Sfântul Coprie, cel care l-a văzut el însuşi pe Sfântul Patermutie şi s-a făcut povestitor al minunilor lui, a fost cu rânduiala preot, având aşijderea darul facerii de minuni de la Dumnezeu. El petrecea în aceleaşi părţi ale Egiptului, tămăduind felurite boli între oameni şi gonind duhurile cele viclene. Odată, adunându-se la dânsul mulţi fraţi, el le povestea din viaţa Cuviosului Patermutie şi a celorlalţi sfinţi. Iar unul dintre fraţi, necrezând cele ce se spuneau, nu lua aminte şi, adormind, a văzut în vedenia visului, în mâinile Sfântului Coprie, o carte scrisă cu slove de aur, din care el vorbea către fraţi, iar aproape de dânsul stătea un oarecare bărbat luminos, cinstit la vedere şi împodobit cu cărunteţe. Acela, căutând cu mânie spre cel ce dormita, i-a zis: "Pentru ce nu crezi cele ce se grăiesc şi, neluând aminte, dormitezi?" Iar fratele acela, deşteptându-se înspăimântat, a spus îndată celorlalţi ceea ce a văzut şi, de atunci, asculta cu credinţă şi cu luare aminte toate cuvintele Sfântului Coprie.

Şezând la Cuviosul Coprie nişte fraţi străini, care veniseră la el spre cercetare, şi ascultând cuvintele lui cele folositoare de suflet, a venit un om mirean, purtând un vas cu nisip şi stătea la uşa chiliei, aşteptând până ce va sfârşi stareţul vorba sa. Atunci fraţii, văzând pe om, au întrebat pe stareţ, pentru ce a adus nisipul acela. Iar stareţul le-a răspuns: "Nu mi se cădea mie, fraţilor, ca să vă spun lucrul acesta, ca să nu mă arăt că mă slăvesc în deşert şi să nu piară plata ostenelilor noastre, lăudându-mă cu dumnezeieştile lucruri. Însă văzându-vă pe voi că v-aţi ostenit pe un drum aşa de lung, nu ascund aceasta de voi, ci, spre folosul vostru, voi spune lucrurile lui Dumnezeu, pe care El a binevoit a le săvârşi prin noi, păcătoşii.

Pământul satului aceluia, care este aproape de noi, era cu totul neroditor şi din grâul cel semănat la ţarini abia se aduna sămânţa, pentru că un vierme născându-se, le mânca rădăcina şi rodea spicele mai înainte de coacere, iar oamenii satului aceluia erau cu toţii închinători de idoli. Iar noi, ajutându-ne darul lui Dumnezeu, i-am adus pe toţi la sfânta credinţă şi i-am botezat. Şi după ce toţi s-au făcut creştini, au venit la noi şi ne-au cerut să ne rugăm lui Hristos Dumnezeu pentru dânşii, ca pământul să le dea bună aducere de roade. Atunci am zis către dânşii: «Noi putem să ne rugăm, însă credinţa voastră să fie neîndoită spre Dumnezeu». Iar ei, spunând că au credinţă tare, au luat în sanurile lor nisip din pământul acesta, pe care umblă picioarele noastre cele păcătoase. Şi m-au rugat ca, în numele Domnului, să le binecuvintez nisipul acela, ca pe nişte seminţe, şi am zis către dânşii: «Să vă fie vouă după credinţa voastră!» Iar ei, ducându-se la locul lor, au amestecat nisipul acela cu sămânţa grâului lor şi l-au semănat în ţarini. Şi s-a făcut atât de mare îndestulare de rod, încât nici un pământ din aceste părţi ale Egiptului nu poate să facă o aducere de roade ca aceea. Deci, din acea vreme, lucrătorii de pământ vin în toţi anii aici şi, luând nisip, îl aduc la noi, ca să îl binecuvântăm, şi credinţa lor nu este în zadar, pentru că totdeauna adună roduri îndestulate".

Intr-o vreme oarecare, Cuviosul Coprie vorbind înaintea poporului cu un eretic maniheu despre credinţă şi, neputând să dovedească pe cel mândru şi măreţ cu blândele sale cuvinte, a voit ca prin faptă să-şi arate credinţa cea dreaptă. Deci a poruncit să aprindă un foc mare şi a chemat pe eretic cu dânsul în foc, zicând: "Acela care nu va arde în foc, credinţa aceluia va fi dreaptă!" Însă acel eretic a zis către dânsul: "Tu să intri mai întâi". Deci sfântul intrând în foc, văpaia s-a despărţit în două, şi el stătea pe cărbuni ca pe o iarbă verde, fără să-l vatăme. Astfel a stat în mijlocul focului o jumătate de ceas, şi a ieşit întreg, neatingându-se focul nici de hainele lui. Iar poporul, văzând acest lucru, s-a mirat foarte şi a preamărit pe Hristos Dumnezeu. Iar ereticul n-a voit să intre, însă poporul, împingându-l fără voie, îndată a început să ardă şi, sărind din foc pârlit, a început să fugă. Deci poporul, prinzându-l, striga: "Să se ardă ereticul!" Dar Cuviosul Coprie, potolind gâlceava poporului, a eliberat pe eretic viu, însă pârlit ca un tăciune.

Stareţul avea aproape de chilia sa o grădină mică, în care semăna verdeţuri şi roduri de mâncare, pentru străinii care veneau la dânsul. Într-o noapte, intrând în grădină un oarecare închinător de idoli, a furat din roduri cât a putut să ducă şi, ducându-le acasă, a pus într-o căldare o parte din ele, ca să le fiarbă. Şi fierbând trei ceasuri şi mai mult şi arzând multe lemne, nimic n-a sporit, pentru că nici apa din căldare nu se încălzise. Iar omul acela se mira de acest lucru neobişnuit. Apoi, cunoscându-şi păcatul şi înţelegând puterea lui Hristos care lucrează întru creştini, a luat tot ceea ce furase, asemenea şi pe cele care erau în căldare, şi le-a dus la stareţ. Deci, aruncându-se înaintea picioarelor lui, i-a spus hoţia sa şi minunea care se făcuse. Pentru aceea cerea iertare şi se ruga să-l facă creştin. Şi s-a întâmplat că erau atunci la stareţ mulţi străini şi toţi s-au bucurat de acea minunată întoarcere spre Hristos a acelui om. Iar din roadele acelea s-au ospătat din destul şi au mulţumit lui Dumnezeu. Acestea şi mai multe minuni făcând Cuviosul Coprie, cu darul lui Hristos, s-a odihnit în pace şi a luat parte cu Cuviosul Patermutie în Împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.