Cuviosul părintele nostru Ioan, lăsând lumea, s-a făcut monah şi petrecea cu plăcere de Dumnezeu, în post şi în rugăciune, în sihăstria pustiei din părţile Palestinei, nu departe de Ierusalim. Despre viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, în cartea ce se numeşte "Limonar", alcătuită de cuvioşii noştri părinţi Ioan şi Sofronie - care a fost mai pe urmă patriarh al Ierusalimului -, se scrie astfel: „Ne-a spus nouă -adică lui Ioan şi lui Sofronie - avva Dionisie presbiterul şi păzitorul de vase al sfintei biserici cea din Ascalon, despre avva Ioan Sihastrul, zicând că acel bărbat a fost mare cu viaţa în neamul cel de acum şi foarte plăcut lui Dumnezeu. El vieţuia în hotarele satului Sehusta, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii. Stareţul avea în peştera sa chipul Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Măria, având în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos Dumnezeul nostru.

De câte ori stareţul voia să se ducă în vreun loc, ori în pustie departe, ori la Ierusalim să se închine cinstitei Cruci şi Mormântului Domnului Hristos şi să cerceteze Sfintele Locuri, sau să se roage la Muntele Sinai, sau la sfinţii mucenici care se aflau departe de Ierusalim - căci era bătrânul mare iubitor de mucenici şi se ducea uneori în Efes, la mormântul Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, alteori se ducea în Evhaita la Sfântul Teodor, sau în Seleucia Isauriei, la Sfânta Tecla; ori în Sarafas, la Sfântul Serghie, uneori la acela, iar alteori la alt sfânt -, şi când se ducea, îşi aşeza candela în peştera sa înaintea chipului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, o aprindea precum avea obiceiul şi, stând la rugăciune, se ruga lui Dumnezeu să îndrepteze calea paşilor săi. Şi căutând spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, zicea: «Preacurată Stăpână Născătoare de Dumnezeu, deoarece mă duc în cale depărtată, unde am să zăbovesc multe zile, tu singură îngrijeşte-ţi candela ta şi păzeşte-o nestinsă după rugăciunea mea, până ce mă voi întoarce, pentru că eu, având ajutorul tău însoţitor în călătorie, mă duc în calea în care am gândit». Zicând acestea spre sfânta icoană, se ducea în calea sa şi zăbovea de multe ori o lună, alteori două şi trei, iar alteori cinci sau şase luni. Apoi, când se întorcea, găsea întotdeauna candela plină şi arzând, precum o lăsa când pleca în cale şi niciodată n-a găsit-o stinsă".

In aceeaşi carte, "Limonar", se mai scrie încă şi aceasta despre Cuviosul părinte Ioan: „Odată, umblând în hotarele satului acela, unde îşi avea peştera, a întâlnit un leu mare venind asupra lui, la un loc unde calea era foarte strâmtă - între două garduri de spini din acelea cu care obişnuiau lucrătorii să-şi îngrădească ţarinile lor. Calea aceea era atât de strâmtă, încât un om pe jos abia putea să treacă printre acei spini. Şi când amândoi - stareţul şi leul - s-au apropiat unul de altul, stareţul nu-i făcea loc leului, nici leul, din pricina locului strâmt, nu putea să se întoarcă din cale, nici să treacă unul pe lângă altul nu era cu putinţă. Şi văzând leul că plăcutul lui Dumnezeu nu voia nicidecum să se întoarcă înapoi, ci voia să treacă în calea care îi era înainte, a stat în stânga stareţului pe picioarele cele dinapoi şi gardul acela lărgindu-1 puţin cu greutatea trupului său, a lăsat cuviosului cale liberă; şi a trecut stareţul pe lângă leu, atingându-se de pieptul lui cu pieptul său şi aşa s-a dus fiecare în calea sa".

Odată a venit un frate la părintele Ioan şi, văzând că nu se află nimic în peştera lui, i-a zis: „Avva, cum petreci aici, neavând cele trebuincioase pentru viaţă?" Stareţul a răspuns: „Fiule, această peşteră este neguţătorie duhovnicească: dă şi ia; dă lucru de mâini şi ia cele trebuincioase!" Şi vieţuind acest plăcut al lui Dumnezeu ani îndelungaţi în pustniceştile sale nevoinţe şi în osteneli, s-a dus către Domnul şi s-a numărat în ceata sfinţilor, care stau înaintea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, Dumnezeu Unul în Treime, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.