Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Fiindcă azi în cuvintele Evangheliei, la fericirea a cincea, aţi auzit pe Mântuitorul nostru zicând: "Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui" (Matei 5, 7), în predica de astăzi se va arăta prin oarecari istorioare cât poate înaintea lui Dumnezeu milostenia şi cum ajută ea chiar şi celor mai păcătoşi dintre oameni de a se întoarce la pocăinţă şi de a se împăca cu Dumnezeu, pe Care ei L-au supărat foarte mult cu păcatele şi fărădelegile lor. Pentru a cunoaşte adevărul în această privinţă, ascultaţi cu atenţie cele ce urmează!

Era un mare sihastru cu numele Pafnutie, pustnic având darul preoţiei, desăvârşit în fapta bună şi făcător de minuni. Odată, acest mare sihastru a fost ispitit de gândul acesta: cu cine ar fi el asemenea la fapta bună şi dacă mai este cineva dintre oameni care să-l întreacă pe el în lucrarea cea duhovnicească. Acesta poate a fost şi un gând de mândrie, sau poate anume a venit acest gând în inima sa, ca Dumnezeu să-i arate lui tainele Sale, pe care el încă nu le cunoştea. Deci zăbovind gândul acela în inima lui, el a alergat la Dumnezeu prin rugăciune şi s-a rugat din toată inima ca Domnul să-i descopere acest lucru, adică să-i arate cine ar fi asemenea lui cu vieţuirea duhovnicească sau de este cineva care îl întrece. Şi aşa, rugându-se el cu stăruinţă către Prea Bunul Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: "Pafnutie, încă nu ai ajuns în măsura cutărui cimpoiaş care cântă pe la nunţi în oraşul Alexandria". La auzirea acestor cuvinte, bătrânul sihastru a oftat, a suspinat din greu şi s-a smerit foarte cu mintea şi cu inima lui, zicându-şi: "Dacă eu încă n-am ajuns măsura acelui lăutar ce cântă pe la nunţi şi dacă acela este mai bun decât mine, apoi mare este puterea Mântuitorului meu. Nici n-am să mănânc şi nici n-am să beau până nu voi afla pe acel om minunat pe care mi l-a descoperit Domnul".

Şi aşa bătrânul pustnic şi-a luat toiagul său şi a pornit spre oraşul Alexandria. Ajungând el acolo cu multă osteneală, căuta pe acel cimpoiaş, întrebând din om în om, până ce l-a aflat în casa lui, pregătindu-se tocmai atunci să se ducă spre a cânta la o nuntă. Acela când a văzut pe bătrânul sfânt cu barba albă ca zăpada şi cu haine vechi, pustniceşti, pe el, a căzut în genunchi dinaintea lui şi s-a închinat până la pământ; apoi, ducându-l în casă, i-a spălat picioarele cu apă rece, după obiceiul locului, căci era mare căldură şi fierbinţeală; şi apoi i-a pus masa.

Dar Sfântul Pafnutie i-a zis: "Mă jur pe Dumnezeul cel viu că nu voi gusta din masa ta, nici nu mă voi odihni la tine în casă, până ce nu-mi vei spune viaţa ta şi care sunt faptele tale cele bune!". Iar cimpoiaşul i-a spus: "Sfinţite Părinte, ce viaţă şi ce fapte cauţi la mine, un lăutar care supără pe Dumnezeu cântând pe la nunţi?". Atunci sfântul sihastru i-a spus: "Te jur pe Dumnezeu să nu ţii taina ascunsă de mine! Căci eu nu de voie am venit aici, ci sunt trimis la tine de îngerul Domnului". Atunci cimpoiaşul a spus: "Ce lucruri vrei să auzi de la mine, Părinte sfinte, că eu în viaţa mea am fost căpetenie de tâlhari şi nu este păcat pe care să nu-l fi făcut?! Iar acum, după cum vezi, sunt lăutar şi cânt pe la nunţi. Deci ce fapte bune poţi să afli la un asemenea om?!". Iar sfântul i-a zis: "Eu am venit aici nu ca sămi spui faptele tale cele rele, ci pe cele bune. Vezi că te-am jurat cu numele Domnului şi nu poţi să tăinuieşti cele ce caut eu la tine. Căci eu cu multă osteneală, cu foame şi cu sete din munţi depărtaţi am venit până la tine, ca să mă folosesc". Atunci cimpoiaşul a chemat pe soţia sa şi i-a zis: "Adu, te rog, un scaun pentru sfântul bătrân, că iată stă în picioare şi se osteneşte după atâta cale!".

După ce a şezut bătrânul sihastru pe scaun, cimpoiaşul a început a-i spune aşa: "Părinte sfinte, eu păcătosul şi necuratul nu sunt vrednic să primesc în casa mea un om asemenea sfinţiei tale; căci multe răutăţi am făcut în viaţa mea. Dar fiindcă m-ai jurat cu numele Domnului şi fiindcă zici că ai avut vestire de la înger să vii la mine, păcătosul cel cu totul nevrednic, apoi îţi voi spune sfinţiei tale şi unele fapte bune pe care le-am făcut pe vremea când eram şef de tâlhari şi aveam sub conducerea mea mai mult de 30 de hoţi asemenea mie. Şi iată ce am a-ţi povesti:

Mergând noi odată călări pe cai şi pe cămile pentru a mai da vreo lovitură şi a prăda pe undeva – căci deşi făceam prădăciuni mari şi mai băteam pe câte unii, dar moarte de om nam voit să fac niciodată –, deodată, aflând-ne noi prin pustie, iată că întâlnim o fată foarte frumoasă la chip, care mergea pe o cărare. Când au văzut-o tovarăşii mei, care erau şi cam ameţiţi de vin, au vrut să o prindă şi să o batjocorească. Iar aceea, văzându-se în această primejdie şi cunoscând că eu sunt mai marele lor, a alergat la mine cu lacrimi şi s-a prins de picioarele mele, rugându-se să nu o las pe mâna acelora ca să o batjocorească. Şi mi-a spus: «Eu, domnule vătaf, am pierdut nişte vite şi acum am rătăcit pe aici, căutându-le, şi iată că am căzut în mâinile voastre; dar vă rog foarte mult, pentru Dumnezeu, nu mă lăsaţi! Fie-vă milă de mine, care nu am pe nimeni în pustia aceasta ca să mă ajute, decât pe Domnul Dumnezeu!». Iar eu i-am zis ei: «Nu te teme, fată, că nu ţi se va întâmpla nimic! Numai îţi cer ca şi tu în viaţa ta să te rogi la Dumnezeu să facă milă cu mine şi să mă scape de primejdie şi de moarte năpraznică». Şi aşa am dat ordin la toţi ca nimeni să nu se atingă de ea, ci să o lase să se ducă în pace. Văzând biata fată că a scăpat de primejdie şi de batjocură, mi-a sărutat picioarele şi mi-a zis: «Să-ţi dea Dumnezeu plată în ziua Judecăţii şi să aibă milă de tine, precum şi ţie ţi-a fost milă de mine». Şi zicând acestea, s-a dus în drumul ei...

Mai trecând apoi câţiva ani de hoţie, s-a întâmplat de am dat peste altă fată tânără şi frumoasă lângă cetatea Alexandriei, în pădure, care ţinea în mână o funie lângă un copac şi se pregătea să se spânzure. Îndată ce au văzut-o soţii mei au prins-o şi voiau să-şi bată joc de ea. Dar eu le-am spus: "Daţi-i pace, să vedem ce are de gând!". Şi am întrebat-o: «Ce-i cu tine, fată?». Iar ea a răspuns: «Văd că voi sunteţi hoţi. Deci vă rog pe voi să mă omorâţi aici, căci nu vreau să mai trăiesc! Iată, dacă nu soseaţi voi, cu funia asta eram gata să mă spânzur». «Dar de ce? ». «Un băiat de bun neam a vrut să mă ia în căsătorie. Dar acum nu mai vrea să mă ia pe mine, pe motiv că sunt săracă; iar el are avere multă, drept care vrea să ia pe o alta bogată, asemenea lui». «Şi ce ţi-a zis mirele tău?». «Mi-a zis că dacă nu am o sută de galbeni de aur, nu mă ia. Şi eu am numai patru, că mama mea este văduvă şi săracă». Atunci mie mi s-a făcut milă foarte de frumuseţea şi tinereţea ei, precum şi de sărăcia şi de necazul ei, şi am zis către tovarăşii mei: «Măi, daţi fiecare din voi câte cinci galbeni!». Iar eu i-am dat o sută. Şi aşa, cu toţii, i-am făcut fetei două sute cincizeci de galbeni, pe care i-am dat în mână, zicându-i: «Du-te, copilă, cu Dumnezeu şi să ai parte de o căsătorie fericită! Numai ai grijă ca în rugăciunile tale să nu ne uiţi nici pe noi! ». Atunci biata fată, văzând această întâmplare fericită care i-a schimbat necazul în bucurie, a lăcrămat şi a zis: «Să facă Dumnezeu milă cu voi, aşa precum şi voi m-aţi miluit pe mine». Apoi, plecând ea, am zis către soţii mei de tâlhărie: «Vedeţi, măi fraţilor, cum azi am avut fericita ocazie să scoatem un suflet de la moarte? ». Iar unii din ei au şi plâns de bucurie că i-am oprit a face rău unui suflet deznădăjduit de viaţă. Apoi am aflat că, ducându-se ea la Alexandria şi vestind tânărului că are atâţia galbeni, acela o ruga să meargă după el, şi aşa s-au făcut toate după dorinţa lor.

Apoi, altă dată, mergând noi prin văile munţilor, am găsit o altă femeie tânără, dar slabă că abia se ţinea pe picioare; şi plângea cu amar, că era gata să moară de foame. Şi am întrebato: «Ce-i cu dumneata pe aici? ». Iar ea, căzând în genunchi, a început a spune aşa: «Domnilor, nu vă cunosc, dar vă rog: dacă aveţi o bucăţică de pâine, daţi-mi, căci altfel mor de foame! Sunt şapte zile de când nu am gustat nimic, nici apă şi nici hrană. Soţul meu este căpitan de vapor şi a pierdut corabia într-o furtună, dar el a scăpat viu. Însă [stăpânirea] l-a condamnat la închisoare pe viaţă – învinuindu-l că n-a condus bine corabia şi că de aceea a pierdut încărcătura cu averea statului, în valoare de cinci mii de galbeni. Şi aşa pe soţul meu l-au ridicat, toată averea noastră a fost sigilată, ca să o ia statul, ba încă şi pe copilaşii noştri i-au luat. Iar eu de-abia am scăpat cu fuga de nam căzut în mâinile lor şi aşa am venit în pustia aceasta, rugându-mă lui Dumnezeu ca ori să mor aici, ori, de asta este voia Lui, să mai trăiesc, dar atunci să facă milă cu mine şi, cu judecăţile pe care le ştie, să facă minune ca să scap cu zile şi să nu mă închidă şi pe mine pe toată viaţa. Aşa m-am rugat, fiind hotărâtă mai bine să mor aici de foame şi de sete decât să mai merg în cetate, unde ştiu ce mă aşteaptă».

Aşadar eu, văzând primejdia în care a căzut această familie, am zis către acea femeie preanecăjită: «Femeie, cât ai zis că a pierdut soţul tău?». Ea a zis: «Ca la cinci mii de galbeni». Atunci i-am zis: «Hai cu noi!». Ea zise: «Nu pot merge, căci, după cum vedeţi, am slăbit foarte de foame şi de sete». Şi atunci i-am dat să mănânce pâine şi să bea apă, iar după puţină odihnă, întărindu-se întrucâtva, încet-încet a mers cu noi până la peştera noastră tâlhărească. Însă ea foarte se temea, neştiind ce hotărâre vom lua asupra ei. Când am ajuns la peşteră, ea a căzut în genunchi la rugăciune către Dumnezeu, apoi a zis către noi: «Vă rog, fraţilor, să vă fie milă de mine, căci vedeţi în ce necaz sunt!». Atunci eu i-am zis: «Femeie, eu sunt căpetenie peste banda aceasta de hoţi; priveşte la putina aceasta plină cu aur (şi i-am arătat locul unde ţineam averea noastră). Ia-ţi de aici cinci mii de galbeni!». Iar ea, uimită, neavând în ce-i pune, şi-a luat basmaua de pe cap şi, numărând acei bani, i-a pus în ea. Apoi i-am mai dat pâine să se hrănească şi, scoţând-o până aproape de cetate, ne-am despărţit de ea, zicându-i: «Du-te, femeie, şi plăteşte ceea ce datoraţi statului şi scoate-ţi soţul, copiii şi averile voastre!». Aceasta, sfinte Părinte, a fost în viaţa mea a treia faptă bună făcută cu femeile.

Altă dată, mergând cu ceata mea de tâlhari prin pustie, ca să ne ascundem prăzile ce le făcusem, am întâlnit doi oameni, fraţi de la o mamă, după spusa lor. Aceşti oameni erau numai în cămaşă, desculţi, cu capetele goale şi foarte trişti. Eu, văzându-i, i-am întrebat: "Unde mergeţi voi aşa prin pustia aceasta?". Iar ei au zis: «Domnule, noi am avut sub paza noastră averea unui mare dregător împărătesc. Şi fiind noi paznicii acelui aur, într-o noapte a venit o ceată de hoţi, a spart casa dregătorului, care tocmai atunci era plecat, şi a luat acea avuţie în valoare de zece mii de galbeni.

Când a venit boierul a dat vina pe noi, spunând că am fost complici cu acei hoţi la prădarea averii lui. Iar noi, văzând primejdia în care am căzut, am fugit, ca să nu ne ia stăpânirea şi să ne pedepsească cu amare chinuri şi cu închisoare». Atunci eu le-am spus: «Întoarceţi-vă înapoi! Căci pe boierul acela îl ştiu eu (căci noi fuseserăm hoţii care îl prădaseră) şi o să-l facem să-şi găsească toate lucrurile care i s-au furat, dar cu condiţia să vă dea pace vouă». Ei au zis: «Noi, domnule, nu ne mai întoarcem, căci am auzit că chiar cu moarte vrea să ne piardă acel boier». «Nu vă temeţi – le-am zis; haideţi cu noi!». Şi aşa ei au prins curaj şi s-au întors. Iar când a înserat, ne-am dus cu ei la boier şi i-am spus: «Ştii cine te-a prădat?». El a zis: «Nu». I-am zis: «Noi, care ne vezi». Apoi am adăugat: «Iată lucrurile tale şi banii tăi; ia-le şi să ştii că dacă vei pedepsi pe aceşti paznici nevinovaţi, apoi vom veni când nici nu gândeşti şi îţi vom lua şi averea, şi viaţa!». Şi aşa acela a făgăduit cu jurământ că nu-i va pedepsi pe acei bieţi oameni, care adormiseră tocmai în vremea când noi prădasem pe acel boier.

Aşadar, după o vreme, Părinte sfinte, am căzut şi noi în mâna stăpânitorilor, că aşa e viaţa de tâlhar. Ceata s-a desfiinţat, eu am fost foarte bătut şi schingiuit. Am dat înapoi pe cât am putut din cele furate şi fiindcă nu făcusem în viaţa mea moarte de om, am scăpat cu 20 de ani de închisoare. După o vreme a fost o oarecare graţiere şi mi s-au mai scăzut din ani, şi aşa am venit şi eu la casa mea, având vârsta de peste 50 de ani. Şi văzând că nu mai am cu ce trăi, fiind foarte sărac, m-am apucat să cânt şi eu din cimpoi pe la nunţi – căci ştiam bine să cânt din tinereţile mele – şi să-mi câştig astfel pâinea de toate zilele. Şi aşa până azi îmi petrec zilele cu soţia mea, cu care, după ce am venit de pe la necazuri, m-am sfătuit să trăim în curăţie, ca fraţii, ea învoindu-se bucuroasă la acest lucru, fiind femeie cu frica lui Dumnezeu. La sfânta biserică mergem, din toată sărăcia noastră facem puţină milostenie, şi pe cât putem ne rugăm şi postim. Iată, sfinte Părinte, aceasta este petrecerea noastră pe acest pământ!". Atunci Sfântul Pafnutie a zis: "Frate, lasă cântările acestea lumeşti, care strică sufletul multora, şi hai cu mine la călugărie, iar pe soţia ta du-o la o mănăstire de călugăriţe!". Auzind ei de la sfântul bătrân aceste cuvinte, cu mare bucurie sau făgăduit să facă cele poruncite lor. Şi nu după multă vreme, cimpoiaşul Ioan – căci aşa îi era numele – a venit în pustie la sfântul stareţ. Iar acesta l-a dus într-o peşteră aproape de el şi l-a învăţat cum să se roage, dându-i o psaltire în mână, spre a o citi ziua şi noaptea; iar hrana cea de trebuinţă, o dată pe zi, o primea de la bătrânul. Şi aşa a petrecut în sfânta pustnicie fericitul Ioan Cimpoiaşul 15 ani. După care, văzându-şi cu 40 de zile mai înainte sfârşitul, s-a spovedit de tot ce greşise, s-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine ale lui Hristos din mâna stareţului celui sfânt şi, adormind în Domnul ca un fericit sihastru, s-a dus să se odihnească cu sfinţii lui Dumnezeu întru desfătarea cea negrăită şi veşnică.

(Istoria lui Ioan Cimpoiaşul se află într-o veche carte de predici.)