I. Din viaţa Sfântului Eftimie

1. Oarecare călugăr din Galatia, Teodot cu numele, era frate în mănăstirea Sfântul Eftimie. Odată, prin sfătuirea celui viclean i s-au întâmplat unele ca acestea. Ştefan, care egumen al aceleiaşi mănăstiri înainte de Toma, aduse la mănăstire şase sute de galbeni, luaţi din averea fratelui său cel plecat din viaţă. Pe aceştia, în diaconicon fiind puşi, pe ascuns i-a luat Teodot, pe când lui Toma îi fusese încredinţată stăpânirea mănăstirii. Şi de dimineaţă sculându-se Teodot, se prefăcea a se iuţi, şi a se mânia foarte izvodea, de ca şi cum nu s-ar fi putut îndulci de linişte, pentru aceea s-a şi ridicat din mănăstire, cu părerea, prin poftirea de loc curat de gâlcevi, iar cu adevărul, prin sârguinţă a se ascunde pe sine şi aurul a-1 prăpădi.

Deci pornindu-se către Sfânta Cetate, şi de călătoria cea către dânsa apucându-se, ajungând în dreptul mănăstirii Mărturisirii monahului, şezând încetişor şi galbenii socotindu- i, şi cincizeci cu numărul dintr-înşii luând, pe ceilalţi i-a pus sub o piatră mare, şi locul însemnându-1, îndată către Ierusalim a purces. Iar de acolo, către Iope năimind [închiriind] nişte cai şi arvună dând, s-a întors către piatra sub care ascunsese aurul, şi aproape acum ajungând - o, ochi ce vedeţi toate; o, judecăţi prea drepte! - a văzut un şarpe mai mare decât piatra şi cu chip înfricoşător dinlăuntru târându-se, de parcă ar fi fost rânduit să păzească galbenii şi să-1 oprească pe dânsul a ispiti lucru străin, şi temându-se acela, atunci adică cu mâinile deşarte s-a întors. Şi iarăşi s-a pogorât la piatră şi a aflat pe acel înfricoşător păzitor al aurului deşteptat foarte cu dinadinsul, de ca şi cum priveghea spre bani, încât nicidecum nu-i era cu putinţă a se apropia de piatră, chiar năvălind el, iute era gonit de şarpe până departe, încât se bucura măcar să scape şi de acolo să se ducă.

Dar mai pe urmă, într-altă zi, a venit iar prin preajma locului, şi îndată oarecare putere din văzduh căzând, şi ca o beldie asupra lui Teodot slobozindu-se, rană de moarte întinzându-i, pe acela l-a răsturnat, şi multă nesimţire având el, la pământ l-a pus. Iar nişte Lazarioteni trecând pe acolo, şi aşa lepădat ticăloşeşte aflându-1, l-au luat şi în Sfânta Cetate în bolniţe l-au dus. Şi şezând acolo multă vreme, a văzut în vis pe un tânăr spre dânsul iuţindu-se şi zicând: "Nu este cu putinţă a te scula într-alt fel, de nu vei da înapoi lucrul cel furat mai-nainte de la mănăstirea lui Eftimie".

Şi chemând el pe bolnicerul [infirmierul] cel de acolo, şi furtişagul şi celelalte precum erau i le-a descoperit, şi la mănăstire a spune acestea l-a trimis. Iar înştiinţându-se cei dimprejurul lui Toma şi Leontie de cele făcute, s-au suit îndată către Sfânta Cetate, şi întru oarecare ducătoare [targa] pe Teodot ducându-1 ca să le arate lor locul sub care era ascuns aurul, au aflat aurul zăcând sub piatra aceea, iar acel înfricoşător păzitor - o, minune! - nu era nicăieri, ca de nişte adevăraţi stăpâni dându-se în lături de la vistierie. Şi luând ei galbenii de îndată, s-au întors şi acei puţini cheltuiţi de Teodot, iar el de răutăţi era nepăţit, iar cu trupul se afla sănătos.

2. încă şi altul oarecare, cilician de neam, monah cu schima, pe nume Pavel, din mănăstirea Mărturisirii trăgându-se, fiind prins de un duh rău, s-a adus de prieteni la mormântul lui Eftimie. Şi fiind pus acolo lângă racla moaştelor, arătându-se Marele [Eftimie] după puţine (zile) în miezul nopţii, pe drac 1-a gonit. Iar aceasta cu adevărat a fost mărturie a tămăduirii; că într-acea noapte ducându-se Pavel, în ceasul cântării de psalmi al nopţii, unul din cei ce cântau psalmi se făcu, şi înaintea noastră a tuturor lui Dumnezeu tămăduirea o mărturisea. "Că iată şi eu, zice scriitorul, în acea vreme am fost primit în mănăstirea Marelui".

Deci a rămas Pavel de aici înainte într-acea obşte, păzind neşters darul lângă sine, şi la toată osteneala şi slujba cu osârdie cu toţi fraţii se împărtăşea. Odată, culegând noi hrană prin pustie, am întrebat pe Pavel la cules, fiind şi el de faţă, ce a păţit şi de unde a venit în Chinovie şi ce fel de tămăduire a dobândit de la racla moaştelor.

Iar el, fiind acum obişnuit cu noi, curat pe toate le-a povestit, zicând: "Mie slujbă în mănăstirea Mărturisirii încredinţându-mi-se, nu ştiu cum de m-am robit de dragostea iubirii de arginţi; şi, de vreme ce eram lipsit şi nu aveam de unde să câştig nici două parale, mi s-a făcut gând ca să fur ceva din sfintele vase, şi întru chip ca acesta a-mi ocroti [aduna] oarece agoniseală. Deci, fiindcă m-am biruit de acel gând rău şi frica lui Dumnezeu o am lepădat de la mine, am luat cheile din altar şi, deschizând unde era punerea sfintelor vase, dintr-acelea pe unele le-am făcut tâlhăreşte ale mele, iar altele, le-am împărţit altora.

Apoi, slujba aceea isprăvind-o, cheile le-am dat înapoi, aducându-le iarăşi în altar; şi abătându-mă cu oarecari fraţi spre cină, şi întru saţiu vin bând, pe aşternut m-am culcat eu, ticălosul. Şi îndată tot gândul neastâmpărării s-a vărsat asupra sufletului meu, fiindcă spre însăşi aceasta toate împreună mie mi-au alergat [năvălit]. Iar eu, la cuget încă de beţie fiind stricat, cu dulceaţă m-am dat pe sinemi gândurilor acelora. Iar ele, luându-mă în stăpânire, aşa m-au aşezat încât şi femeie, de ca şi cum ar fi fost de faţă a simţi şi cu ea împreună a zăcea să mi se pară.

Deci de năprasnă mi-a năvălit mie nor întunecat şi neluminat; iar acela poate că era spurcatul drac cel ce sărise asupra mea, de care, fiind prins, am rămas muncindu-mă de el vreme îndelungată, ca un robit. Dar ce n-am pătimit din cele cumplite? Că de unde ar lua saţiu un vrăjmaş ca acesta ca să facă rău, dacă nu de îndată ce se face stăpân a strica? Până când, jale luând fraţii, m-au ridicat şi lângă racla Sfântului m-au adus. Deci lângă dânsul punându-mă, şi îndată, de ca şi cum m-aş fi trezvit şi întru sine venindumi, mă rugam Sfântului cu lacrimi fierbinţi să mă miluiască şi din bântuiala cumplitului drac să mă izbăvească. Şi şedeam de cu seară lângă dânsa necurmând [neîncetat] şi nu slăbeam rugându-mă.

Şi iată, la miezul nopţii mi se părea că petrec lângă un loc Dumnezeiesc, a cărui aşezare şi frumuseţe şi har, oricine s-ar fi rugat a-1 vedea, iar cu cuvântul să-1 spunem nicidecum nu este cu putinţă. Şi se părea a şedea pe capul meu şi un culion negru şi plin de mituri. Iar miturile ei, o, izbăvitorule de rău, plăcutule al lui Dumnezeu - Eftimie - de nu s-ar mai pune vreodată pe alţii, că peste tot, pe dinăuntru, era plină de ghimpi în loc de mituri, şi cu acestea, cu nesuferite înţepături ce nu pot fi măsurate, cu ghimpi asemenea la mărime şi la lungime cu instrumentele cele de scris, iute îmi înghimpa patul meu şi nu-mi îngăduia, nici a răsufla.

Deci, cu o răutate ca aceasta fiind înghesuit, mi se părea că întorc pe limbă numele lui Eftimie şi mă rog lui, iar el îndată mi s-a arătat cu multă lumină împrejur strălucindu-se, cărunt la păr, rotund la faţă, vesel la ochi, mic la stat, cu barba lungă, cu mantie neagră îmbrăcat şi toiag în mână ţinând, şi-mi zicea: «De ce te rogi către mine, ce voieşti să-ţi fac?». Iar eu, fiind înspăimântat şi fricos, am răspuns cerându-i ca să se milostivească să mă izbăvească de patimă şi de acel cumplit drac. Iar el, mai cu asprime apucând, a zis: «Dar tu încredinţatu-te-ai că din cele ce se fac, nimic nu se poate ascunde de Dumnezeu? Invătatu-te-ai din cele ce ai pătimit cât de mare rău este a defăima pe Dumnezeu şi cum se întâmplă a se isprăvi aceasta? Că precum darul acelora ce dau bisericilor către Dumnezeu trece - şi El iarăşi de sus ştie să le dea răsplătindu-le, aşa şi cei ce rău le întrebuinţează pe dânsele, nu pe altul, ci pe însuşi Acela îl batjocoresc şi vrednică pedeapsă pătimesc.

Că dacă Anania de demult cu femeia lui, din cele ce au adus pe furiş luând, atâta muncă au suferit, încât deodată împreună cu furtişagul au murit, oare ce iertare vei dobândi tu, cel ce aşa nici pe cele străine de danie nu le cruţi? Cu toate acestea, de dai încă făgăduinţă să nu mai pui mâini nedrepte pe lucruri sfinte, nici prin primirea gândurilor celor rele să te îndulceşti, se va milostivi Dumnezeu şi te va tămădui, că Iubitor de oameni este şi nu voieşte moartea păcătosului, precum şi Dumnezeieştile cuvinte ne învaţă, ci ca să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iez. 18: 23, 32; 33: 11). Căci ţie pentru aceea ţi s-au întâmplat acestea, că slujire a lucrurilor sfinţite încredinţându-se, nu adică credincios pe sineţi lui Dumnezeu te-ai păzit, ci îndată spre vicleşug şi furtişag ai privit, secerând, cu adevărat putem zice, unde n-ai semănat şi adunând de unde n-ai risipit. Dintru aceasta, vătămare trupului şi neastâmpărare, şi acest cumplit vifor de la draci ţi-a urmat».

Acestea auzind eu, de aici înainte am făcut către dânsul făgăduinţă a păzirii; şi atunci a zis spurcatului drac îngrozindu-1, şi luând cu mâna culionul, cu de-a sila de pe cap l-a luat, iar el îndată şi-a schimbat chipul, şi mi se vedea în mâna Sfântului un arap mic cu ochii de foc. Aşijderea mi se părea înaintea picioarelor Iui şi o groapă săpată foarte adânc şi pe el l-a aruncat în groapă, iar către mine întorcându-se iarăşi, mi-a zis aceea ce a zis şi Hristos slăbănogului: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti. Ci ia aminte de sineţi, ca să nu ţi se facă ţie ceva mai rău (Ioan 5:14). Deci eu, slobozindu-mă din patimă, şi mai fierbinte mulţumire dând lui Dumnezeu, nepătimind dinspre tot răul, de atunci şi până acum sunt păzit".

Acestea mie Pavel povestindu-le (zice spre scriitorul Chirii), am zis de obşte povestirea înaintea tuturor.


II. A Sfântului Casian

La toate Obştile Răsăritului, pe scurt întru toată săptămâna, fraţii fac primenire la bucătării şi la alte treburi, împreună şi pe eişi odihnindu-se, şi legea dragostei prin a sluji unii altora o împlinesc. Iar împlinindu-se săptămâna, în ziua duminicii, după laudele cele de dimineaţă, altora din cei ce intră a sluji, vasele cele spre trebuinţă, numărate, le dau în seamă, pe care, primindu-le, atâta purtare de grijă spre păzirea acestora se sârguiesc să arate, ca nu ceva din dânsele să se piardă sau să se strice, încât cei cărora le sunt încredinţate, vase sfinţite şi lui Dumnezeu dăruite cu cuviinţă pot să arate. Pentru că se gătesc a da seamă nu numai iconomului celui de faţă, ci şi lui Dumnezeu, ca nu cumva să se întâmple ca din lenevire sau din trândăvire să se strice ceva sau să se împuţineze dintr-însele.

Iar spre încredinţarea celor zise, voi adăuga la povestire ceea ce însuşi am văzut cu ochii mei. Trecând iconomul în săptămâna cea rânduită unui frate şi văzând lepădate pe pământ nişte grăunţe de linte, nu l-a trecut cu vederea ca pe un lucru netrebnic şi, mult mustrând pe fratele căruia îi era încredinţată săptămâna, i-a dat canon ca celui ce se lenevea de lucrurile ce sunt date lui Dumnezeu, iar acesta îşi călca pe conştiinţă. Căci cu atâta credinţă şi sârguinţă de toate poartă de grijă şi pe toate le iconomisesc, încât şi înseşi cele ce se par la noi proaste şi vrednice defăimării, cu multă luare aminte le păzesc, adică pe vreun vas pus rău să-1 pună bine, sau vreo unealtă oarecare să o strângă, crezând că şi pentru acestea vor avea plată de la stăpânul Dumnezeu.

Deci în tot Răsăritul, aceste canoane ale săptămânilor se fac precum am zis; iar în Egipt, cei ce slujesc nu se schimbă nicidecum, ci fiecare, întru ceea ce este iscusit şi trebuie, întru aceea şi petrece, neprimenit cât poate. Şi nici bătrâneţile şi nici slăbănogirea nu-i fac lui împiedicare. încă şi grija bucătăriei i-o dă în mâini unui frate prea iscusit, până când fapta lui bună va spori şi puterea trupului îi va putea sluji iarăşi.


III. A Sfântului Efrem

1. A tuturor celor bune este vânzătoare lenevirea, pe care o moşteneşte cumplita robie (a minţii) întru nelucrarea mâinilor, în trândăvie şi în rânduială de sine [idioritmie], iar când voieşte, cel ce este întru dânsa va fugi dintru ea (adică din lenevire).

2. Călugărul cel trândav nu va închide nici uşa ogrăzii sau a chiliei sale până ce aceasta nu se va sfărâma trântindu-se de vânt, iar cel treaz, neosândit va fi [...].