Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,
De multe ori am fost întrebat de unii dintre monahi, dar mai ales de mulţi dintre creştini, care este pricina că pe unii morţi îi găsesc oamenii neputrezi în morminte. Pentru dezlegarea nedumeririi şi a unora, şi a altora, ne-am gândit astăzi să vorbim câteva cuvinte şi în această privinţă. Şi iată ce am a zice despre pricinile pentru care nu putrezesc unii morţi:

Întâi, este o pricină firească, atunci când mortul nu putrezeşte uşor din cauza alcătuirii sale fireşti. Marele Vasile arată că atâta deosebire se află între alcătuirea unui trup de altul, câtă deosebire are focul de aramă, sau arama de vreascuri. Aşadar, să ţineţi minte că sunt oameni cu alcătuire tare din fire, şi aceştia nu putrezesc mulţi ani în pământ. De aceea aceste trupuri nu este bine a le dezgropa după puţini ani.

A doua pricină este că mulţi din cei ce mor în vreme de iarnă, datorită zăpezii şi gheţii, putrezesc mai greu decât cei ce mor în vreme de vară.

A treia pricină pentru care nu putrezesc unii din morţi se datorează pământului în care s-au îngropat. Căci este pământ care conservă trupul mortului şi nu îi dă voie să putrezească, mai ales acela care are în sine sare şi alte materii care împiedică descompunerea trupului.

Aceste trei pricini arătate până aici se numesc fireşti. Iar pricinile ce urmează se numesc mai presus de fire.

Astfel, a patra pricină a neputrezirii morţilor este legătura arhiereului sau a preotului, pentru oarecari păcate mari făcute de aceia în viaţa lor.

A cincea pricină a neputrezirii morţilor este că aceia în viaţa lor au bătut şi au amărât foarte tare pe părinţii lor şi, fiind blestemaţi de ei, au murit fără să se pocăiască de aceste păcate.

A şasea pricină a neputrezirii mortului este deoarece a făcut în viaţă vreo mare nedreptate (Vezi Pidalionul de Neamţ, ed.1844, foaia 444, verso).

A şaptea pricină a neputrezirii mortului este atunci când el e dat anatemei pentru păcate din cele mai grele.

A opta pricină a neputrezirii mortului este dacă a fost legat de dumnezeieştile pravile.

A noua pricină este în cazul sfintelor moaşte ale sfinţilor, care cu totul se deosebesc de cauzele de mai sus.

Iar în ceea ce priveşte semnele după care se pot cunoaşte pricinile neputrezirii morţilor, acestea sunt:

I-III. Cei ce nu au putrezit din cauza alcătuirii trupului lor, din cauza pământului în care au fost îngropaţi sau din cauză că au murit în vreme de iarnă şi au fost înmormântaţi în locuri mlăştinoase, cu zăpadă şi gheaţă, toţi aceştia au semnul acesta: de se vor dezgropa şi se vor pune în alte morminte, noi, nu după mulţi ani se vor găsi putrezi, fiindcă pricinile neputrezirii lor au fost fireşti şi nu mai presus de fire.

IV. Celor ce n-au putrezit din cauza blestemului preoţesc, le putrezeşte în mormânt numai partea dinapoi a trupului, iar de cea dinainte se ţine trupul întreg.

V. Cel ce a bătut şi a amărât foarte pe părinţii săi, şi a fost blestemat de ei, şi apoi nicidecum nu s-a spovedit de acest lucru şi nu a luat dezlegare, în viaţă fiind, de la arhiereu sau de la preot, acelora nu le putrezeşte mâna sau piciorul cu care au lovit pe mama sau pe tata.

VI. Cel ce la dezgropare se arată negru, acela este afurisit de arhiereu.

VII. Cel ce a fost dat anatema, adică sub cea mai grea pedeapsă bisericească, pentru anumite păcate mari (de erezie, contra firii, amestecuri de sânge ş. a.), acela când îl dezgroapă se arată galben, degetele lui sunt zgârcite şi îi cresc unghiile şi părul în groapă.

VIII. Cel care la dezgropare se arată alb, acela este afurisit de dumnezeieştile pravile.

Cel care la dezgropare se găseşte întreg, dar păr nu mai are deloc pe el, acela este îndoială de este blestemat sau nu. (Vezi, despre toate aceste cazuri mai sus arătate, în Pravila Mare a Bisericii, Târgovişte, 1652, glava XXXVII, pp. 42-48.)

Alte semne întâlnite la trupurile afurisite mai sunt:
1. sunt nedezlegate (neputrede);
2. sunt deformate şi urâte;
3. sunt greu mirositoare, puturoase foarte;
4. sunt umflate ca doba;
5. provoacă spaimă şi cutremur privirilor.

IX. Iar în privinţa semnelor după care se cunosc Sfintele Moaşte ale oamenilor cu adevărat sfinţi, acestea sunt:
1. nestricăcioase;
2. preabine-mirositoare;
3. uscate şi uşoare;
4. line şi vesele la vedere;
5. nu provoacă frică, ci bucurie duhovnicească;
6. sunt asemenea omului ce doarme liniştit;
7. izvorăsc din ele feluri de minuni, spre slava lui Dumnezeu (vezi Pidalion, foaia 44).

Ce trebuie să facă creştinii cu morţii lor, de-i vor găsi pe ei neputrezi? Dacă unii nu vor putrezi din cauza alcătuirii tari a trupului lor, pe aceştia se cade a-i lăsa în mormânt mai mulţi ani, 10-20 şi chiar mai mult.

Cei ce nu vor putrezi din cauza pământului în care au fost îngropaţi, sau din cauză că au fost îngropaţi în vremea iernii, la locuri cu prea multă umezeală şi gheaţă, să-i scoată de acolo şi să-i mute în alte locuri mai zvântate, iar acolo vor putrezi nu după multă vreme. Iar dacă nici aşa nu vor putrezi, să se ştie că sunt sub blestem şi să cheme preotul sau arhiereul care i-a legat, spre a-i dezlega. Iar dacă a murit acel arhiereu sau preot, să roage pe moştenitorul acelora să-i dezlege şi să-i ierte.

Dacă cei neputrezi vor avea semnele arătate mai sus, înseamnă că au fost blestemaţi fie de arhiereu, fie de preot, de părinţi sau de dumnezeieştile Pravile ale Bisericii, şi atunci tot aşa să se procedeze: să fie chemat arhiereul sau preotul care l-a legat şi să-i facă moliftele de dezlegare. Iar dacă a făcut cel mort vreo nedreptate, neamurile lui să întoarcă acea nedreptate. Dacă nu au cu ce, să roage pe cei ce au fost nedreptăţiţi să ierte pe cel mort, care le-a făcut nedreptatea. Şi aşa legătura cea pusă asupra lui se va dezlega (vezi Nectarie al Ierusalimului în Răspunsurile cele asupra începătoriei Papei, fila 206).

Să se mai ştie că, de se va găsi cineva neputred şi i se vor citi moliftele cele de iertăciune de la arhiereu, şi tot nu se va risipi trupul lui, adică nu se va desface atunci, să fie încredinţaţi cei de faţă că acel om, când era viu, a făcut vreo mare nedreptate, şi de aceea nu se dezleagă trupul lui până nu vor plăti rudeniile acea nedreptate, iar atunci se va dezlega.

Iarăşi să se ştie că dacă cineva din oameni a fost afurisit pe dreptate şi după Lege de arhiereul sau duhovnicul său, iar el, nevrând să mai ceară dreptate, a murit aşa, după moartea sa de se va afla trupul lui neputred şi oasele desfăcute, atunci acel om nu mai are nădejde de mântuire, căci a murit călcând dumnezeieştile Pravile. Iar cel ce a murit şi se află nedezlegat şi neputred trupul lui după mai mulţi ani, acela prin trupul lui cere iertăciune şi, prin dezlegarea ce i se va face de arhiereu sau de preoţi, se dezleagă de afurisenie. Iar în clipa când se va fi dezlegat trupul de blestem, se izbăveşte şi sufletul din mâinile diavolului şi merge la lumină şi la viaţa de veci (Pravila Mare sau Îndreptarea Legii – gl. XL, p. 45).

Acestea de până aici fiind zise despre neputrezirea morţilor, despre semnele după care se cunosc pricinile neputrezirii lor, precum şi despre cele ce trebuie a face cei vii pentru cei morţi pe care îi vor găsi neputrezi, fiindcă mai întotdeauna pricinile arătate mai sus ale neputrezirii morţilor se întâmplă din cauza păcatelor şi a neîmplinirii canonului ce trebuie să facă omul în viaţa aceasta, este de folos a adăuga şi unele istorii adevărate în legătură cu cele arătate mai înainte.
În vremea Prea Sfinţitului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, a murit un om mare şi cuvios cu viaţa, numit Eutropie. Iar când a voit Patriarhul să-l îngroape la mormintele cele obşteşti ale Bisericii celei mari din Ierusalim, a găsit acolo 20 de trupuri întregi şi nedezlegate. Dar necunoscându-se ale cui au fost acestea, a făcut priveghere Patriarhul şi toată Biserica, rugându-se lui Dumnezeu să le descopere taina lor. Deci Dumnezeu, ascultând rugăciunea lor, a deschis gura unuia dintre cei adormiţi, care a zis: "Noi am fost sfinţiţi şi clerici, şi pentru lumeşti griji am defăimat predanisita urmare a laudelor lui Dumnezeu, pentru care ne-au şi supus la nedezlegată afurisenie". Şi întrebând Patriarhul şi aflând că vreme de 20 de ani nu şi-au citit rânduiala, s-au făcut toţi cei sfinţiţi ce se aflau de faţă, împreună cu Patriarhul, chezaşi că vor împlini ei rânduiala rămasă timp de 20 de ani a acelora, şi îndată s-au dezlegat trupurile lor.

Dar iată şi o altă istorie, mai aproape de noi. La anul de la mântuirea lumii 1785, vara, se afla la Sfânta Episcopie a Huşilor un monah cu numele Rafail, cu neamul slovean şi cu meşteşugul olar. El, lucrându-şi ziua meşteşugul său la olărie în ascultarea episcopiei şi luându-şi o pâine, merticul său, petrecea noaptea în dosul sfintei biserici, odihnindu-se întru morminte. Acest monah, în una din nopţi, a mers la Daniil, duhovnicul episcopiei, la uşa căruia făcând rugăciune, duhovnicul i-a deschis. Atunci el a zis: "Cinstite Părinte, un frate mort se vaită în mormânt; şi eu, auzindu-l, l-am întrebat ce are de se vaită. El mi-a răspuns că vai de creştinul acela care nu-şi mărturiseşte la moartea sa toate păcatele sale!".
Acestea auzind duhovnicul şi socotind că i s-au părut monahului toate acestea, mai ales că acela era socotit de toţi ca un neîntreg la minte, l-a dojenit şi i-a spus să nu mai spuie şi altora asemenea lucru. Şi aşa a ieşit monahul de la duhovnic, şi nici duhovnicul n-a mai spus cuiva de cele auzite.

Însă a doua noapte, monahul iarăşi venind la duhovnic şi asemenea spunându-i, acela iarăşi nu i-a luat în seamă cele spuse, ci dojenindu-l, l-a alungat, spunându-i că are năluciri, de vreme ce nimeni nu fusese atunci de curând îngropat în curtea episcopiei. Deci cu atât mai mult cei de multă vreme morţi nu pot să plângă şi să se vaiete. Atunci monahul cu smerenie a răspuns că el ce a auzit îi spune şi nu minte, şi aşa a ieşit.

Deci venind el şi a treia noapte şi spunând asemenea duhovnicului, şi duhovnicul iarăşi voind a-l depărta, el a adaos a-i zice: "De acum înainte însuţi vei da seamă înaintea lui Dumnezeu de sufletul acela!".

Aceasta auzind duhovnicul şi îngrijorându-se ca nu cumva să fie într-adevăr vorba de o descoperire a milostivirii dumnezeieşti, spre a nu greşi lui Dumnezeu, a hotărât să descopere Episcopului lucrul acesta. Deci, după ieşirea de la dumnezeiasca Liturghie, venind duhovnicul înaintea Episcopului Iacov (care mai pe urmă a fost Mitropolit al Moldovei), i-a povestit toate cu de-amănuntul. Auzind acelea şi mult mirânduse, arhiereul a poruncit duhovnicului să cheme pe monahul Rafail, spre a le arăta mormântul acela, şi totodată să înştiinţeze de cele petrecute pe moştenitorii mortului aceluia şi să-i îndemne să facă cele de cuviinţă pentru mort, spre a i se mijloci iertare.

Urmând dar duhovnicul poruncii arhiereului şi înştiinţându- se soţia şi fiul mortului, i-au făcut dezgropare şi au găsit mortul întreg desăvârşit, deşi era îngropat de mai mult de şase ani. Numele mortului acela era Ganciu, hagiu bulgar. Şi rugând femeia şi fiul lui pe arhiereu, a slujit arhiereul cu împreunăslujitorii lui dumnezeiasca Liturghie, apoi ieşind la mormânt, au scos trupul hangiului şi, făcând prohodul şi citind rugăciunile de dezlegare în genunchi, şi tot norodul ce era de faţă strigând cu lacrimi: "Doamne, miluieşte", iarăşi l-au îngropat. Deci la împlinirea unui an după aceasta, iarăşi l-au cercat şi s-au găsit numai oasele goale. Martor la acestea toate a fost arhiereul Neofit Scriban, care la acea dată era ierodiacon slujitor la catedrala Sfintei Episcopii a Huşilor, şi ni le-a lăsat scrise ca pe o aşa de mare şi văzută dovadă a nemărginitei mile a lui Dumnezeu (vezi Pidalionul de Neamţ, f. 311).

Spre încheierea cuvântului, vă rog din inimă să nu uităm cele auzite în această predică şi să înţelegem din cele de mai sus cât de mare este mila lui Dumnezeu şi cât pot rugăciunile Sfintei Biserici şi dezlegarea arhierească să ajute celor ce au murit nepocăiţi şi nedezlegaţi de păcatele lor. Am arătat mai înainte că cel mort – care se găseşte neputred – prin trupul său cel neputrezit cere ultimul ajutor de la cei vii ai săi. Şi acest ajutor, după cum aţi văzut în cele ce am spus, se poate cere de la Prea Bunul Dumnezeu prin Sfânta Liturghie, prin rugăciunile şi dezlegarea cea de la arhierei şi duhovnici.

Prin întâia minune istorisită, care s-a întâmplat cu cei 20 de pe vremea Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, ca şi prin aceea ce s-a întâmplat la Episcopia de Huşi, la noi în Moldova, la anul 1785, prin dezlegarea acelui hagiu bulgar, Ganciu, s-a adeverit iarăşi şi în chip văzut puterea cea dată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, precum şi urmaşilor lor, atunci când le-a zis: "Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute" (Ioan 20, 22-23). Şi iarăşi când a zis: "Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18, 18).

Deci, aducându-vă aminte de aceste cazuri, pururea să credeţi că darul lui Dumnezeu este prezent în Biserica lui Hristos şi lucrează, prin slujitorii Bisericii Lui, preaslăvite minuni. AMIN!