Sfîntul Grigorie Dialogul, papă al Romei, în vorbirea sa cu diaconul Petru, grăieşte astfel despre acest Cuvios Isac. În vremurile cele vechi ale Goţilor, aproape de cetatea ce se numea Spoletanai, era un bărbat care ducea o viaţă foarte cinstită, cu numele Isac, care ajunsese pînă în anii cei din urmă ai Goţilor şi pe care îl ştiau mulţi din ai noştri, dar mai ales sfînta fecioară Gregoria, care vieţuia în cetatea Romei, aproape de cinstita biserică a Preasfintei şi Pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Această Gregoria, în vremea tinereţilor ei, fiind logodită cu un bărbat şi sosindu-i nunta, a fugit de la biserică, dorind viaţa şi chipul cel sfînt monahicesc. Iar acest sfinţit bărbat Isac, izbăvind-o de cei ce voiau s-o ia cu sila, a îmbrăcat-o în chipul monahicesc cel dorit de dînsa, ajutîndu-i Domnul. Fecioara, de vreme ce a defăimat pe mirele cel pămîntesc, s-a învrednicit a se logodi cu Mirele cel ceresc.

Deci, despre acest sfînt bărbat Isac, multe am aflat de la cinstitul părinte Elefterie, care se cunoştea cu dînsul prieteneşte şi ştia cele ce Elefterie grăia despre Isac. Căci viaţa lui Isac dădea încredinţare cuvintelor lui Elefterie. Iar Cuviosul Isac nu era din Italia cu neamul, ci povestim acele minuni ale lui, pe care le-a făcut în Italia. Cînd a mers din părţile Siriei la cetatea Spoletanului, intrînd în biserică, a poftit pe eclesiarh ca să-i dea vreme să se roage şi, în ceasul închiderii uşii bisericii, să nu-i poruncească ca să iasă afară. Deci, a stat într-un loc de rugăciune şi toată ziua s-a rugat; asemenea a urmat şi în noaptea următoare şi a doua zi fără slăbire a stat la rugăciune, cum şi a treia zi.

Aceasta văzînd-o unul din eclesiarhi, umplîndu-se de duhul mîndriei, fiind plin de pizmă, a căzut în paguba greşelii; pentru că a început cu cuvinte proaste a defăima pe fericitul, numindu-l făţarnic, adică trei zile şi trei nopţi rugîndu-se cu prefacere, ca să fie văzut de oameni. Şi alergînd, a lovit peste obraz pe omul lui Dumnezeu, ca să iasă ca un făţarnic fără de cinste din biserică. Însă îndată pe acel eclesiarh l-a ajuns pedeapsa, pentru că, din voia lui Dumnezeu, deodată a căzut asupra lui un duh necurat care-l muncea cumplit şi, aruncîndu-l la picioarele omului lui Dumnezeu, prin gura celui muncit, a început a striga: "Isac mă izgoneşte pe mine!" Nimeni nu ştia ce nume avea bărbatul cel străin, iar duhul cel necurat a arătat numele lui, strigînd că de Isac este prigonit. Iar omul lui Dumnezeu s-a plecat peste trupul celui muncit şi a fugit duhul cel necurat; şi a fost ştiută îndată în toată cetatea minunea ce s-a făcut în biserică şi au alergat într-un suflet bărbaţii şi femeile, bogaţii şi săracii, fiecare dintre dînşii sîrguindu-se ca să aducă în casa sa pe alesul lui Dumnezeu. Unii făgăduiau să-i facă mănăstire şi să-i dea moşii şi averi, iar alţii voiau să-i dea cele de hrană şi altele de trebuinţă.

Dar robul Atotputernicului Dumnezeu n-a voit să ia nimic dintr-acel dar, ci a ieşit din cetate şi nu departe aflînd un loc pustiu şi-a zidit acolo o chilie mică. Deci, venind la dînsul mulţi şi folosindu-se de chipul lui cel îmbunătăţit, au început a se aprinde de dorul vieţii veşnice şi din învăţătura lui a se da spre slujirea lui Dumnezeu şi aşa s-a alcătuit mănăstirea lui. Şi pe cînd îl rugau ucenicii cu dinadinsul, ca pentru trebuinţele mănăstirii, să primească cele ce i se aduceau lui, acel păzitor al obişnuitei sărăcii, răspundea ucenicilor: "Monahul cel ce cîştigă averi pe pămînt, nu este monah". Pentru că atît se temea, să nu-şi piardă bogăţia sa duhovnicească, după cum bogaţii se păzesc să nu-şi piardă bogăţia lor pămîntească. Şi a fost împodobit acest sfînt cu duhul proo-rociei, şi era ştiut de toţi locuitorii acelui pămînt pentru minunile săvîrşite de dînsul, pentru că strălucea ca o lumină viaţa lui.

Într-una din zile, spre seară, a poruncit ucenicilor ca toate sapele cîte se vor afla în mănăstirea lor, să le arunce noaptea în grădina mănăstirii; iar la cîntarea Utreniei acelei nopţi, sculîndu-se fraţii, sfîntul le-a zis: "Cînd se va ivi ziua, să pregătiţi mîncare lucrătorilor noştri". După ce s-a făcut ziuă şi mîncarea a fost gata, sfîntul a luat pe fraţi şi, poruncindu-le să ia mîncarea, a mers cu dînşii în grădină şi, intrînd, au găsit într-însa atîţia lucrători cîte sape au fost aruncate de cu seară. Pentru că cei ce intraseră au fost tîlhari şi, schimbînd cu puterea lui Dumnezeu scopul cel rău, au luat sapele pe care le-au găsit acolo şi din ceasul cel dintîi al nopţii în care au intrat în grădină şi pînă la venirea Cuviosului Isac, n-au încetat lucrînd şi tot pămîntul ce era nesăpat în grădină, l-au săpat.

Intrînd la dînşii omul lui Dumnezeu, le-a zis: "Bucuraţi-vă, fraţilor! Încetaţi acum de la lucru, pentru că v-aţi ostenit mult, lucrînd toată noaptea". Şi aducîndu-le hrană, le-a poruncit ca, după atît de multă osteneală, să se odihnească şi să se veselească. Iar după ce s-au săturat, cuviosul a zis către dînşii: "Să nu mai faceţi de acum răutăţi, ci de cele ce aveţi trebuinţă din grădină, intrînd prin faţă, să cereţi şi cu binecuvîntare veţi lua, iar păcatul tîlhăriei să-l lăsaţi". Şi a poruncit ca să le dea toată îndestularea de haine, cît au voit; şi aceasta s-a făcut astfel: că cei ce intraseră în grădină tîlhăreşte ca să facă păcat au ieşit fără de păcat şi cu binecuvîntare, încărcaţi cu plată pentru ostenelile lor.

Altădată, oarecare străini, îmbrăcaţi în haine rupte, au mers la dînsul cerînd haine. Iar el, poruncindu-le să aştepte puţin, a chemat pe unul din ucenicii săi şi i-a zis în taină, grăind: "Mergi afară din mănăstire în cutare dumbravă, spunînd numele locului, că este acolo un copac vîrtos şi hainele ce le vei găsi într-însul, să le iei de acolo şi să le aduci la mine aici". Ducîndu-se fratele şi căutînd precum i se poruncise, a găsit hainele lor ascunse în copac şi, luîndu-le, le-a adus în taină învăţătorului său. Iar omul lui Dumnezeu le-a dat străinilor acelora, care, ca nişte goi, cereau haine, zicînd către dînşii: "Deoarece sînteţi goi, primiţi hainele acestea şi vă îmbrăcaţi". Iar ei, luîndu-le şi cunoscîndu-şi hainele ce le ascunseseră în copac, s-au umplut de ruşine; şi astfel, cei ce cu înşelăciune cereau haine străine, ruşinîndu-se, le-au primit chiar pe ale lor.

Într-altă vreme iarăşi, un oarecare dreptcredincios bărbat, dorind rugăciunile cuviosului părinte, a trimis la dînsul cu un copil al său două coşniţe pline de bucate. Iar copilul, ascunzînd o coşniţă pe drum, cealaltă a dus-o omului lui Dumnezeu, spunîndu-i de cererea celui ce l-a trimis. Iar sfîntul, primind cu blîndeţe cele trimise şi pe copil învăţîndu-l cu cuvinte blînde, i-a zis: "Dăruirea aceasta o primesc, dar te fereşte, ca să nu îndrăzneşti a te atinge de coşniţa pe care ai ascuns-o pe drum; pentru că a intrat un şarpe într-însa şi dacă cumva îţi bagi mîna în coşniţă, îndată te va muşca". Iar copilul s-a ruşinat de nişte cuvinte ca acestea ale omului lui Dumnezeu şi s-a temut foarte mult; dar s-a şi bucurat pentru că a fost înştiinţat despre şarpe, de care era să moară. Acestea le zice Sfîntul Grigorie Dialogul despre Sfîntul Isac.

Deci, cu oarecare greşeală l-a presupus pe acest Cuvios Isac, că este cel a cărui viaţă a scris-o Sfîntul Grigorie Dialogul şi că toată călătoria lui este de la patria sa, la viaţa cea de obşte; din viaţa de obşte, la pustie; iar din pustie, la cetatea Ninivei şi dintr-însa iarăşi la pustie. Iar a acestui al doilea Isac, este de la răsăritul soarelui, pînă la apus, adică din Siria, pînă la Spoleta Italiei. Încă şi din epistola către Simeon cel de la muntele cel minunat, putem cu dinadinsul a despărţi pe aceşti bărbaţi sfinţi. Căci de vreme ce zice Dialogul cum că Isac al său, ascunzîndu-se de ucenici şi numele schimbîndu-şi, a venit în Italia în anii cei dintîi ai stăpînirii Goţilor. Se cuvine a înţelege deci anii 541, adică anii mîntuirii, în care Totila a început a împărăţi în Italia. Şi a ajuns trăind pînă în anii cei mai de pe urmă, adică pînă în anul 552 de la Hristos, în care Totila, fiind biruit de Norsit, a pierit. Ori pînă la 553, în care şi Tia omorîndu-se, ţara Italienilor s-a eliberat de tirania Goţilor. Şi atît de mult şi-a ascuns numele său cel adevărat, pînă cînd necuratul duh l-a arătat. Deci, nu este de crezut Simeon, care sihăstrea în muntele cel minunat, care era aproape de Antiohia şi care nici după nume nu era cunoscut în Spolet.