În Bitinia era un bărbat, anume Evghenie. Acela avea o femeie foarte cinstită şi temătoare de Dumnezeu, care i-a născut o fiică, căreia i-au pus numele Maria. Dar murind femeia lui Evghenie, creştea fiica sa întru frica lui Dumnezeu. După ce a crescut copila, i-a zi tatăl ei: "Fiică iubită, iată toate averile mele le pun în mîinile tale, pentru că eu mă duc la o mănăstire să-mi mîntuiesc sufletul". Copila, auzind aceasta de la tatăl său, i-a zis: "Tată, tu voieşti ca singur să te mîntuieşti, iar pe mine să mă pierzi? Oare nu ştii pe Domnul care zice în Evanghelie: Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oi; pentru că cel ce mîntuieşte sufletul cuiva este ca şi cel ce-l zideşte".

Auzind acestea, Evghenie s-a bucurat de cuvintele ei, pentru că ea plîngea şi se tînguia, zicînd unele ca acestea. Şi i-a zis tatăl ei: "Fiică iubită, ce să-ţi fac nu ştiu. Pentru că tu eşti parte femeiască, iar eu voi să merg în mănăstire bărbătească şi cum vei putea să locuieşti cu mine acolo? Pentru că diavolul ridică prin partea femeiască război asupra robilor lui Dumnezeu". Copila, auzind aceasta, i-a zis: "Tată, nu voi intra astfel în mănăstirea bărbătească, precum zici tu, ci, tunzînd părul capului meu şi îmbrăcîndu-mă în haine bărbăteşti, voi intra cu tine la călugărie, neştiind nimeni că sînt parte femeiască".

Fericitul Evghenie, auzind cuvintele acelea grăite de dînsa, mai mult s-a bucurat cu duhul şi, împărţind toate averile sale săracilor, scăpătaţilor şi văduvelor, a tuns pe fiica sa şi a îmbrăcat-o în haină bărbătească, chemînd-o în loc de Maria, Marin. Şi a zis către dînsa: "Vezi, fiică, cum te fereşti şi să-ţi tăinuieşti firea ta, pentru că ştii că nu intră femeile în mănăstire iar tu vei fi între bărbaţi, locuind ca în mijlocul focului. Deci să te păstrezi curată mirelui Hristos căci, cînd vom împlini făgăduinţele noastre, ne vom învrednici împărăţiei cereşti". Acestea zicîndu-le Evghenie şi rugîndu-se lui Dumnezeu, a luat pe fiica sa în chip de copil de parte bărbătească şi a intrat în viaţa de obşte.

Petrecînd ei în mijlocul monahilor, copila sporea în faptele bune din zi în zi, în ascultare, în smerenie şi în deprinderea nevoinţei. După ce a petrecut în mănăstire cîţiva ani, monahii o socoteau că este tînăr eunuc, de vreme ce nu se arătau perii la mustaţă şi la barbă şi glasul îi era subţire, iar unii socoteau că din cauza marii nevoinţe şi a postului are glasul subţire, căci peste zi nu mînca, ci numai a doua zi primea puţină hrană. Iar după cîtăva vreme, Cuviosul Evghenie, fiind în rînduială monahicească, s-a mutat către Dumnezeu şi a rămas fericita Maria, fecioară sărmană, sau tînărul Marin, care se dădea şi la mai mari nevoinţe, omorîndu-şi trupul cu multe osteneli şi cu înfrînare. Apoi a sporit atîta cu darul lui Dumnezeu, încît a luat putere şi asupra diavolilor, căci cîţi se aduceau chinuiţi de duhuri necurate, pe aceia, punînd mîinile sale şi rugîndu-se, gonea pe diavoli dintr-înşii şi-i făcea sănătoşi.

Erau în mănăstirea aceea 40 de fraţi, toţi împodobiţi cu toată fapta bună şi cu înţelepciunea duhovnicească, dintre care în fiecare lună se trimiteau la ţarină 4 monahi pentru trebuinţele mănăstireşti, pentru că mănăstirea aceea avea ţarinile sale afară, departe. Între mănăstire şi ţarinile mănăstireşti în mijlocul drumului era o casă de oaspeţi în care se odihneau fraţii care se duceau şi se întorceau de la ţarină, pentru depărtarea căii. Acolo, primitorul de oaspeţi arăta multă dragoste pentru fraţi, dîndu-le deosebită cămară şi odihnindu-i. Dar urîtorul binelui, diavolul, văzînd viaţa cea îmbunătăţită a tinerei fecioare cea în chip bărbătesc şi dragostea cea mare a ei către Dumnezeu precum şi osîrdia ei cea mare către nevoinţe şi osteneli monahiceşti şi, mai ales, bărbăţia cea nebiruită în răbdare, s-a sculat asupra ei cu meşteşugurile sale, vrînd să-i facă împiedicare în acea bună alegare a ei spre cer. Deci, ca să o mîhnească şi să o defaime, a făcut prin vicleanul său meşteşug un lucru ca acesta:

Într-una din zile, egumenul acelei mănăstiri, chemînd pe tînărul monah Marin, i-a zis: "Frate Marine, te ştiu cu viaţa desăvîrşită în toate, dar mai ales întru ascultare. Să nu te lepezi a merge la slujba mănăstirească, căci fraţii se mîhnesc asupra ta, că nu ieşi din mănăstire la ţarină, ca să te osteneşti acolo. Deci, mergi, o! fiule, ca mai multă plată să primeşti de la preabunul Dumnezeu, căci şi Domnul nostru nu s-a înjosit a sluji ucenicilor săi. Acestea auzindu-le Marin de la egumen, s-a aruncat la picioarele lui, zicînd: "Binecuvîntează, cinstite părinte, că eu voi merge oriunde vei porunci". Deci, ieşind Marin cu ceilalţi trei monahi la slujba mănăstirească, s-a odihnit pe cale în casa aceea de oaspeţi şi a rămas acolo.

Gazda aceea însă avea o fiică, de aceeaşi vîrstă, pe care, un ostaş, odihnindu-se la acea gazdă, a prihănit-o noaptea şi a zămislit în pîntece. Apoi ostaşul i-a poruncit ei, zicînd: "De se va cunoaşte lucrul acesta şi te vor întreba părinţii de unde-ţi vine aceasta, să le spui că acel monah tînăr şi frumos a dormit cu tine". După aceasta, trecînd cîtăva vreme, s-a cunoscut că fecioara este însărcinată, crescîndu-i pîntecele şi, întrebînd-o cu cine a zămislit, a zis: "Acel monah tînăr şi frumos, din viaţa de obşte, care se cheamă Marin, a dormit cu mine şi m-a lăsat însărcinată". Tatăl ei, mîhnit foarte, sculîndu-se, cu sîrguinţă a mers la mănăstire, strigînd cu mînie: "Unde este acel viclean şi mincinos creştin, care ziceţi că este monah?" Deci a venit la dînsul portarul mănăstirii, zicînd: "Bine ai venit frate, de ce eşti aşa mîhnit şi pentru ce strigi aşa cu mînie. Încetează puţin din mînie, rogu-mă ţie".

I-a răspuns gazda, zicînd: "Să piară ceasul în care i-am cunoscut pe monahi. Vai mie! ce mi s-a întîmplat! Şi ce să fac nu ştiu!" Înştiinţîndu-se de aceasta egumenul, l-a chemat la sine şi i-a zis: "Ce voieşti frate, de ce eşti mîhnit?". Răspuns-a gazda: "Ce să voiesc? Voiesc ca de acum înainte nici un monah să nu mai văd niciodată, nici să vorbesc cu dînsul". Întrebîndu-l egumenul pentru care pricină grăieşte acestea, a răspuns: "Numai o fiică am avut, spre care îmi pusesem toată nădejdea că-mi va sprijini bătrîneţele mele şi iată ce a făcut Marin, căruia îi ziceaţi că este dreptcredincios şi monah bun; el a însărcinat pe fiica mea".

Auzind aceasta, egumenul s-a mirat foarte şi i-a zis lui: "Ce să-ţi fac, fiindcă nu este Marin aici, căci nu s-a întors încă de la slujbă, iar de va veni nimic nu-i voi face, fără numai îl voi izgoni din mănăstire". După aceasta, a venit Marin cu alţi trei fraţi şi, chemîndu-l egumenul, i-a zis: "Frate asta este viaţa şi nevoinţa ta? Odihnindu-te în casa de oaspeţi, oare ai prihănit pe fiica gazdei şi ai lăsat-o însărcinată? Iată, tatăl ei, venind aici, pe toţi ne-a ocărît pentru tine". Marin, auzind acestea, a căzut cu faţa la pămînt, zicînd către egumen: "Iartă-mă, părinte, pe mine, păcătosul, iartă-mă pentru Domnul, că am greşit ca un om". Atunci egumenul, mîniindu-se foarte, a izgonit pe Marin din mănăstire cu necinste.

Ieşind nevinovatul Marin din mănăstire, petrecea înaintea porţilor, fără de acoperămînt, răbdînd frigul şi arşiţa. Iar cei ce intrau şi ieşeau îl întrebau, zicînd: "De ce şezi aici, pătimind fără acoperămînt?" Iar el le răspundea: "Am greşit şi pentru aceea sînt izgonit din mănăstire". Iar cînd a venit vremea ca fiica gazdei să nască, a născut prunc parte bărbătească, pe care, luîndu-l gazda, a mers la mănăstire şi a aflat pe Marin în faţa porţii şezînd şi aruncîndu-i pruncul, s-a dus îndată. Marin, luînd pruncul în mîinile sale, a zis cu tînguire: "Vai mie! ticălosului şi lepădatului, eu cu adevărat primesc cele vrednice după faptele mele. Iar acest amărît prunc pentru ce să moară lîngă mine?" Deci, a început a cere lapte de la păstori şi a hrăni pe prunc, ca un adevărat tată. Dar nu era destul nevinovatului Marin ca să pătimească în toate zilele frigul şi zăduful, ruşinea şi lipsa, ci şi pruncul îi făcea nu puţină mîhnire şi supărare, plîngînd şi întinîndu-i hainele. Aşa a chinuit într-o pătimire rea ca aceea trei ani, răbdînd şi mulţumind lui Dumnezeu, iar după trei ani le-a fost milă fraţilor de Marin şi, adunîndu-se toţi, au mers la egumen, zicîndu-i: "Cinstite părinte, destul este fratelui Marin pocăinţa pe care a suferit-o. Ne rugăm ţie, să-l primeşti iarăşi în mănăstire şi, mai ales, că înaintea tuturor şi-a mărturisit greşeala sa".

Egumenul, nevrînd să-i asculte şi nevoind să primească pe Marin în mănăstire, au început iarăşi monahii a-i zice: "De nu vei primi pe fratele Marin iarăşi în mănăstire, o! părinte, apoi şi noi toţi ne vom duce. Cum putem să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte greşelile noastre, dacă noi nu iertăm fratelui nostru care pătimeşte de trei ani înaintea porţii, fără de acoperămînt". Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le egumenul de la monahi, le-a zis lor: "Cu adevărat, pentru păcatul pe care l-a făcut Marin nu este vrednic să intre aici, dar pentru dragostea şi rugăciunile voastre îl voi primi". Deci, chemînd pe Marin înaintea tuturor, i-a zis: "Frate, nu eşti vrednic să stai la locul cel dintîi între fraţi, pentru păcatul cel făcut de tine, dar pentru dragostea fraţilor celor ce mă roagă, te voi primi în locul cel mai de pe urmă şi să fii decît toţi mai pe urmă". Atunci Marin a început a grăi către egumenul cu lacrimi: "Şi acesta mare lucru este, prea cinstite părinte, că-mi porunceşti să intru înăuntrul mănăstirii, ca să mă învrednicesc a sluji sfinţilor mei părinţi".

Astfel, egumenul, primind iarăşi pe Marin, îi poruncea să facă cele mai proaste şi mai de pe urmă lucruri mănăstireşti. El pe toate acelea le săvîrşea cu mare sîrguinţă şi frică, cu inima înfrîntă şi cu duh smerit. Dar avea cu sine Marin şi pe prunc, care, umblînd după el, striga: "Tată, tată". Şi cerea hrana cea trebuincioasă lui. Pentru aceea, nu numai cu alte nevoi şi rele pătimiri era strîmtorat Marin, ci se îngrijea şi pentru hrănirea pruncului, care mai pe urmă, venind în vîrstă potrivită, a sporit bine întru smerenie şi întru ascultare cu rugăciunile celui ce părea tatăl său. Era drag tuturor pentru faptele sale bune. Apoi l-a învrednicit rînduielii monahiceşti. Însă toate acestea au fost după moartea fericitului Marin, al cărui sfîrşit a fost astfel:

După o năpastă ca aceasta şi după atîtea primejdii şi rele pătimiri, văzînd Hristos Domnul credinţa şi răbdarea miresei Sale, care în chip bărbătesc bine i-a plăcut Lui şi voind să o mîngîie după necazuri şi după osteneli să o odihnească, a luat-o pe ea în veşnicele locaşuri ale Raiului, în cămara cea cerească, neştiind nimeni, pentru că a murit în chilia sa şi nimeni nu ştia - de dînsa. Apoi, văzînd egumenul că fratele Marin de trei zile nu vine nici la cîntarea bisericească, nici la slujba mănăstirească, a întrebat pe fraţi, zicînd: "Unde este părintele Marin? că trei zile au trecut de cînd nu-l văd. Totdeauna venea întîi, iar acum nu-l vedem. Mergeţi în chilia lui ca să vedeţi, oare n-a căzut în vreo boală?"

Atunci s-au dus fraţii şi au aflat pe Marin răposat întru Domnul şi pruncul şezînd lîngă dînsul, plîngînd. Fraţii, degrab alergînd, au spus egumenului: "Fratele Marin a adormit". Egumenul, auzind aceea, s-a mirat şi a zis: "Cum a ieşit sufletul lui? Ce răspuns va da lui Dumnezeu de păcatul său?". Apoi a poruncit să se îngrijească ca de obicei, trupul lui. Şi, pregătind fraţii trupul lui Marin pentru îngropare, l-au aflat că a fost femeie cu firea, apoi, spăimîntîndu-se, începură toţi cu un glas a striga : "Doamne, miluieşte".

Egumenul, auzind strigarea fraţilor, se mira şi a întrebat: "Ce este aceasta?". Iar ei au răspuns cu mirare: "Fratele nostru Marin este femeie cu firea". Alergînd egumenul şi văzînd lucrul cel minunat şi neaşteptat, s-a aruncat la picioarele sfintei şi, cu multe lacrimi, striga: "Iartă-mă, Doamne Iisuse Hristoase, că am greşit întru neştiinţă, mîhnind atît de mult pe sfînta şi curata Mireasa ta". Şi iarăşi, căzînd la sfintele ei moaşte, striga: "Aici să mor la cinstitele tale picioare, pînă ce voi cîştiga iertarea greşelilor mele, cu care am greşit, o! sfînto". Astfel plîngînd el mult şi tînguindu-se, a venit un glas de sus, zicîndu-i: "De ai fi făcut aceea întru ştiinţă, nu s-ar ierta ţie, dar de vreme ce, neştiind, ai greşit, iertate sînt greşalele tale". Sculîndu-se egumenul de la cinstitele ei moaşte, a trimis îndată omul care adusese copilul, zicînd: "Vino la noi degrab căci am trebuinţă să-ţi spun ceva". Venind acela în mănăstire, egumenul a zis: "Fratele Marin a murit". El a răspuns: "Dumnezeu să-i ierte păcatul pe care l-a făcut fiicei mele". Egumenul i-a zis: "Pocăieşte-te, o! frate, căci ai greşit înaintea lui Dumnezeu şi pe mine m-ai înşelat cu cuvintele tale că am greşit şi eu prin tine, căci Marin este cu adevărat femeie". Auzind acestea, omul s-a înspăimîntat şi tăcea ca un mut. Egumenul, luîndu-l de mînă l-a dus la locul unde zăcea sfîntul trup al fericitei Maria, cel cu cinste îngrijit şi i-a arătat că este parte femeiască şi fără de vină năpăstuită pentru prihănirea fiicei lui.

Atunci omul, văzînd acea minune neaşteptată, a început a plînge şi a se tîngui. Apoi, egumenul cu monahii, cîntînd cele de deasupra gropii, au pus cu cinste curatul şi feciorescul trup al nevinovatei mirese a lui Hristos în mănăstire, la loc cinstit. După aceea, a venit fiica gazdei, muncită de diavol şi a mărturisit tot adevărul, înaintea tuturor, spunînd cine a amăgit-o pe ea şi a îngreunat-o şi cum i-a poruncit să clevetească pe tînărul monah, adică pe fecioara pe care toţi o socoteau că este parte bărbătească.

După ce aduseră pe cea îndrăcită la mormîntul Sfintei Maria, îndată a ieşit dintr-însa diavolul şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela. Atunci, toţi, văzînd acea minune, au preamărit pe milostivul Dumnezeu, pentru darul Lui cel minunat şi pentru răbdarea Sfintei Maria, roaba Lui, care a petrecut pînă la moarte, nearătînd nimănui taina că este femeie şi cum a răbdat năpastă şi multe rele pătimiri, pentru împărăţia cerurilor.

Deci şi noi, o! iubiţi fraţi, să urmăm bărbăţiei, statorniciei şi răbdării ei, ca să aflăm milostivire şi dar în veacul ce va să vie de la marele Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă şi stăpînire, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.