Acesta a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare (379-395), fiind de bun neam și având dregătoria de căpetenie a pretorilor. Și deși avea femeie legitimă, petrecea însă viață neprihănită. Deci, văzând răpirile și jefuirile ce le făceau, cei de pe lângă împăratul, și-a lepădat dregătoria ce avea și, fiindcă i-a murit și femeia, și-a împărțit la săraci toată averea sa, care era ca la cinci sute cincizeci de litre de aur. Și, sculându-se din Constantinopol s-a dus la Edesa unde, făcându-se monah, s-a suit pe un stâlp, pe care a stat treizeci de ani. Și acolo s-a învrednicit dumnezeieștilor daruri. Că nu se hrănea cu mâncare obișnuită, ci numai, în fiecare Duminică, se împărtășea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Și mânca și din anafură, iar altceva nimic. Deci, oarecând, fiind el supărat de gânduri, se ruga lui Dumnezu ca să-i arate cu cine este asemenea la fapta bună. Și, a auzit glas dumnezeiesc, zicându-i că este asemenea cu Cornilie măscăriciul, care se numea și Pandur si locuia in Damasc. Această asemănare nu puțină tulburare a pricinuit Cuviosului, din ispitirea cu adevărat a diavolului, vrajmașul sufletelor nostre. Și, sculându-se s-a dus la Damasc și, aflând pe pomenitul Cornilie, a căzut la picioarele lui, vrând să afle viețuirea lui. Iar Cornilie zicea că este om păcătos și că nu are nici o faptă bună. Deci, fiindcă bătrânul cu stăruință îl ruga pe el, pentru aceasta, silit fiind, i-a spus: "Eu, părinte, din tânăra mea vârstă, adunându-mă cu măscăricii și cu jucătorii, îmi câștigam cele de nevoie spre viețuire, prin defăimatul acesta meșteșug. Însă, în sfârșit, venind în gândirea multelor mele păcate și cugetând la răsplătirile Judecății ce va să fie, m-am lăsat din obișnuitele mele răutăți și mă îndeletnicesc după putință, spre viața curată și spre milostenie către săraci; și acestea doar știu despre mine."

Și fiindcă bătrânul stăruia iarăși, rugându-l și jurându-l pe el ca să-i spună și pe celelalte ale lui fapte bune, i-a răspuns Cornilie: "Cu puțină vreme mai înainte, Părinte Sfinte, o femeie de bun neam, strălucită cu slava și cu bogăția și cu întreaga înțelepciune, s-a însoțit prin nuntă cu un bărbat, care, fiind cu totul desfrânat, a cheltuit nu numai averea femeii, ci și pe a sa. Încă și alți mulți bani a împrumutat și i-a pierdut. Și, fiind aruncat în închisoare, a pricinuit femeii sale nemângâiată supărare. Aceasta, văzând pe ticălosul ei bărbat că se primejduiește să moară de foame în închisoare și, neavând ce face, cu rușine, a început a cere. Și nu numai aceasta, ci ca o cumpănă, era aproape să cadă și în desfrânare, fiind ea foarte frumoasă. Deci, pe aceasta eu întâmpinându-o și, aflând princina pentru care ea se poartă încoace și încolo, m-am mâhnit din inimă și, lăcrimând, am zis către dânsa: "Câtă datorie ai, o, femeie? Iar ea a răspuns: Patru sute de nomisme, domnule al meu. Deci, eu, socotindu-mi lucrurile mele, am aflat că am două sute și treizeci de nomisme și, fiindcă aceștia nu ajungeau spre plata a toată datoria, am vândut și oarecare podoabe ce aveam și straiele cele mai bune. Și așa, făcând suma de patru sute de nomisme, i-am dat în mâinile femeii, zicându-i: Ia acești bani, femeie, și, ducându-te cu pace, slobozește pe bărbatul tău din închisoare, rugându-te din toată inima către Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca să-mi fie milostiv în ziua Judecății."

Acestea auzindu-le Teodul, și foarte mult minunându-se, mulțumind lui Dumnezeu, iarăși s-a întors și s-a suit pe stâlp. Și trăind încă puțină vreme după aceasta, cu bună nădejde s-a mutat către Domnul.