Eu sînt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Mîntuitorul a împlinit acest cuvînt, pe care L-a zis, pentru Lazăr cel mort de patru zile şi pentru Cuviosul părintele nostru Atanasie, închis în Pecersca, dorind ca şi noi să împlinim cuvîntul bogatului, zis către Lazăr cel sărac, adică: Dacă va merge cineva din morţi la dînşii, se vor pocăi.

Acest cuvios Atanasie era călugăr în Sfînta Mănăstire Pecersca, avînd viaţă sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu şi mult bolind, a murit. Iar fraţii au îngrijit trupul lui şi l-au înfăşurat după cum se obişnuieşte la moartea călugărului; dar din neîngrijire, mortul a rămas două zile neîngropat. Atunci s-a făcut noaptea arătare egumenului, zicînd aşa: "Omul lui Dumnezeu Atanasie zace de două zile neîngropat şi tu nu bagi seamă". Iar egumenul a venit a treia zi împreună cu fraţii, la cel mort ca să-l îngroape, dar l-au aflat pe el şezînd şi plîngînd.

Deci s-au înspăimîntat toţi dacă au văzut că a înviat şi-l întrebau: "Cum ai înviat şi ce ai văzut sau ai auzit?". Iar el nu le răspundea lor altceva decît numai atîta: "Mîntuiţi-vă!". Însă aceia mai mult îl rugau pe Atanasie, vrînd a auzi ceva de la dînsul prin care şi ei să se folosească. Atunci le-a zis lor: "De voi spune vouă, nu veţi crede şi nici mă veţi asculta pe mine". Iar fraţii i-au răspuns cu jurămînt că vor păzi toate oricîte va zice. Drept aceea a zis lor cel ce înviase: "Să aveţi supunere în toate către egumen, pocăiţi-vă în tot ceasul şi vă rugaţi Domnului Iisus Hristos şi Preacuratei Lui Maici, ca şi cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, ca să vă săvîrşiţi viaţa voastră bine şi să vă învredniciţi a fi îngropaţi aici în peşteră, împreună cu sfinţii părinţi. Pentru că aceste trei lucruri sînt mai mari decît toate faptele cele bune. Şi dacă cineva va ajunge să săvîrşească acestea toate, după rînduială, fericit va fi, dar să nu se înalţe cu mintea. Iar mai mult să nu mă mai întrebaţi, ci vă rog, iertaţi-mă". Acestea zicînd, a intrat în peşteră şi astupînd uşa după sine a petrecut acolo doisprezece ani, neieşind nicăieri, încît niciodată n-a văzut soarele. Ci plîngea neîncetat ziua şi noaptea, gustînd puţină pîine şi apă la două zile, iar în toţi anii aceia n-a grăit nimănui nimic.

Apoi, cînd era să se mute la Domnul, a chemat pe toţi fraţii şi le-a zis aceleaşi cuvinte de mai sus, pentru ascultare şi pocăinţă. Şi a adormit cu pace în Domnul, apoi s-a aşezat cu cinste acolo în peşteră, unde s-a şi nevoit.

Iar după adormire, a adeverit sfinţenia sa prin facere de minuni. Pentru că un frate anume Vavila, fiind bolnav de şale de mulţi ani, a fost dus la moaştele acestui fericit şi, sărutînd trupul lui, îndată s-a vindecat. Din ceasul acela pînă la moartea sa, niciodată n-a mai bolit de şale, nici de altă boală. Deci Vavila mărturisea despre aceasta fraţilor (dintre care era şi Sfîntul Simon, scriitorul vieţii acestuia), adică, despre arătarea doctorului său, într-acest fel: "Eu, zice el, pe cînd zăceam în mare durere, a intrat deodată acest fericit Atanasie şi mi-a zis: "Vino la mine şi te voi vindeca!" Iar eu am vrut să-l întreb cînd şi cum a venit? Dar el îndată s-a făcut nevăzut. Drept aceea, crezînd celui ce mi s-a arătat, m-am sîrguit a fi adus către dînsul şi aşa m-am vindecat".

De atunci, au priceput toţi, că acest cuvios Atanasie este fericit şi plăcut lui Dumnezeu. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim a învia şi noi din moartea păcatelor şi să vieţuim cu plăcere de Dumnezeu în pocăinţă. După aceasta să dobîndim viaţa cea veşnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu izvorul vieţii, adică Dumnezeu Părintele, şi cu făcătorul de viaţă Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.