. Pentru aceasta era iubit şi cinstit de toţi, şi viaţa sa îmbunătăţită şi iubitoare de osteneală a devenit pildă pentru ceilalţi, iar numele lui era slăvit între monahi. Şi supărîndu-se, nu suferea să fie slăvit de oameni, ştiind că nu de la oameni, ci la Dumnezeu se cuvine a căuta slava. Deci gîndea să se depărteze de acolo şi să-şi caute un loc unde să fie neştiut. Şi a auzit că în stăpînirea Novgorodului era un lac numit Nevo, în care se afla o insulă ce se cheamă Valaam şi acolo era o mănăstire a Schimbării la Faţă a Domnului; iar monahii acelei mănăstiri aveau viaţă foarte îmbunătăţită, ostenindu-se ziua şi noaptea în dumnezeiasca rînduială, iar hrana o aveau din ostenelile lor.

Deci, a rugat pe egumen şi pe fraţi să-l lase cu binecuvîntare în acea mănăstire. Şi fiind liberat, a venit în insula Valaam şi a fost primit în mănăstire cu dragoste, urmînd nevoinţei pline de osteneală, a monahilor de acolo. Apoi, înnoindu-şi ostenelile sale, a covîrşit pe toţi prin nevoinţele lui şi s-a cunoscut viaţa sa îmbunătăţită, pentru că şi-a subţiat trupul desăvîrşit şi s-a arătat locaş al Sfîntului Duh. Astfel s-a făcut acolo, ca şi în mănăstirea lui Chiril, cinstit şi lăudat de toţi fraţii. De aceea Cuviosul Savatie se mîhnea în sine, primind cu greu cinstirea de la fraţi şi se gîndea să-şi caute linişte. Auzind de insula Soloveţului din ocean, ce este depărtată de ţărm cam de două zile, care în acea vreme era pustie şi nelocuită de oameni, s-a bucurat cu duhul. Fiind cuprins de un mare dor să meargă acolo şi să se sălăşluiască la linişte, ruga pe egumen să-l libereze. Iar egumenul şi fraţii iubeau pe cuviosul pentru fapta cea bună a lui şi îl cinsteau ca pe un rob al lui Dumnezeu, trimis de El între dînşii.

Nevrînd să se lipsească de un împreună vieţuitor ca acesta, de al cărui chip al vieţii celei îmbunătăţite se foloseau toţi, rugau pe stareţ să nu-l lase, şi prin rugămintea cea stăruitoare, nu-l liberau. Deci, pînă la o vreme a vieţuit încă puţin cuviosul cu ei. Apoi rugîndu-se lui Dumnezeu şi la ajutorul Lui lăsîndu-se, a ieşit în taină, neştiindu-l nimeni, şi de Dumnezeu povăţuindu-se, a plecat în insula Soloveţului. Şi venind la mare, în preajma insulei Soloveţului, a văzut pe locuitorii care vieţuiau acolo aproape de mare şi-i întreba despre insulă. Aceia îi spuneau că este multă depărtare de la mal pînă acolo şi calea este grea, căci marea este înfricoşată şi cei ce plutesc spre Soloveţ, abia ajung în două zile, cînd este liniştită. Iar cuviosul cu multă osîrdie îi întreba cu de-a-mănuntul despre insula aceea; şi a înţeles din spusa lor, că locul este bun pentru viaţa monahicească pustnicească şi liniştită. Căci a auzit că insula este mare, avînd împrejurul ei ca o sută de stadii şi are în ea ape dulci, lac de peşte, munţi şi văi, păduri şi brazi şi altele pentru petrecerea omenească cea plăcută. Însă nu locuiesc într-însa mireni pentru că se ajunge greu acolo; mulţi, de multe ori vrînd să sălăşluiască acolo, n-au putut de frica primejdiilor mării. Uneori se duc într-acolo pescarii în luntre, socotind vremea pentru vînarea peştelui şi, împlinind trebuinţa lor, se întorc.

Aceasta auzind de la locuitori, Cuviosul Savatie, ardea cu duhul să vieţuiască în ostrovul acela şi înţelegînd locuitorii gîndul fericitului, că voieşte să se sălăşluiască acolo, i-au zis: "O, bătrînule, cu ce te vei hrăni acolo sau te vei îmbrăca, fiind sărac şi bătrîn? Cum vei petrece singur departe de oameni, neputînd nimic singur să faci?" Cuviosul le-a răspuns: "Eu, o, fiilor am un Stăpîn, Care face tînără firea bătrîneţilor, precum şi pe prunc pînă la bătrîneţe îl creşte. Ştie a îmbogăţi pe cei săraci şi scăpătaţilor a le da cele de trebuinţă; iar pe cei flămînzi a-i sătura cu puţină hrană, precum altădată a săturat cu cinci pîini, cinci mii de oameni în pustie". Iar locuitorii, auzind pe bătrînul că vorbeşte din cărţi, unii se minunau de înţelepciunea lui, iar alţii uşori la minte, rîdeau de el. Iar cuviosul, aruncînd spre Domnul grija sa, s-a dus de acolo spre rîul numit Vig, la care ajungînd a găsit un monah ce se chema Ghermano, vieţuind lîngă o casă de rugăciune.

Petrecînd la dînsul cîteva zile şi despre insula Soloveţului auzind aceleaşi de la el, ca şi de la locuitori, s-au sfătuit amîndoi, ca, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, să meargă şi să vieţuiască acolo. Deci, pregătind o luntre şi puţine din cele spre trebuinţa trupească, adică unelte la lucrarea cea cuviincioasă, s-au rugat mult lui Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea neîndoită spre El, s-au aşezat în luntre şi au pornit, marea fiind alinată. Iar Domnul ajutîndu-le şi fără de primejdie plutind, au ajuns la insula cea dorită, bucurîndu-se şi veselindu-se cu duhul şi mulţumind lui Dumnezeu Cel ce i-a povăţuit în acel loc pustiu.

Şi mergînd de la mare ca la o stadie, au văzut un loc frumos aproape de iezer. Drept aceea, acolo au voit să-şi facă locuinţă; au înfipt o cruce, au făcut o chilie şi au început a vieţui întru Domnul, ostenindu-se şi lucrînd cu mîinile şi din sudoarea feţei lor cîştigînd pustniceasca hrană, adică cu mîinile neîncetat lucrau, iar cu gura lăudau pe Dumnezeu, totdeauna rugîndu-se şi cîntînd psalmii lui David, pe cînd cu mintea se apropiau de Dumnezeu.

După o vreme, locuitorii cei mai sus-pomeniţi, care petreceau aproape de mare în preajma insulei, au început a urî pe cuvioşii bătrîni, că vieţuiau acolo şi au zis între ei: "Noi sîntem mai aproape de insulă, ca nişte moştenitori ai aceleia, fiind de neam din pămîntul Corilei şi nouă mai mult ni se cade, să avem acolo parte şi fiilor noştri din neam în neam". După puţină vreme, un om pescar, după sfatul prietenilor săi, a venit cu femeia sa şi cu toată casa, în insula aceea şi sălăşluindu-se nu prea departe de chilia bătrînilor celor plăcuţi lui Dumnezeu, au început a vieţui şi a vîna peşte din lac cu ai săi. Iar fericiţii părinţi şedeau în linişte, luînd aminte la mîntuirea lor şi cu obişnuitele lucruri se îndeletniceau.

Dar odată, într-o zi de Duminică dimineaţa, după cîntarea pravilei sale, Cuviosul Savatie, luînd cădelniţa, a ieşit din chilie să cădească Sfînta Cruce, pe care a înfipt-o de la început şi a auzit un glas de bătaie şi strigăte de plîngere, ca de la o fiinţă foarte abătută; şi s-a înspăimîntat cuviosul de glasul acelei văitări, socotind că este o nălucire, apoi s-a îngrădit cu semnul Crucii, s-a întors în chilie şi i-a spus fericitului Ghermano, care vieţuia cu el, despre glasul de bătaie şi de văitare care se auzea. Iar Ghermano, ieşind afară, a auzit la fel şi, mergînd spre glas, a găsit o femeie plîngînd şi a întrebat-o ce i s-a întîmplat şi pentru ce plînge? Iar ea, plîngînd, a spus ceea ce i se întîmplase: "Eu mergînd spre lac la bărbatul meu, m-au întîmpinat doi tineri, luminoşi la chip şi apucîndu-mă, m-au bătut cu vergile foarte tare şi, bătîndu-mă, mi-au zis: "Duceţi-vă din locul acesta, că nu se cade vouă să fiţi aici, de vreme ce spre petrecerea monahilor a rînduit Dumnezeu locul acesta". Iar după bătaie s-au făcut nevăzuţi!" Fericitul Ghermano, întorcîndu-se la Cuviosul Savatie, i-a spus cele ce auzise de la femeie şi amîndoi au preamărit pe Dumnezeu. Iar pescarul acela, fără întîrziere luîndu-şi femeia şi toate ale sale, a plutit la satul său în care locuise mai înainte, şi din vremea aceea n-a îndrăznit nimeni să locuiască acolo cu casa, fără numai pescarii care veneau uneori pentru peşte.

După cîţiva ani fericitul Ghermano s-a dus la rîul Onig, iar Cuviosul Savatie a rămas singur în insulă, vieţuind după Dumnezeu. Dar ce fel era acolo traiul lui, cum postea, în ce chip era duhovniceştile lui nevoinţe, le ştie numai singur Domnul Cel ce toate le ştie, Cel ce privea de sus spre plăcutul Său, cum şi sfinţii Lui îngeri care cercetau pe robul lui Dumnezeu, cel ce în trup urma celor fără de trup. Iar din locul în care cuviosul vieţuia, putem să-i înţelegem viaţa. Pentru că în insula mării, cea depărtată de oameni şi rareori cercetată de cineva, ce altceva avea să facă, decît în cele plăcute lui Dumnezeu să se îndeletnicească. La Acela neîncetat gîndind, cu El prin rugăciune vorbind şi întru El toată mintea sa adîncindu-şi, ridicîndu-şi către El ochii cu lacrimi, ziua şi noaptea suspina din adîncul inimii, dorind să se dezlege de trup şi să meargă către Domnul.

Iar cînd şi-a cunoscut ducerea sa la Dumnezeu, fiind plin de zile şi de osteneli plăcute lui Dumnezeu, gîndea cum ar putea să se învrednicească de împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine. Şi rugîndu-se către Domnul, a şezut într-o luntrişoară mică, alinîndu-se marea cu rugăciunile lui şi a plutit în cealaltă parte a mării. În două zile ajungînd la mal, a mers pe uscat, vrînd să ajungă la o casă de rugăciune ce era lîngă rîul Viga, la care atunci se întîmplase să zăbovească egumenul Natanail, care venise pentru cercetarea dreptcredincioşilor creştini. Şi cînd cuviosul mergea pe calea ce-i stătea înainte, după dumnezeiasca rînduială a întîmpinat pe acel egumen Natanail, mergînd cu dumnezeieştile Taine la un sat depărtat ca să împărtăşească un bolnav. Şi după obişnuita metanie întrebîndu-se între ei şi cunoscîndu-se cine sînt, s-au bucurat unul de altul. Cuviosul s-a bucurat, că a aflat ceea ce căuta, iar Natanail, egumenul, era bucuros că s-a învrednicit a vedea cinstitele cărunteţe şi faţa cea cu sfîntă podoabă a Cuviosului Savatie de a cărei îmbunătăţită viaţă auzise. Şi a grăit fericitul Savatie către Natanail: "Rogu-mă sfinţiei tale, părinte, ca păcatele mele să le mărturisesc ţie, să le iei de la mine, cu puterea ce ţi s-a dat de la Dumnezeu şi să mă învredniceşti împărtăşirii Sfintelor Taine ale Preacuratului Trup şi Sînge al lui Hristos Stăpînului meu, pentru că de mulţi ani doresc cu dumnezeiască hrană să-mi hrănesc sufletul meu. Deci, să mă hrăneşti acum tu, sfinte părinte, căci Hristos Dumnezeul meu mi-a arătat a ta dragoste către Dumnezeu, ca să mă curăţeşti de greşelile pe care din tinereţe le-am făcut, cu cuvîntul, cu lucrul şi cu gîndul, în toată viaţa mea, pînă în ziua de astăzi".

Răspuns-a Natanail: "Dumnezeu să te ierte, frate". Şi, tăcînd, şi-a ridicat mîinile în sus şi cu multă mirare şi cu lacrimi a zis: "O, cuvioase, de aş avea eu păcatele tale, spre curăţirea neîngrijirii mele". Grăit-a Sfîntul Savatie către Natanail: "De vreme ce s-a apropiat sfîrşitul vieţii mele, rogu-mă dar sfinţiei tale ca neîntîrziat să mă învredniceşti dumnezeieştii împărtăşiri". Zis-a lui egumenul: "Acum, domnul meu, Părinte Savatie, să mergi la casa de rugăciune şi să mă aştepţi acolo căci eu voi merge la acel bolnav şi degrabă mă voi întoarce la cuvioşia ta, iar mîine de dimineaţă voi veni la tine". Grăit-a Sfîntul Savatie: "Nu întîrzia, părinte, pînă dimineaţă, că nu ştiu dacă voi mai avea suflare, iar despre cele ce se vor întîmpla după aceasta, cum vom fi încredinţaţi?" Şi aceasta o zicea sfîntul, mai înainte spunînd ducerea sa degrabă către Dumnezeu.

Şi făcînd după dorinţa lui, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos, după săvîrşirea mărturisirii; şi dîndu-i sărutarea cea iubită pentru Hristos, i-a grăit: "Rogu-te, robule a lui Dumnezeu, să mă aştepţi la Viga, lîngă casa de rugăciune"; şi a făgăduit sfîntul să-l aştepte acolo pe egumen. Deci, acela s-a dus la bolnav, iar cuviosul la casa pomenită, întru care, dînd mulţumită lui Dumnezeu pentru cîştigarea împărtăşirii şi pentru toate darurile şi din destul rugîndu-se, a intrat în chilia care era lîngă acea casă; şi într-însa închizîndu-se, îşi gătea fericitul său suflet, cum să-l dea în mîinile lui Dumnezeu.

Într-acea vreme un neguţător din cetatea Novgorodului, anume Ioan, mergînd pe apă cu neguţătoria sa, a stat la acea casă de rugăciune, care se afla lîngă mal. Ieşind din luntrea sa, s-a închinat în biserică sfintelor icoane şi, intrînd în chilie, a aflat într-însa pe Cuviosul Savatie şi s-a binecuvîntat de dînsul, iar sfîntul binecuvîntîndu-l l-a învăţat destul din dumnezeiasca Scriptură, povăţuindu-l la lucruri bune. Folosindu-se neguţătorul, voia să dea sfîntului din averea sa cele de trebuinţă, pentru că era foarte bogat. Iar el nimic nu voia să ia de la dînsul şi zicea: "De voieşti să faci milostenie, ai pe cei ce le trebuie, iar mie nu-mi trebuie nimic". Îl învăţa pe Ioan despre iubirea de săraci, despre milostivire şi despre celelalte fapte bune. Iar bărbatul acela s-a mîhnit, căci nimic n-a luat de la dînsul stareţul. Iar cuviosul, vrînd să-l mîngîie, i-a zis: "Fiule Ioan, să te odihneşti aici pînă dimineaţă şi vei vedea darul lui Dumnezeu şi apoi fără de osteneală te vei duce în calea ta". Însă Ioan voia să plutească de acolo şi îndată s-a făcut cutremur şi învăluire în rîu şi în mare; şi s-a spăimîntat Ioan văzînd schimbarea cea neaşteptată a văzduhului şi tulburarea cea mare a apei şi a rămas acolo.

A doua zi a mers Ioan la chilie, vrînd să ia binecuvîntare de la Cuviosul Savatie şi să se ducă în calea sa, de vreme ce învăluirea apei se schimbase întru alinare. Şi bătînd cu rugăciune în uşă, n-a primit răspuns. Deci, bătînd el a doua oară şi a treia oară, s-a deschis uşa şi, intrînd înăuntru, a văzut pe sfînt îmbrăcat în mantie şi cu culionul în cap. Apoi, apropiindu-se de el, zicea: "Iartă-mă, robule al lui Dumnezeu, că am îndrăznit a veni la tine, avînd dragoste şi credinţă către sfinţia ta. Deci, mă rog cuvioşiei tale să-mi dai binecuvîntare de cale, cu bună sporire să călătoresc cu ale tale sfinte rugăciuni". Acestea zicîndu-le Ioan, nu auzea glas nici ascultare; căci acum cinstitul şi sfîntul suflet al Cuviosului Savatie s-a dus către Domnul şi un frumos miros venea în chilie. Iar Ioan, văzînd că nimic nu-i răspunde cuviosul şi părîndu-i-se că a adormit, s-a apropiat de dînsul, atingîndu-l cu mîna, dar văzîndu-l sfîrşit întru Domnul, s-a spăimîntat şi s-a umilit, vărsînd lacrimi fierbinţi din ochi.

Într-acea vreme egumenul Natanail, întorcîndu-se de la cel bolnav, a venit; şi văzînd pe sfîntul mort, a plîns şi a sărutat cinstitul lui trup, povestind neguţătorului despre faptele cuviosului. Unul spunea cum s-a învrednicit a-i da dumnezeieşile Taine plăcutului lui Dumnezeu; iar celălalt spunea cum s-a învrednicit a se îndulci de folositoarele vorbe ale aceluia. Şi cîntînd rugăciuni deasupra gropii, a îngropat cu cinste sfîntul lui trup, dînd ţărîna ţărînii. Cuviosul Savatie s-a săvîrşit în 26 de zile ale lunii lui septembrie, zi în care şi pomenirea lui se cinsteşte, întru slava lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.