Plăcutul lui Dumnezeu cel ascuns, fericitul Nichita, care se numea Hartularie, s-a născut în Constantinopol, din părinţi de neam bun şi trecînd prin lume şi în taină slujind lui Dumnezeu, I-a plăcut Lui atîta, încît şi uşile bisericii i se deschideau singure cînd venea el în mijlocul nopţii la rugăciune şi sfeşnic aprins nu de mîini omeneşti îi lumina lui. Despre el se cuvine a şti următoarele:

Un preot dreptcredincios, cu un diacon cucernic, cîştigaseră dragostea cea după Dumnezeu unul către altul, iar după cîtva vreme, prin drăceasca bîntuială, dragostea s-a schimbat în vrajbă. Şi numele diaconului era Sozont, iar preotului nu i se ştie numele.

Deci, multă vreme petrecînd ei în vrajbă, s-a întîmplat de a murit preotul în mînia aceea. Atunci, diaconul a început a se tulbura cu gîndul şi a fi mustrat de conştiinţă că nu-şi dezlegase mînia prin iertare. Deci, s-a dus să caute un părinte duhovnicesc căruia să poată a-i descoperi neliniştea sa; şi străbătea locurile cele pustii, căutînd doctor pentru rana inimii sale şi, aflînd pe un stareţ sporit în fapte bune, mare şi sfînt, aceluia i-a mărturisit păcatul mîniei şi al vrajbei pe care l-a avut cu preotul şi i-a cerut iertare. Iar stareţul i-a grăit lui: "Tot cel ce cu credinţă cere, primeşte, şi celui ce bate i se deschide". Şi bine faci, frate, grijindu-te de grabnica dezlegare a acelui mare păcat. Să-ţi ajute ţie Domnul! Însă nu stă în puterea mea, o, fiule! ca să te împac pe tine cu cel mort. Drept aceea, întoarce-te la Constantinopol de unde ai venit şi la biserica cea mare a Sfintei Sofii mergînd, noaptea să stai lîngă frumoasele uşi cele mari şi pe care îl vei vedea mai întîi venind la uşi, să te închini lui şi să-i spui de noi, dînd lui această scrisoare pecetluită. Şi-ţi va fi dînsul ocîrmuitor în păcatul tău.

Iar diaconul, împlinind această poruncă a părintelui său celui duhovnicesc, a mers în cetate şi noaptea, tîrziu, a ajuns la uşile bisericii Sfintei Sofia şi a stat aşteptînd venirea feţei celei neştiute. Şi, iată, a văzut pe un bărbat apropiindu-se şi acela era fericitul Nichita, despre care ne este nouă cuvîntul - iar diaconul, închinîndu-i-se aceluia şi sărutîndu-l pe el, i-a dat scrisoarea stareţului şi i-a spus lui mîhnirea sa, iar bărbatul acela ascultînd cele spuse de diacon şi citind scrisoarea de la stareţ, zicînd, se tînguia: "Cine sînt eu, mai micul, ca să îndrăznesc a face lucrul cel ce covîrşeşte puterea mea? Însă, cu rugăciunile celui ce te-a trimis pe tine, nădăjduind, mă voi nevoi pe cît îmi va ajuta Dumnezeu, la lucrul ce mi se porunceşte mie". Aceasta zicînd, a stat înaintea uşii şi, mîinile spre cer ridicîndu-şi, se ruga în şoaptă.

Apoi, plecîndu-şi genunchii şi lipindu-şi capul de pămînt, făcea rugăciunea încet şi, după puţin sculîndu-se, a zis: "Deschide lor, Doamne, uşa milostivirii tale". Şi, îndată, uşa cea dintîi singură s-a deschis, iar el, luînd pe diacon, au intrat în tindă şi, de uşile bisericii apropiindu-se, a zis diaconului: "Aici să stai nemişcat". Iar el singur a făcut închinăciune pe pragul bisericii şi s-a deschis uşa şi a intrat înăuntru. Şi, cînd sta în mijlocul bisericii rugîndu-se, un sfeşnic luminos prins (atîrnat) de bolta bisericii, ce se afla deasupra capului bărbatului acestuia, s-a pogorît şi a luminat toată biserica. Apoi, a mers la jertfelnic, dar şi acolo uşile singure i s-au deschis; plecîndu-şi capul şi rugîndu-se în tăcere, a ieşit la diacon, iar uşile toate s-au închis numai la vedere. Aceasta văzînd-o diaconul s-a înspăimîntat şi nu îndrăznea să se apropie de bărbatul acela, pentru că o frică mare îl cuprinsese pe el şi faţa aceluia o vedea ca o faţă de înger preaslăvită de rugăciune.

Şi gîndea în sine diaconul: "Nu cumva înger, iar nu om este acesta ce văd?" Chiar şi aceasta nu s-a tăinuit de bărbatul acela, pentru că a zis către diacon: "De ce cu cugetul te tulburi pentru mine, omule? Să crezi că şi eu sînt om, zidit din ţărînă, născut din sînge şi carne, crescut în casă luminoasă şi în această cetate, dar darul lui Dumnezeu lucrează şi în cei neputincioşi. Ci, să mergem pe calea care ne este nouă înainte". Şi au mers la locul unde se făcea tîrgul, iar diaconul mergea după el. Apoi, ajungînd acolo la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu rugăciune s-au deschis uşile bisericii şi în biserică fiind şi rugîndu-se au ieşit, şi uşile singure s-au închis. Iar diaconul privind la aceea, nefăcînd nimic altceva, fără numai încetinel zicea cu spaimă în sineşi: "Doamne miluieşte". După aceea, merseră la biserica Vlahernei; şi adeveri mai în urmă diaconul că atît de iute era mergerea lor pe la biserici, precum ar fi zburat o pasăre. Sosind ei la uşile bisericii Vlaherniei, cînd bărbatul acela a făcut rugăciune cu lacrimi, îndată, ca şi la celelalte biserici, s-au deschis uşile de la sine; şi punînd pe diacon în uşi şi poruncindu-i ca să privească cu dinadinsul înăuntru, singur a intrat în biserică şi, plecîndu-şi genunchii, se ruga cu osîrdie. Iar diaconul, stînd în uşă şi privind, a văzut lumină înăuntrul bisericii, scăldînd-o cu totul în strălucirea ei. Şi un diacon luminos, ieşind din altar, cădelniţa atunci toată biserica, iar după puţin timp, a văzut o ceată de preoţi îmbrăcaţi cu haine albe, ieşind din altar în mijlocul bisericii. Apoi, a văzut altă ceată de preoţi îmbrăcaţi în veşminte mohorîte şi toţi adunîndu-se împreună în mijlocul bisericii cîntau cîntări foarte frumoase şi alese, din care nici una n-a putut diaconul să înveţe, decît numai "Aliluia".

Deci, bărbatul acela, sculîndu-se de la rugăciunea sa, a zis către diacon: "Frate, să intri înăuntrul bisericii fără de temere şi, spre ceata cea de-a stînga privind, ia aminte la preoţii cei ce stau, doar vei cunoaşte pe preotul acela cu care ai avut vrajbă". Iar diaconul, intrînd cu cutremur şi apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, privea spre ceata cea din stînga şi n-a aflat pe preotul cel căutat. Apoi, bărbatul cel în chip de înger a poruncit diaconului să ia seama la ceata preoţilor din dreapta şi, cercetînd diaconul, a văzut pe preotul acela cu care avea vrajbă şi l-a arătat pe dînsul cu degetul omului lui Dumnezeu. Iar el a zis diaconului: "Mergi de spune preotului pe care l-ai cunoscut: Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă pe tine să vii la dînsul". Iar diaconul, mergînd după porunca lui, a luat pe preot de mîna dreaptă şi l-a dus la omul lui Dumnezeu care ieşise afară din biserică. Iar el, căutînd spre dînsul cu ochi blînzi, i-a zis cu glas lin: "Cucernice preot! Să vorbeşti cu fratele tău, diaconul, şi să dezlegaţi vrajba pe care aţi avut-o între voi". Şi îndată preotul şi diaconul unul la altul şi-au plecat genunchii şi, cu deplină sărutare, îşi dezlegară vrajba. Deci, preotul dînd iertare, a intrat în biserică şi a stat în ceata sa. Iar omul lui Dumnezeu Nichita, pe pragul bisericii a făcut închinăciune şi îndată uşile bisericii s-au închis. Şi luînd pe diacon, s-au dus înapoi de unde veniseră. Apoi, mergînd o parte de cale, a zis către diacon: "Frate Sozont, mîntuieşte-ţi sufletul tău şi îl adaugă pe el spre al meu folos. Iar părintelui celui ce te-a trimis pe tine să-i spui: Curăţia sfintelor tale rugăciuni şi îndrăznirea cea către Dumnezeu poate şi pe morţi a-i învia". Şi, acestea zicînd, s-a dus de la ochii diaconului. Iar diaconul, închinîndu-se la locul acela unde au stat picioarele minunatului bărbat, a mers la stareţ, înspăimîntat, dar bucuros, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit, prin acel uimitor şi minunat chip, a se împăca cu preotul plecat la Domnul, cu rugăciunile acelui rob ascuns al lui Dumnezeu, Nichita Hartularie, care, vieţuind în mijlocul poporului şi al gîlcevilor, atît de mult a plăcut lui Dumnezeu.