Toate praznicele dumnezeieşti care se rânduiesc în cursul anului de Biserică sunt taine dumnezeieşti şi fapte din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Iar astăzi, la Naşterea Lui, prăznuim o taină care se numeşte taina tainelor. O taină ascunsă din veci şi îngerilor şi oamenilor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Cuvânt pentru dumnezeieştile nume, cap. 2, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, cap. 12 al sutei a 3-a a Capetelor teologice).

Dumnezeiescul şi marele Vasile zice: "Din câte a făcut Dumnezeu în cer şi pe pământ, nici o minune nu este mai mare ca aceasta, ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să Se facă om, să Se pogoare din ceruri, din slava Sa cea negrăită, şi să Se facă asemenea nouă, afară de păcat" (Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmul 44, precum şi în cap. 8 al celor Despre Sfântul Duh).

Această minune a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, sau taina iconomiei în trup, covârşeşte cu minunea sa toate minunile şi toată zidirea celor văzute şi nevăzute. O adevereşte şi Sfântul Grigore de Nyssa, fratele marelui Vasile, care arată în chip firesc cum covârşeşte taina aceasta orice minte. Căci zice: "Dacă ai vedea undeva în văzduh o pară de foc, un foc mare arzând, şi în loc să vezi că para focului se ridică în sus, cum e firesc, ai vedea – lucru înfricoşat! – că se pogoară în jos, nu te-ai înfricoşa?" (Sfântul Grigore de Nyssa, Cuvântul 7). Pentru că focul este o zidire uşoară ca şi aerul. (Din patru stihii a făcut Dumnezeu toată lumea: două stihii se numesc grele, pământul şi apa, care trag şi curg pururea în jos; iar două se numesc uşoare, aerul şi focul, că pururea aleargă în sus. Prin urmare, niciodată focul nu va pogorî cu para în jos.)

Deci aici, la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, s-a văzut cea mai mare minune. După cum focul, răsturnându-se cu para în jos, tot foc rămâne – deşi astfel s-ar abate de la legea firească – tot aşa Dumnezeu Cuvântul, pogorându-Se de sus, El, focul cel mistuitor, deşi S-a coborât la noi şi s-a părut că aproape iese din fire prin lucrarea ce a făcut-o, rămâne totuşi focul Dumnezeirii şi Dumnezeu Cuvântul (Sfântul Grigore Teologul, Cuvânt la Naşterea Domnului).

Dar, s-ar putea întreba cineva: nu cumva coborârea aceasta a Cuvântului lui Dumnezeu şi îmbrăcarea în firea omenească I-a pricinuit Lui vreo scădere din slavă şi din cinste? Nu, nicidecum.

Slava şi cinstea cea negrăită, de care s-au minunat şi îngerii, I-au adus-o cu prisosinţă şi în chip minunat mai mult pogorârea Sa decât înălţarea, pentru că nu mai avea unde să Se înalţe Cel ce este mai înalt decât toate zidirile. Pogorârea la noi Ia adus mai mare slavă, pentru că a fost un lucru nou pentru El şi străin şi de îngeri, şi de oameni. Cum, Dumnezeu, Care este mai înalt peste toate, Se coboară până la firea noastră cea smerită şi neputincioasă? (Sfântul Grigore al Tesalonicului, Cuvânt la Naşterea Domnului).

Dar pentru care pricină S-a pogorât Dumnezeu până la neamul omenesc? Care a fost pricina să vină Însuşi Dumnezeu din ceruri, să Se pogoare până la noi şi să ne mântuiască?

Întâi, ca să se arate că El este Ziditorul nostru şi tot El este şi Mântuitorul nostru, după ce am căzut. Dar cea mai mare pricină a fost dragostea Sa, căci din dragostea cea nemărginită pe care o avea pentru neamul omenesc S-a smerit pe Sine până la moarte şi moarte pe Cruce (Filipeni 2, 8). Şi S-a smerit până la peşteră şi până la iesle şi până la a Se întrupa. Din dragoste vine Dumnezeu la noi şi, mai înainte de a ne naşte noi prin dumnezeiescul botez şi prin pocăinţa cea adevărată, voieşte să se nască El de la oameni. Mai înainte de a ne face pe noi dumnezei după dar, vrea să Se facă El om îndumnezeit. Vrea să Se pogoare să îndumnezeiască firea noastră. Deci, Dumnezeu Cel mai presus de om Se face om şi rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu, şi om. A luat în ipostasul Său dumnezeiesc sufletul şi trupul nostru. A luat sufletul ca să-l îndumnezeiască cu Dumnezeirea Sa şi trupul ca să-l sfinţească prin înomenirea Sa. Iar din amândouă acestea sa alcătuit un singur ipostas, din Dumnezeire şi din omenire.

Mare este taina aceasta! De aceea dumnezeieştii Părinţi au cutezat să spună un lucru prea înfricoşat: că la venirea lui Dumnezeu Cuvântul în lume, la întruparea lui Dumnezeu, la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a arătat ceva străin şi îngerilor, şi oamenilor. Pentru aceea, într-o privinţă mai mare unire are Dumnezeu Cuvântul cu noi, oamenii, decât cu Tatăl Său, deşi în alte privinţe e mai mare unirea cu Tatăl (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, p. 378, cap.11).

Aşa tâlcuieşte Fericitul Augustin cuvintele prea înţeleptului Coresie: "Iată, mai mare minune a făcut Dumnezeu prin Iisus Hristos cu omenirea decât unirea pe care o are Fiul cu Tatăl. Şi aceasta în ce fel? Tatăl e unit cu Fiul şi Fiul cu Tatăl după fire, după fiinţă, după scaun, după voie, după putere şi după celelalte însuşiri, dar nu se uneşte după ipostas; şi aceasta o împărtăşeşte omenirii".

Iată câtă dragoste şi câtă milă arată neamului omenesc! Căci deşi El este de o fire şi de o fiinţă cu Tatăl, dar după ipostas El e deosebit de Tatăl, ca un ipostas de alt ipostas, că altul este ipostasul Cuvântului, şi altul al Tatălui, şi altul al Sfântului Duh.

Deci, după ipostas se uneşte cu firea noastră prin Prea Curata Fecioara Maria şi se face cea mai mare unire a lui Dumnezeu cu firea noastră, dar nu după voie, nici după fire, însă nici după dar, ci după ipostas. Auzi! Se uneşte ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul cu firea omenească şi se face un singur ipostas din două firi, din Dumnezeire şi din omenire. A luat în ipostasul Său întreaga noastră fire şi S-a unit cu noi după ipostas, ceea nici cu Tatăl nu are. Şi măcar că El este străin de omenire cu firea cea dumnezeiască, dar după ipostas Dumnezeu Se face ca noi, că ipostasul Său ia firea omenească şi o ridică până de-a dreapta Părintelui Său. Pe această fire întunecată şi coruptă a noastră o ridică la cinstea cea mai de sus din ceruri, ca să stea pe tron în veacul veacului împreună cu Fiul, de-a dreapta măririi celei înalte, cum zice Sfântul Apostol Pavel (Luca 24, 26; Faptele Apostolilor V,31; 7, 55-56; Efeseni 1, 20-21).

Căci să ştiţi că două voiri are Dumnezeu: una se cheamă înainte mergătoare şi povăţuitoare, iar a doua se cheamă următoare, sau îngăduinţa, sau acceptarea lui Dumnezeu (Sfântul Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 385).

Şi taina întrupării lui Dumnezeu nu s-a făcut după voia cea de-a doua, ci după cea dintâi, după cea înainte povăţuitoare, prin care El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Pentru că taina aceasta este din veac rânduită şi de îngeri neştiută. Deci nu după îngăduinţă vine în trup, nici după acceptare, ci după voia înainte povăţuitoare a Părintelui Său, Care-L trimite în lume să facă ascultare, să aducă neamul omenesc la starea cea de fericire din care a căzut.

Căci ce spune la Facere Dumnezeu către şarpe? Zice: "Vrajbă voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei păzi călcâiul!" (Facerea 3, 15).

Călcâiul este sfârşitul nostru pe pământ sau ultimele clipe când vom mai răsufla. Acela este călcâiul şi pe acela îl păzeşte satana. Îl păzeşte la fiecare suflet, ca doar-doar să-l câştige pentru veşnicie. Deci mare grijă ne trebuie pentru ceasul morţii.

Iar chipul în care sămânţa femeii a zdrobit capul şarpelui îl arată Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Căci Hristos n-a fost sămânţă de bărbat, că nu s-a împreunat Prea Curata Fecioara Maria cu bărbat, ci de la Duhul Sfânt a avut în pântece. Deci Hristos se numeşte sămânţa femeii, nu a bărbatului, căci sămânţa femeii trebuia să zdrobească capul şarpelui.

Şi iată care este pricina – cum zice dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul – că Adam, în loc s-o numească pe femeia sa "moarte", pentru că aşa trebuia s-o numească după logica omenească, fiindcă prin ea venise moartea (căci ea gustase mai întâi din pom), o numeşte Eva, adică "viaţă" (Facerea 3, 20). Deşi ea a fost pricina venirii morţii, Adam o numeşte viaţă! De ce o numeşte viaţă şi nu moarte?

Adam era prooroc, era sfânt şi plin de darul lui Dumnezeu. Şi din clipa când a auzit că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, a luat bună nădejde şi s-a bucurat foarte, zicânduşi: "Deşi voi muri, din femeia aceasta, prin care am căzut, va veni din nou mântuirea, va veni iarăşi viaţa la neamul omenesc". De aceea i-a pus numele nu moarte, ci Eva, adică viaţă, pentru două pricini. Prima ne-o arată Sfânta Scriptură atunci când zice: "A pus Adam numele femeii sale Eva, adică viaţă, căci ea avea să fie maica tuturor celor vii" (Facerea 3, 20). Iar a doua pricină pentru care se numeşte femeia lui Adam Eva, adică viaţă, este că prin Eva, adică prin strănepoata Evei, prin Eva cea tainică, Maica Domnului, la plinirea vremii, a venit în lume viaţa.

Viaţa este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care a venit să dea viaţă tuturor celor din neamul omenesc care vor crede. Căci zice: "Am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă", adică şi mântuirea, şi desăvârşirea. "Şi tot cel ce crede întru Mine nu va muri, şi chiar de va muri, viu va fi" (Ioan 3, 16-18; 5, 24; 6, 40-47; 8, 51).

Deci viaţa s-a numit Hristos, sămânţa femeii, şi de aceea femeia lui Adam s-a numit şi ea Eva, adică viaţă. După trup se numeşte viaţă, ca Maică a celor vii, iar după înţelegerea duhovnicească, ca Maică a lui Hristos, care este viaţa şi învierea şi mântuirea lumii.

Deci acestea au fost pricinile pentru care Adam a pus numele femeii sale Eva.

Şi să mai ştiţi un lucru foarte important şi foarte înfricoşat: prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul au învăţat înţelepciunea şi îngerii, şi începătoriile, şi toate Stăpâniile. Și toate cetele cele fără de trup din ceruri. Au învăţat toţi înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri.

Nici ei n-au ştiut înainte de taina aceasta. Că auzi ce zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: "Învederez tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, domniilor şi stăpâniilor, în cereştile locaşuri..." (3, 9-10).

Când a venit Mântuitorul în lume să Se jertfească pentru mântuirea lumii şi să întemeieze Biserica, s-au învăţat şi îngerii, ca unii care nu ştiau cum Dumnezeu, Care este Împăratul slavei şi al luminii celei neapropiate şi a toată zidirea, va face una ca aceasta. N-au ştiut că se va face vierme, că aşa se numeşte omul de Duhul Sfânt: "Că eu sunt vierme şi nu om". N-au ştiut că Se va smeri, Se va face om, Se va pogorî până la noi! Acum au învăţat îngerii cum că cele dimpotrivă pe cele dimpotrivă le surpă prin puterea lui Dumnezeu, că prin blestem vine binecuvântare, căci spune Scriptura: "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn". Iar El Se spânzură pe cruce pentru noi şi aduce binecuvântare la toată lumea. Prin moarte aduce viaţă, iar prin smerenia Lui – înălţarea noastră, prin pătimirea Lui – nepătimirea noastră. Astfel, vedem că pe cele dimpotrivă prin cele dimpotrivă le vindecă.

Dar şi altfel lucrează Dumnezeu. Cu cele asemenea, pe cele asemenea le vindecă: cu rana Lui vindecă rana noastră, cu moartea Lui vindecă moartea noastră, cu ascultarea Lui aduce ascultarea noastră, cu plecăciunea Lui plecarea noastră, cu nestricăciunea Lui pricinuieşte nestricăciunea noastră, cu smerenia Lui smerenia noastră. Şi aşa nu mai ajungem la capăt (Sfântul Grigore de Nyssa, Cuvântul 8 la Cântarea Cântărilor).

Deci, pe cele dimpotrivă cu cele dimpotrivă le vindecă şi pe cele asemenea cu cele asemenea le pricinuieşte, fiindcă prin întruparea lui Dumnezeu toate câte erau potrivite firii omeneşti sau răsturnat, cum arată dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, căci Hristos a răsturnat logica lumii celei căzute.

Omul putea să cugete că, prin moarte, Hristos putea să aducă moartea, dar El a adus viaţă; că prin blestem va aduce blestem, dar El aduce binecuvântare. Căci se zice că prin El se vor binecuvânta toate seminţiile şi limbile pământului. Deci, tot ce era logic şi firesc pentru mintea omenească cea căzută s-a răsturnat prin taina iconomiei în trup. Dar nici începătoriile, nici îngerii n-au înţeles în ce chip a lucrat Mântuitorul la mântuirea neamului omenesc prin atâta smerenie şi pogorâre.

Spun Sfinţii Părinţi că îngerilor li s-a părut că Mântuitorul, când era pe cruce, Şi-a ieşit din firea Sa, că nu mai este adică Dumnezeu, ci pătimeşte un om. Şi erau gata să creadă că Se stinge Acela, despre Care ştiau că este Mântuitorul lumii, văzându-L aşa de smerit pe cruce, aşa de rănit, aşa de batjocorit şi aşa de nebăgat în seamă de toată lumea care era în jurul Lui.

Am înfăţişat câteva învăţături dogmatice despre taina iconomiei în trup, despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, şi nu vreau să intru mai adânc, pentru că sunt lucruri prea grele şi, dacă vi le-aş spune, nu le-aţi înţelege.

Dar să revenim la sărbătoarea de astăzi, căci am văzut în ce chip taina iconomiei în trup sau a Naşterii Domnului n-a fost înţeleasă nici de îngeri, nici de oameni.

Şi acum să vă întreb: ştiţi ce sărbătoare e astăzi? Astăzi a Soborul Maicii Domnului. Care a fost pricina pentru care Biserica lui Iisus Hristos, mireasa Mielului, a pus a doua zi de Crăciun să se serbeze Soborul Maicii Domnului? Îndată după Naşterea Domnului, avem Soborul Maicii Domnului, pentru că în ea se cinstesc mai ales persoanele legate de Naşterea Lui: Maica Domnului, fericitul Iosif logodnicul, Sfântul Iacov (fratele Domnului), Sfântul Prooroc David şi ceilalţi.

Cei ce au alcătuit Sinaxarul anului n-au fost oameni neînvăţaţi, oameni de rând, ci sfinţi mari. Ei s-au întrebat: "Prin cine s-a făcut mântuirea neamului omenesc? Prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar prin cine a lucrat Dumnezeu, şi care au fost vasele alese de Dumnezeu la taina aceasta a mântuirii lumii? Întâi Iisus Hristos, al doilea Maica Domnului".

Vedem, deci, că mai înainte de veci s-a prevăzut în sfatul Sfintei Treimi planul mântuirii neamului omenesc prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul dintr-o fecioară. De aceea v-am spus că întruparea s-a făcut după voia cea mai înainte povăţuitoare.

Nici satana, nici heruvimii, nici îngerii, nici sfinţii n-au cunoscut taina aceasta a sfatului Prea Sfintei Treimi, că Dumnezeu la plinirea vremii se va face om din Fecioara. Căci zice dumnezeiescul Părinte Maxim: "Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, cum de n-au ştiut-o îngerii, de vreme ce proorociile despre venirea lui Mesia s-au făcut prin îngeri?". Căci bunăvestirea Maicii Domnului s-a făcut prin înger (Luca 1, 34). Şi tot acelaşi Sfânt Părinte arată mai apoi că, într-adevăr, ştiau îngerii, dar ce ştiau? Că se va naşte Mesia, dar în ce chip – nu ştia nimeni. Taina a fost ascunsă până la Hristos, ba este ascunsă şi astăzi, şi va rămâne ascunsă în veacul veacului. Rămâne neştiut în ce chip Dumnezeu, Cel neîncăput şi nescris împrejur de toate zidirile Sale şi de toate cerurile, a încăput în pântecele unei fecioare, ca să fie desăvârşit Dumnezeu şi să Se facă om, ca în acelaşi timp să stea împreună cu Tatăl pe Scaun şi în pântecele Fecioarei, şi să le umple pe toate.

Vezi cum la taina înomenirii lui Dumnezeu Cuvântul, la împlinirea planului mântuirii neamului omenesc, după Mântuitorul vedem pe Maica Sa, slujind ca vas ales şi faţă aleasă dintre toate popoarele pământului la săvârşirea acestei taine?

Căci zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: "Precum grădina se face ca să sădim pomii şi pomii se sădesc pentru grădină, aşa Maica Domnului s-a făcut de Dumnezeu mai înainte şi s-a întocmit planul ca din ea să se nască Hristos la plinirea vremii" (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Dezlegarea 60, în Paza celor cinci simţiri, p. 384).

Dar şi prin Isaia s-a spus, cu 700 de ani mai înainte: "Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu, şi vor chema numele Lui Emanoil, adică cu noi este Dumnezeu" (Isaia 7, 13).

Deci Maica Domnului a fost o persoană aleasă de Prea Sfânta Treime, din toate popoarele pământului, ca fiind cea mai curată şi mai sfântă fecioară, din neam arhieresc şi împărătesc, din neamul lui Aaron, după mamă, şi din neamul lui David, după tată, aleasă din două seminţii de frunte după trup, iar după duh cum Unul Dumnezeu ştie, ca să slujească la mântuirea neamului omenesc.

La Bunavestire, Arhanghelul Gavriil i se închină ei de la început: "Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar (Marie), Domnul este cu Tine!" (Luca 1, 28).

La Naşterea Mântuitorului, ea a fost lângă Mântuitorul atunci când L-a născut în iesle. Ea a fost cea mai aproape de Mântuitorul. Ea L-a purtat nouă luni în pântece, L-a hrănit cu lapte un an, L-a purtat în braţe; şi de câte ori nu L-a sărutat pe Acela Care a făcut cerul şi pământul, de câte ori nu L-a mângâiat, de câte ori nu L-a îmbrăţişat, de câte ori n-a plâns de bucurie, pentru că ea nu era numai o fecioară preasfântă şi preacurată, ci era şi proorociţă. Ea ştia că Acela pe Care L-a născut în peşteră nu este numai om, ci este şi Dumnezeu, Ziditorul ei, Care a zămislit-o şi pe dânsa în pântecele maicii sale. Gândiţi-vă câtă bucurie era în inima ei când îşi dădea seama că ea poartă în braţe pe Acela Care ţine în palma Lui cerul şi pământul!

Când păstorii au vestit cuvântul cel grăit lor de înger despre Prunc (Luca 2, 17-18) şi când Simeon bătrânul, în biserică, i-a proorocit că prin inima ei va trece sabie la patimile Mântuitorului, şi a zis: "Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel" (Luca 2, 34-35), ce se zice? "Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa" (Luca 2, 19).

Ea n-a avut dureri la naştere, căci numai Maica Domnului a născut fără dureri, pentru că acolo unde n-a fost înainte dulceaţă de bărbat, nici durere n-a fost mai pe urmă. Ea a născut de la Duhul Sfânt, fără durere. Dar durerile, pe care nu le-a avut la naştere, le-a avut la răstignirea Mântuitorului. Atunci a trecut sabie prin inima ei şi de trei ori a leşinat, văzând pe Fiul ei sângerat, batjocorit şi bătut, ştiind mai ales Cine este El şi că a venit să ne mântuiască şi cu rana Lui să vindece rana neamului omenesc.

Deci, de la început, Prea Curata Maică a lui Dumnezeu a fost lângă Mântuitorul lumii şi, numai după câteva săptămâni de la naştere, iată că a sosit şi necazul. Au venit magii de la Răsărit să se închine. Şi aceşti magi nu erau oameni neînvăţaţi şi nici oameni săraci. Încă de cu peste o mie de ani mai înainte, unul din acest fel de magi, Valaam din Pator, care era mare astronom şi cititor în stele, a spus: "O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi" (Numerii 24, 17-18), adică pe zeii popoarelor lumii. Şi de la acesta s-a transmis, din generaţie în generaţie, de către bătrâni şi magii astronomi, că atunci când se va vedea o stea călătoare nu de la răsărit, ca soarele – că steaua Mântuitorului n-a venit de la răsărit – ci mergând de la miazăzi spre miazănoapte, când se va vedea pe cer o asemenea stea, să se ducă în direcţia ei, că se va naşte din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, un împărat care va zdrobi toate împărăţiile lumii şi va împărăţi în veac în împărăţia cea duhovnicească şi fără de sfârşit (Luca 1, 33).

Şi aceşti oameni învăţaţi, când au văzut steaua, îndată au încălecat şi au pornit pe urmele ei. Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei, cu numele Arvatan, fiind împiedicat de diavolul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Vitleem.

Şi aceşti magi erau foarte bogaţi şi foarte însemnaţi. De aceea au adus aur, smirnă şi tămâie: aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort, şi toate celelalte. Şi sau închinat.

După ce a aflat de la ei de naşterea lui Hristos, Irod a chemat pe arhierei şi pe cărturari şi pe cei mai mari ai legii şi i-a întrebat unde are să se nască Hristos. Iar ei au zis: "În Vitleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: Iar tu, Vitleeme, nu eşti nicidecum mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul care va paşte pe poporul Meu Israil" şi celelalte (Matei 2, 5-6; Miheia 5, 1).

Iosif şi Maria se duseseră să se înscrie acolo, la casa şi la originea lor, în Vitleem, căci de acolo era Iosif, logodnicul Fecioarei, cu toate că acum locuiau în altă parte. Iar peştera aceea, unde a născut, ştiţi a cui era acum? O ţinea un om cu numele Crăciun. Era o peşteră care avea cam două-trei sute de picioare lăţime, pentru vite, cu iesle pentru vite, unde ziua se adăposteau vitele de căldura mare. Era peştera unde David închidea oile când era păstor. Deci Mântuitorul a voit să se nască chiar în peştera unde păstorise în tinereţe David, strămoşul Său după trup; n-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci peştera lui David, ca să-Şi arate smerenia chiar de la început, de la naşterea Sa.

După ce au plecat magii, Iosif a auzit de la înger că Irod caută sufletul Pruncului, să-L omoare. Căci Irod, văzând că magii s-au dus călăuziţi de înger pe altă cale în ţara lor, a trimis să omoare toţi pruncii de la doi ani mai jos, după vremea aflată de la magi, în Vitleem şi în toate hotarele lui (Matei 2, 16-18).

Aţi auzit din Evanghelia de astăzi ce s-a întâmplat după ce s-au dus magii: "Iată, îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: «Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt... fiindcă Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare!»" (Matei 2, 13). Aţi văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său?

Dar de ce fuge Dumnezeu de om? Nu putea Hristos, Care a făcut cerul şi pământul, să-l piardă pe Irod într-o clipă? De ce fuge Dumnezeu de Irod? Se teme oare de el? Doamne fereşte! Dumnezeu poate să cutremure pământul din temelii şi să piardă ca pe nişte furnici toate popoarele pământului. Dar toată viaţa Mântuitorului este chipul, adică icoana vieţii creştine, pentru toate veacurile şi timpurile. Mântuitorul încă din faşă a început să dea pildă bună de smerenie şi de tăcere, prin lucrare şi apoi prin cuvânt, când a predicat Evanghelia, arătându-ne cum trebuie să facem şi noi, creştinii, la vreme de primejdie.

Zic dumnezeieştii Părinţi Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare, ca şi alţii, că nu S-a temut, dar ne-a arătat nouă, oamenilor, că nu trebuie să facem pe mândrii, când vom auzi că e primejdie asupra noastră, şi să nu zicem: "Eu nu mă tem!". Că atunci ne părăseşte darul lui Dumnezeu. Când ştim că cineva vrea să ne facă rău, să ne ferim din calea lui. Ai auzit ce spune Evanghelia: "Păziţi-vă de oameni" (Matei 10, 17). Şi acum Hristos a arătat cu lucrul, ferindu-Se de Irod, ceea ce a spus când a ieşit la propovăduire, după botez: "Păziţi-vă de oameni" şi "Când vă vor goni dintr-o cetate, fugiţi în cealaltă". Şi iarăşi, nu zice: "Vă veţi duce la domni", ci "Veţi fi duşi" (Matei 10, 17-18). Aceasta arată şi Sfântul Grigore în cap. 9 din Pidalion: "N-a zis că vă veţi duce voi, ci că veţi fi duşi înaintea oamenilor şi a judecătorilor, adică alţii vă vor duce". Deci să nu spunem că Dumnezeu are grijă şi că de bună voie să ne aruncăm în primejdie, că aceasta nu ne învaţă Mântuitorul nicidecum prin pilda de astăzi, nici prin cuvânt, când a predicat Evanghelia. Ci prin cuvânt şi prin faptă ne-a arătat că trebuie să fugim de primejdie.

Şi S-a mai dus Mântuitorul în Egipt şi pentru alte două pricini.

A fugit acolo fiindcă era şi o proorocie pe care trebuia să o plinească, precum trebuia la vreme să plinească şi proorocia despre răstignire, hrănirea cu oţetul, trestia şi toate celelalte de care se proorocise. Proorocul Ieremia spune că "prunc este Israil", adică cel ales; şi "din Egipt am chemat pe Fiul Meu" (Osea 11, 1; Matei 2, 15). Trebuia deci să se împlinească şi această proorocie, anume ca Mântuitorul să fie chemat din Egipt. De aceea trebuia să se ducă acolo o bucată de vreme, ca apoi să fie chemat prin înger din nou în pământul lui Israil, cum aţi auzit.

Dar şi pentru altă pricină s-a făcut aceasta. În secolul al II-lea după Hristos au ieşit ereziile numite gnostice, în secolul al III-lea – montaniştii, în secolul al IV-lea – arienii şi aşa mai departe. Şi o seamă din ei au nălucit că Hristos s-ar fi născut nu după fire, ci după nălucire. Deci, dacă nu s-ar fi ascuns Hristos, aceşti eretici ar fi nălucit că El nu a fost şi om cu trup, ci numai Dumnezeu, Care după nălucire S-a întrupat.

Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă şi firea omenească, şi că l-ar fi tăiat sabia lui Irod dacă l-ar fi găsit. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu. A fugit, deci, ca să se împlinească proorocia care spune că "din Egipt am chemat pe Fiul Meu", dar şi ca să se arate că purta trup, ferindu-Se cu firea Sa omenească de sabia lui Irod.

Dar de ce spune Evanghelia că i-a spus îngerul Domnului noaptea lui Iosif: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi..." (Matei 2, 13)?

Când eşti în faţa primejdiei, să te grăbeşti, să fugi!

Iar după ce au stat şi şapte ani în Egipt, nu-i mai spune: "Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în pământul lui Israil", ci îi spune: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israil, că au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului". Adică mergi în linişte, nu te mai teme, că a murit vrăjmaşul ce căuta sufletul lui Hristos.

Deci, când era grabă şi primejdie a spus: "Fugi!", iar când a încetat primejdia a spus: "Mergi în pământul lui Israil!".

Şi a venit Pruncul cu Maica Domnului şi cu dreptul Iosif, şi auzind că Arhelau domneşte în locul lui Irod, tatăl său, în Iudeea, n-au mai îndrăznit să vină în Betleem, de unde au plecat atunci, noaptea, în fugă, ci s-au dus în Nazaretul din Galileea, departe, aproape de Marea Mediterană, aproape de Siria. S-au dus în oraşul Nazaret şi au stat acolo până la o vreme, ca să se împlinească o altă Scriptură, care zice că "Nazarinean se va chema" (Matei 2, 23; Marcu 1, 24; Faptele Apostolilor 2, 22; 10, 28; 22, 8).

Betleemul înseamnă Casa Pâinii, iar Nazaretul înseamnă înflorit şi sfinţit. Căci Mântuitorul se numeşte "Floarea darurilor" şi "Sfinţenia Tatălui".

De aceea a plecat Mântuitorul în Egipt şi a venit înapoi în părţile Nazaretului.

Acum am să vă mai spun ceva despre Maica Domnului, căci astăzi e soborul ei. Este o părere a unor teologi mari ai Bisericii Răsăritului că atâta valoare are Maica Domnului în cer şi pe pământ, încât dacă, Doamne fereşte, Dumnezeu ar fi pierdut toate cele nouă cete de îngeri, toată lumea cea văzută şi nevăzută, toate popoarele lumii, nu ar fi avut atâta scârbă ca dacă ar fi pierdut-o pe Maica Domnului. Aşa teologhisesc mulţi, între care şi Sfântul Nicodim Aghioritul, pentru că planul mântuirii neamului omenesc era prevăzut să se împlinească numai prin venirea Mântuitorului prin Maica Domnului. Atâta valoare are Maica Domnului, încât covârşeşte toate puterile cele de sus şi cele de jos.

De aceea, vă spun: câtă nebunie, câtă orbire, câtă rătăcire, câtă nepăsare, câtă negrijă este la acei creştini din casa cărora lipseşte icoana Maicii Domnului, sau care nu au candelă la icoana Ei, sau care nu citesc în fiecare zi măcar un acatist, sau un paraclis al Maicii Domnului!

Maica Domnului este un al doilea cer sau a doua lume, cum zice Sfântul Ioan Damaschin. Printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră, a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.

Vai de creştinul care n-o cinsteşte pe Maica Domnului şi nu are în casa lui o carte de rugăciuni, să-i citească Maicii Domnului un paraclis sau un acatist, sau care nu ştie măcar o rugăciune pe de rost către ea! Mare ruşine o să aibă acela în ziua Judecăţii.

Ştiţi oare, în ziua Judecăţii, cine are să fie de-a dreapta Mântuitorului? Maica Domnului; iar de-a stânga Lui – Sfântul Ioan Botezătorul, înger întâistătător al tuturor sfinţilor.

Deci aceste două persoane sfinte sunt cele mai mari din ceruri după Prea Sfânta Treime: întâi Maica Domnului şi apoi Sfântul Ioan Botezătorul.

Câtă durere şi câtă ruşine va fi pentru popoarele pământului care n-au cunoscut-o şi n-au cinstit-o! Că ea fiind de-a dreapta Mântuitorului, câtă ascultare nu va avea atunci, ca Una care L-a purtat pe Mântuitorul în pântece, şi L-a născut, şi L-a alăptat, şi L-a purtat în braţe, şi toată viaţa a fost lângă El, şi pururea L-a păzit de primejdii, şi pururea L-a ascultat, şi a suferit la patima Lui mai mult decât oricine, că inima ei a fost însângerată.

Câtă slavă şi cinste nu are ea acolo sus, iar noi, păcătoşii, pe pământ ne lenevim s-o chemăm în ajutor, sau nu ştim câtă durere o să aibă sufletul nostru în ceasul morţii. Atunci o să vedem cât poate Maica Domnului să ne uşureze şi să ne scoată din ghearele dracilor, care vor veni să ne arate toate câte am greşit cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul.

Era odată un călugăr în Galia, sau în Franţa de astăzi. Era pe timpul când Biserica din Apus nu era toată catolică, ci era o singură Biserică Ortodoxă în toată lumea. Şi era acolo o mănăstire de călugări, care o cinstea pe Maica Domnului şi o avea ca ocrotitoare şi miluitoare. Iar acel călugăr avea o deosebită dragoste şi o mare evlavie către Maica Domnului şi în fiecare zi făcea canoane, metanii, paraclise şi acatiste cu multe lacrimi la Maica Domnului, ca s-o aibă ajutătoare pe pământ, şi în vremea morţii, şi în ziua Judecăţii. Dar se mai ruga ceva bietul călugăr: "Maica Domnului, aş vrea să te văd o dată, cum eşti tu în ceruri, ca mai mare evlavie să simt pentru tine şi mai mare credinţă. Nu sunt vrednic, că sunt om păcătos, dar dacă vrei, arată-mi mie, ca să văd eu câtă slavă ai tu în ceruri; şi dacă te voi vedea o dată, nu mai uit până ce-oi muri". Şi s-a rugat mult, însă Maica Domnului n-a vrut să i se arate.

Îl mângâia în ascuns, tainic, dar nu voia să i se arate, poate ca să nu se mândrească, sau poate ca să nu-L orbească, fiindcă ea străluceşte de zeci de mii de ori mai tare decât soarele. Însă văzându-se supărată mereu de el, că plângea mereu, şi văzându-l cât de credincios era, a voit să i se arate, dar nu cu slava şi cu strălucirea pe care o are de-a dreapta Fiului şi în ceruri, ci cu atâta slavă cât putea el să rabde. Şi odată, la rugăciune, i s-a arătat Maica Domnului cu atâta strălucire, încât el gândea că dacă o să mai ţină ochii deschişi o să orbească, şi atunci a închis un ochi. Pentru că atâta lumină şi atâta mireasmă a Sfântului Duh şi atâta frumuseţe şi strălucire era în faţa ei. Iar cu celălalt ochi a orbit de tot. Şi s-a închinat, iar Maica Domnului i-a dat binecuvântare şi i-a spus: "Nu înceta a te ruga, căci vei veni să mă vezi acolo în ceruri, pentru veşnicie!". Şi după ce a plecat Maica Domnului, avea el mare bucurie şi mare mângâiere de la Duhul Sfânt, Care a venit prin Maica Domnului şi l-a umplut de dragoste duhovnicească, dar îi părea rău de un lucru şi zicea: "Prost am mai fost! Cine m-a pus pe mine să închid un ochi?! Mai bine îl ţineam deschis şi pe acela şi orbeam de amândoi, numai să mă fi îndulcit de lumina aceea atât de frumoasă şi de negrăită a Maicii Domnului. Dacă ar mai veni Maica Domnului o dată?". Şi a început să se roage din nou: "Maica Domnului, îmi pare foarte rău că mi-am cruţat un ochi. Am orbit de acela cu care te-am văzut, dar dacă mai vii o dată, vreau să orbesc şi de acesta, numai să te mai văd o dată! Vreau să rămân orb pentru totdeauna, până la moarte, numai să te mai văd câteva clipe!". Şi s-a rugat ani de zile, şi iată că a venit Maica Domnului. Dar când a apărut, în loc să orbească şi ochiul celălalt, s-a întâmplat o altă minune: i s-a deschis şi ochiul orb, şi a rămas acela cu ochii sănătoşi şi curaţi. Maica Domnului, venind, nu l-a mai orbit şi de celălalt ochi, dar i-a spus: "De azi înainte ai să mă vezi la cer când vei veni". Şi s-a făcut sănătos de amândoi ochii, iar după puţină vreme s-a dus bietul călugăr să se sature de bucurie şi lumină, de veselia cea negrăită şi de privirea Prea Curatei Născătoare în ceruri, nu o clipă, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus să aibă privirea cea duhovnicească îndreptată spre Prea Curata şi spre Mântuitorul şi spre Sfânta Treime cu toţi Sfinţii, în lumina cea neapropiată, şi să se bucure şi să se veselească.

Noi să nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanţă a unui suflet aşa de mare. Dar noi să ne vedem de păcatele noastre şi să nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, că nu suntem vrednici. Să ne vedem şi să ne plângem păcatele, să ne pocăim până la ultima suflare, să ne mărturisim curat, să fim împăcaţi cu toţi, să ţinem sfintele posturi, să ducem viaţă curată, să avem dragoste către aproapele, şi atunci şi noi, păcătoşii, vom nădăjdui la mila Mântuitorului şi a Prea Curatei Fecioare Maria, ca să o vedem şi noi în veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.

Pentru rugăciunile Prea Curatei, Prea Binecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii. Amin!