Cînd Domnul a binevoit să facă mult-roditoare viaţa monahicească sădită în Rusia, a venit cel dintîi ucenic, Cuviosul Nicon, la iubitorul de osteneală, Sfîntul Antonie al Pecerscăi, care începuse a se nevoi în peşteră. Ucenicul, urcînd bine treptele monahiceştilor fapte bune, urma în toate povăţuitorului şi învăţătorului său. De aceea s-a făcut vrednic a fi pus de dînsul povăţuitor şi ducea pe ceilalţi lucrători în via cea gîndită a pustniceştii nevoinţe. Iar cîţi veneau la el, dorind să fie de un chip cu viaţa celor întocmai cu îngerii, singur Cuviosul Antonie îi învăţa la faptele cele bune; iar Cuviosul Nicon îi tundea în călugărie, fiind preot şi monah iscusit. Şi se putea vedea atunci alt Moise şi Aaron în via cea gînditoare, care făcea roade de pocăinţă vrednice mutării din Egiptul lumii acesteia la cerescul pămînt cel făgăduit.

Astfel, Cuviosul Antonie a adus rînduiala vieţii monahiceşti din Sfîntul Munte Athos, ca Moise, care a adus Legea din Muntele Sinaiului. Iar Cuviosul Nicon lucra într-însa ca Aaron, fiind cinstit cu rînduiala preoţiei, şi lucra cu toată buna supunere, primind din lucrul său nu numai cele de bucurie, ci şi răbdînd cu bărbăţie ispitele şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. De mare bucurie duhovnicească s-a învrednicit mai ales cînd a călugărit pe Cuviosul Părintele nostru Teodosie, care s-a arătat mare povăţuitor al vieţii monahiceşti în Rusia.

S-a bucurat cu duhul şi atunci cînd a călugărit pe fericitul Varlaam, cel de mare neam boieresc. Asemenea, şi pe cel ce era iubit de domnul locului, pe fericitul Efrem, cel foarte înţelept. Dar pentru aceştia a suferit nu puţin necaz. Căci, înştiinţîndu-se cneazul Iziaslav despre tunderea acelora, s-a mîniat foarte asupra cuvioşilor şi a poruncit ca îndată să aducă înaintea sa pe acela dintr-înşii care a îndrăznit a-i călugări. Iar slujitorii, mergînd degrabă, l-au adus pe Cuviosul Nicon înaintea sa. Cneazul, căutînd cu mînie la sfîntul, i-a zis: "Tu ai călugărit pe dregători fără porunca mea?" Iar Cuviosul Nicon a răspuns cu bărbăţie: "I-am călugărit cu darul lui Dumnezeu şi după porunca cerescului Împărat, Iisus Hristos, Care i-a chemat la o nevoinţă ca aceasta". Iar cneazul mai mult s-a mîniat şi i-a zis: "Ori îi sfătuieşti să meargă la casa lor, ori te voi trimite în surghiun, cu cei ce sînt cu tine, şi voi porunci să risipească peştera voastră!"

Fericitul Nicon i-a răspuns: "Stăpîne, fă toate aşa precum este cu plăcere înaintea ochilor tăi; dar mie nu mi se cade a întoarce pe ostaşi de la cerescul Împărat". Aceasta făcîndu-se, Sfîntul Antonie şi cei cu dînsul au ieşit din peşteră, voind să se ducă în altă stăpînire, căci cneazul, mîniindu-se, ocăra pe fericitul Nicon. Dar unul din slujitori a spus despre aceasta soţiei cneazului, care, aducînd aminte soţului ei despre mînia lui Dumnezeu ce se făcuse în patria ei, în pămîntul leşesc, cînd au fost izgoniţi monahii de tatăl ei, Boleslav cel viteaz, căci călugăriseră pe cuviosul Moise ungurul, i-a zis: "Ascultă-mă, domnule, şi nu te mînia, că asemenea au fost izgoniţi din ţara noastră nişte monahi ca aceştia şi de aceea multe nevoi s-au făcut pentru dînşii. Deci te fereşte, domnule, ca să nu fie aşa în stăpînirea ta".

Cneazul, auzind acestea, s-a temut de mînia lui Dumnezeu şi a eliberat pe fericitul Nicon, poruncindu-i să meargă la peşteră, iar pe cei ce plecaseră din peşteră, a trimis să-i cheme înapoi. Însă abia după trei zile s-au întors în peştera lor, precum se scrie în viaţa Cuviosului Antonie. De aceea, după atîtea supărări, Cuviosul Nicon trăia în peşteră cu asprime, şi multe biruinţe a săvîrşit cu rugăciunea şi cu postul asupra duhurilor celor rele, fiind de un obicei cu Cuvioşii părinţii noştri Antonie şi Teodosie, încît erau trei luminători strălucind într-acel loc întunecos şi izgonind întunericul diavolesc.

Înmulţindu-se fraţii în peşteră, a voit fericitul Nicon să se ducă în singurătate şi să se liniştească. Deci, după sfatul Cuviosului Antonie, sfătuindu-se cu alt monah de neam bulgar, de la Sfîntul Munte, din mînăstirea Sfîntului Mina, s-a dus cu dînsul. Şi, sosind la mare, acolo s-au despărţit. Căci bulgarul, mergînd spre Constantinopol, a aflat o insulă în mijlocul mării şi s-a sălăşluit în ea, unde a vieţuit mulţi ani, răbdînd gerul şi foamea, şi astfel în pace a adormit. Şi locul acela, pînă astăzi se numeşte "Ostrovul Bulgarului".

Iar Cuviosul Nicon s-a dus în insula Tmutoracan şi, aflînd un loc curat aproape de cetate, s-a sălăşluit acolo, liniştindu-se şi slujind lui Dumnezeu cu rîvnă, adăugînd osteneli peste osteneli şi făcînd pe popoare a se minuna de viaţa sa, căci slava lui străbătuse pretutindeni şi veneau la dînsul mulţi oameni care se minunau, pentru că erau încă neîntăriţi în credinţă, iar de monahiceasca viaţă nici nu auziseră. Însă de Dumnezeu povăţuindu-se şi vrînd să urmeze obiceiul cel bun monahicesc, rugau pe Cuviosul Nicon să-i călugărească, iar el îi învăţa şi-i călugărea. Apoi a zidit o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi astfel, cu darul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Cuviosului Nicon, a sporit locul acela şi s-a făcut mînăstire slăvită, avînd toată asemănarea Mînăstirii Pecersca.

Apoi, murind Rostilav Vladimirovici, domnul acelui ostrov, popoarele acelor părţi au rugat pe Cuviosul Nicon să meargă la Sviatoslav Iaroslavici, cneazul Cernigovului, şi să-l roage ca să le lase pe fiul său Gleav la scaunul Tmutoracanului. Iar acesta, după ce a ajuns la cetatea Cernigov şi lucrul cel încredinţat l-a săvîrşit bine şi cu bună sporire, s-a întors la cetatea Kievului şi a venit în Mînăstirea Pecersca, la fericitul egumen Teodosie. Cum s-au văzut unul cu altul, căzînd amîndoi, s-au închinat pînă la pămînt, apoi, sculîndu-se, s-au îmbrăţişat şi au plîns mult, căci de multă vreme nu se văzuseră. După aceasta îl ruga Cuviosul Teodosie ca să nu se despartă de dînsul fericitul Nicon, cît vor fi amîndoi în trup. Acesta i-a făgăduit, zicînd: "Sosind la mînăstirea mea, voi rîndui cele cuvenite şi îndată, dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce". Astfel a şi făcut, pentru că, ajungînd la ostrovul Tmutoracan cu cneazul Gleav Sviatoslavici, acela şezînd pe scaun, el şi-a rînduit mînăstirea sa precum făgăduise şi s-a întors apoi la Mînăstirea Pecersca.

Acolo s-a încredinţat cu totul Cuviosului Teodosie şi cu toată bucuria se supunea lui. Iar Cuviosul Teodosie îl iubea foarte mult şi ca pe un părinte îl avea. Drept aceea, cînd se ducea singur undeva Cuviosul Teodosie, atunci încredinţa pe fraţi fericitului Nicon, adică să-i înveţe şi să-i păzească, ca unul ce era mai bătrîn decît toţi. Şi precum Cuviosul Teodosie învăţa pe fraţi cu cuvinte duhovniceşti, asemenea poruncea şi fericitului Nicon ca, citind cărţi, să dea învăţătură fraţilor. Şi de multe ori, fericitul Nicon legînd şi lucrînd la cărţi, pentru că era iscusit în meşteşugul acela, însuşi Cuviosul Teodosie, şezînd lîngă dînsul, îi pregătea sfoară spre trebuinţa lucrului. Astfel era smerenia şi dragostea dintre ei.

După aceasta, văzînd acest fericit tulburarea care era între cnejii Rusiei, fiind izgonit Iziaslav din Kiev şi suindu-se pe tron fratele lui, Sviatoslav, s-a mîhnit, neputînd suferi gîlcevile. Şi, ca să nu-şi piardă liniştea minţii sale, a dorit ca iarăşi să se ducă în ostrovul cel mai înainte zis. Iar Cuviosul Teodosie mult îl ruga, ca şi mai înainte, să nu se despartă ei, cît vor fi în trup. Dar fericitul Nicon, cerînd iertare, a zis că mai mult decît toate îi este de folos lui liniştea minţii, cea obişnuită în singurătate. Deci s-a dus cu doi monahi şi a vieţuit acolo cîţiva ani în obişnuita sa nevoinţă.

Iar după moartea Cuviosului Teodosie, fericitul Ştefan primind egumenia, iarăşi a venit Cuviosul Nicon, fiind atras de iubirea frăţească, ca să cerceteze pe Cuviosul Teodosie. Şi, fiindu-i jale că n-a găsit în viaţă pe iubitul său prieten, a voit ca restul vieţii sale, pînă la moarte, să-l petreacă în mînăstire. Şi adeseori, mergînd la mormîntul lui, vărsa lacrimi aducătoare de bucurie; pe de o parte durîndu-l inima pentru despărţirea de iubitul său frate, iar pe de alta mulţumind lui Dumnezeu, că un luminător ca acesta, prin viaţa cea asemenea îngerilor, a strălucit în Rusia, căruia el, cu mîinile sale, i-a pus sfîntul şi îngerescul chip monahicesc. După fericitul egumen Ştefan, fraţii, văzînd pe acest cuvios că este mai bătrîn decît toţi - că şi Cuviosul Teodosie din mîinile lui a primit călugăria -, prin voia lui Dumnezeu şi după sfatul tuturor, l-au ales egumen, ca pe cel ce era de un obicei cu Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi cu dragoste i se supuneau şi în toate îl ascultau, ca pe un părinte şi povăţuitor.

De multe ori se ispitea vrăjmaşul, urîtorul binelui, ca şi acestui cuvios să-i facă împiedicare, ca şi fericitului egumen Ştefan, în purtarea de grijă pentru sufletele turmei care i se încredinţase de Dumnezeu, vrînd ca pe aceasta s-o tulbure cu ura ce avea asupra lui. Însă, nesporind nimic, a fugit ruşinat, pentru că întunericul lui n-a biruit lumina faptelor bune ale fericitului.

Astfel, acest fericit egumen a plăcut lui Dumnezeu, fiind model turmei sale cu minunatele fapte bune, încît în vremea sîrguinţei lui s-a împodobit sfînta biserică a Pecerscăi cu icoane făcătoare de minuni. Căci, la rugămintea cea pămîntească a acestui fericit iconom, s-au adăugat Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie cu rugăciunile lor cereşti, şi au trimis la dînsul zugravi din Constantinopol, cărora le-au dat aur ca plată. Fericitul egumen a arătat acelor zugravi chipul iubiţilor săi prieteni, ale Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, care mai înainte cu zece ani muriseră. Iar zugravii îndată au cunoscut că aceia cu adevărat, arătîndu-li-se, i-au plătit şi i-au trimis la dînsul. Pe lîngă aceasta, îi spuneau şi alte minuni mari, cum, vrînd să se întoarcă, li s-a arătat sfînta biserică Pecersca şi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care au auzit certare, ca să nu se întoarcă, şi, vîslind în josul rîului, luntrea a plutit în sus împotriva apei.

Cu aşa facere de minune, zugravii, care veniseră prin sîrguinţa acestui fericit egumen, se apucară atunci de lucrul împodobirii sfintei biserici, nelipsind iarăşi minunea. Căci icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit în altar şi mai mult decît soarele a strălucit, iar un porumbel din gura ei a zburat, precum se scrie mai pe larg în povestirea Patericului despre biserica Pecerscăi. Acestea s-au făcut prin cereştile rugăciuni ale Cuvioşilor părinţi, Antonie şi Teodosie, şi încă prin cele pămînteşti ale fericitului egumen Nicon.

După ce pururea pomenitul egumen, Cuviosul părintele nostru Nicon, prin felurite chipuri ale vieţii sale celei întocmai cu îngerii, a împodobit toată Sfînta Mînăstire a Pecerscăi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a odihnit întru Domnul, în anul 6596, de la zidirea lumii, iar de la Naşterea lui Hristos, 1088, în vremea marelui cneaz al Kievului, Vsevolod Iaroslavici.

Şi aşa, cu trupul s-a aşezat într-acelaşi sfînt locaş al Pecerscăi, în peşteră, unde, prin nestricăciunea moaştelor sale făcătoare de minuni, îşi mărturiseşte fericirea sa; încă şi după moarte pe al său sfînt locaş cu facere de minuni îl împodobeşte. Însă cu duhul s-a mutat în locaşurile cereşti spre privirea lui Dumnezeu cea minunată, nu întru închipuire, ci faţă către faţă, cu prietenii săi cei de un obicei, Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie. Ei sînt ca trei luminători care stau înaintea scaunului dumnezeirii Celei întreit luminătoare, luminîndu-se cu slavă veşnică, şi pentru noi, fiii lor, ca nişte părinţi se roagă să ne învrednicim a fi moştenitori darului şi slavei lor, fiind bineprimiţi Domnului, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.