I. A lui Grigorie Dialogul

Un călugăr oarecare, cu numele Iust, meşteşugul doftoresc ştiindu-1, eu încă fiind în mănăstire, acolo şi el fiind, în toate zilele se obişnuise a-mi sluji şi mie întru cele din obicei căzute boale. Acesta, cu boală trupească fiind cuprins, era aproape de sfârşit. Iar un frate al lui bun după trup, Copios cu numele, stătea lângă dânsul şi îl slujea la boală, care, şi până acum trăind în cetatea aceasta, din meşteşugul doftoresc îşi agoniseşte îuişi chiverniseala vremelnicei vieţi.

Deci după ce s-a cunoscut bolnavul pe sine şi s-a apropiat de moarte, a spus lui Copios, fratele său, că avea trei galbeni de aur ascunşi; încă şi fraţii mănăstirii, cu de-amănuntul pe toate buruienile doftoriei lui căutându-le (scormonindu-le), au aflat acei trei galbeni ascunşi acolo, şi îndată mie mi-au vestit. Şi cum m-am înştiinţat de un rău ca acesta al fratelui ce trăia împreună cu noi în obşte, n-am putut suferi, căci canonul mănăstirii noastre era ca toti fraţii să trăiască de obşte şi nimeni să nu aibă nimic de sine. Deci, de prea cumplită scârbă cuprinzândumă, socoteam ce trebuie a face spre curăţirea adică a mortului, iar pentru fraţii cei vii spre frică şi îndreptare.

Şi chemând pe iconomul mănăstirii, am zis: "Du-te şi porunceşte ca nici unul din fraţi să nu se apropie de acela ce se săvârşeşte, nici cuvânt de mângâiere din gura cuiva dintr-înşii să audă. Iar dacă, apropiindu-se de moarte, va chema pe fraţi, fratele lui cel trupesc să-i spună lui că: «Pentru acei trei galbeni pe care întru ascuns îi aveai, de toţi fraţii te-ai urât». Ca măcar la moarte pentru greşeala aceasta, pe inima sa cu prea amară chinuire osândind-o, de păcatul ce l-a făcut să se curăţească puţin, iar când se va săvârşi, să nu îngropaţi trupul lui unde se îngroapă ceilalţi fraţi, ci făcând o groapă oarecare la gunoi, într-însa să aruncaţi trupul lui, iar acei trei galbeni care au rămas să se arunce deasupra lui, strigând toţi deodată: «Argintul tău să fie cu tine întru pierzare!». Şi aşa pe dânsul cu pământ să îl acoperiţi".

Deci acest Iust, iată, venind la moarte, şi foarte strâmtorându-se pe sine, a se pune lângă fraţi căuta, şi nici unul din călugări de dânsul apropiindu-se, fratele lui cel trupesc i-a vestit lui pentru ce s-a făcut tuturor greţos [de nesuferit]. Iar îndată, pentru păcatul lui, tare a suspinat şi, aşa suspinând, a ieşit din trup. Şi s-a îngropat aşa precum am rânduit. Deci toţi fraţii, pentru hotărârea cea dată asupra lui, mult tulburându-se, au început fiecare dintr-înşii a aduce în mijloc acele simple şi mici lucruri pe care nu-i lăsa pe dânşii canonul cel obştesc a le avea, foarte temându-se ca să nu se afle ceva la dânşii ca să-i osândească pe ei.

Iar după săvârşirea aceluia, treizeci de zile de acum trecând, a început sufletul meu a se milostivi spre fratele cel ce s-a săvârşit şi, cu durere prea grea, ale judecăţii a le gândi şi pentru izbăvirea lui izvodire oarecare a cerca. Deci iarăşi chemând pe iconom, cu multă posomorâre i-am zis lui: "Destul îi este acelui frate săvârşit de la noi a fi acum trecut cu vederea, deci datori suntem, pentru dragoste, ceea ce putem a-i ajuta lui; du-te dar, şi din ziua aceasta până la treizeci de zile, necurmat pentru dânsul jertfă fără de sânge fă a se aduce în fiecare zi". Şi el a făcut aşa.

Şi se aducea pentru dânsul mântuitoarea jertfă precum am zis; iar noi, pentru altele îndeletnicindu-ne şi zilele trecute nenumărându- le, însuşi fratele cel mort, lui Copios, bunului său frate, noaptea în somn s-a arătat, iar el, pe acela văzându-1, l-a întrebat, zicând: "întru care loc eşti acolo?". Iar el a răspuns: "Până acum adică foarte rău îmi era, iar acum bine îmi este". Şi îndată Copios, venind în mănăstire, ne-a vestit nouă aceasta, şi cu de-amănuntul zilele numărându-le, am aflat că aceasta era ziua a treizecea întru care se împlinea jertfa pentru fratele cel mort.


II. Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: "Voiesc a intra şi a locui în obşte". Şi a răspuns bătrânul: "Dacă voieşti a intra în obşte, de nu vei fi fără de grijă dinspre toată vorba şi tot lucrul, nu poţi în obşte a te desăvârşi, căci afară de singură cisterna cu apă altă stăpânire nu ai".

2. Paisie, fratele lui Avva Pimen, a aflat un vas mic cu bani şi a zis către fratele său, Avva Anuv: "Ştii că cuvântul lui Avva Pimen este aspru foarte? Haideţi să ne zidim nouă mănăstire undeva şi să şedem acolo fără de grijă". Răspuns-a lui Avva Anuv: "Şi de unde avem a zidi?". Iar el i-a arătat lui banii; şi văzându-i pe ei Avva Anuv, foarte s-a mâhnit, socotind paguba sufletului fratelui cea dintru aceasta. Insă i-a zis: "Bine, haideţi şi să zidim chilie de cea parte de râu". Şi a luat vasul Avva Anuv şi 1-a pus în culionul său. Deci trecând râul, cum au ajuns la mijloc, s-a făcut Avva Anuv pe sine de ca şi cum s-ar răsturna, şi a căzut culionul cu banii în râu. Iar pentru aceasta Avva Anuv se prefăcea a se mâhni. Şi a zis către dânsul Paisie: "Nu te mâhni, Avvo, că, de vreme ce s-au dus banii, să mergem iarăşi la fratele nostru". Şi întorcându-se, au petrecut cu pace.

3. Zis-a un stareţ: "Mulţi dintre călugări au risipit banii, părăsind tată, mamă, fraţi şi rudenii pentru păcatele lor, şi, intrând în obşte, alte mari fapte bune le-au îndreptat, iar de cele mici şi de nici o treabă furându- se, se făcură bucurie dracilor pentru a-şi întocmi loruşi traiste şi cutii, având înăuntru poame şi mezelicuri, ace şi foarfeci şi dăltuţă şi cingătoare, care, ca nişte iubitori de sine, de la cei ce drept socotesc se vădesc, iar după Dumnezeiasca Scriptură se vor trimite ca nişte blestemaţi întru întunericul cel mai dinafară. Că blestemat este, zice, cel ce mută hotarele Părinţilor, că din partea lui Anania şi Safirei şi Ioanei se vor învrednici ca nişte tainici împreună-părtaşi ai lor".


III. A lui Avva Casian

Cel ce întru viaţa de obşte voieşte a se face călugăr, de opreşte ceva dintru ale sale, nu poate rămâne multă vreme în ascultarea mănăstirii şi învăţăturei, nici fapta bună a smereniei şi ascultării a o îndrepta, nici în sărăcia obştii până în sfârşit a răbda; căci ori de câte ori vreo pricină sau vreun necaz va mişca cugetul său, îndată şi nădejdea agoniselii ce-1 învistiereşte pe dânsul, ca praştia pe piatră din mănăstire îl va zvârli. Că zădărârile altor patimi, a mâniei, zice, şi a poftei, din trup se par a avea pricinile - de ca şi cum ar fi sădite înăuntru, având-şi începerea de la naştere - şi după vreme îndelungată se biruiesc, iar boala iubirii de arginţi, din afară intrând, mai cu lesnire se poate tăia, dacă ar dobândi purtare de grijă şi luare-aminte. Iar nedispreţuindu-se, mai pierzătoare decât alte patimi şi cu anevoie de lepădat se face. Căci iubirea de argint este rădăcină a tuturor răutăţilor, după Apostolul (I Tim. 6:10).

Deci această boală, când încropit [căldicel] şi necredincios la începuturile supunerii va afla sufletul, îi bagă lui în cuget oarecari părute drepte şi binecuvântate pricini spre a opri ceva din cele ce are. Că scrie în cugetul monahului bătrâneţe lungi şi boală trupească, şi cum că trebuinţele cele ce se dau de la mănăstire nu sunt îndestulate spre mângâiere, nu zic bolnavului, ci nici celui sănătos, şi cum că aici nu se face purtare de grijă după cum se cuvine la cei neputincioşi, ci lenevită, şi că, de nu ar avea ascuns aur, cu ticăloşie va muri. Pe scurt, îi pune lui în gând că nici nu va putea petrece în mănăstire până în sfârşit din pricina greutăţii lucrurilor şi pentru lipsa de acrivie a părintelui.

Şi când cu aceste gânduri îl va rătăci pe el, ticălosul, spre a ţine măcar un dinar (o para) pentru dânsul, atunci îl pleacă pe dânsul şi rucodelia pe ascuns de părintele a învăţa, dintru care va putea pe cel sârguit [agonisit] lui argint a-1 creşte, şi, de aici, cu nădejdi nearătate îl înşală pe el, ticălosul, punându- i lui în gând câştigul cel din rucodelie şi uşurarea cea dintru aceasta şi negrijă. Şi cu pomenirea câştigului cu totul legându-se, nimic din cele potrivnice nu va socoti, nici turbarea mâniei, dacă vreodată i se va întâmpla să cadă în pagubă, nici întunecarea scârbei, de nu va nimeri [lua] câştigul nădejdii, ci se face precum altora pântecele dumnezeu, aşa acestuia, aurul. Pentru aceasta şi închinător de idoli este, după judecata Apostolului (cf. Col. 3: 5). Căci depărtându-şi mintea sa de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idoli scobiţi în aur de oameni.

Şi cu aceste gânduri întunecânduse monahul şi spre mai rău crescând, nici smerenie sau ascultare a avea nu poate, ci se mânie şi se zădăreşte cu patima, şi către tot lucrul cârteşte şi împotrivă grăieşte, şi nicidecum de dânsul nu se va păzi vreo poruncă sau evlavie, ci ca un cal prea iute spre prăpăstii se trage, neajungându-se nici cu hrana cea din toate zilele. Dar şi mărturiseşte că nu poate până în sfârşit pe acestea să le rabde, iar Dumnezeu, zice el, nu este numai acolo, nici pe a sa mântuire nu o încuie în acel loc, ci pretutindeni celor ce-L caută pe Dânsul se află, şi de nu se va depărta de mănăstirea aceea, va pieri. Şi aşa acestei stricate socoteli ajutători având argintii cei păstraţi, ca nişte aripi cu aceştia înaripându-se şi ieşirea cea din mănăstire cugetând-o, de aici înainte cu asprime şi cu mândrie spre toate cele poruncite răspunde, şi ca pe un străin şi nemernic pe sine socotindu-se de orice va vedea în mănăstire, trebuinţă având de îndreptare, nu-i va păsa, şi va defăima şi pe toate cele ce se fac în mănăstire le va prihăni. Apoi va căuta pricini prin care să se mânie şi să se scârbească, ca să nu se pară că cu uşurătate, fără de pricină, iese de sub stăpânirea obştii. Şi de va putea încă şi pe altul cu şoptiri şi cu cuvinte seci amăgindu-1 a-1 scoate din obşte, nici aceasta nu se leapădă a o face, vrând a avea ajutător neajungerii sale. Şi aşa aprinzându-se cu focul banilor săi, niciodată nu va putea să se liniştească în mănăstire sau să trăiască sub canon.

Iar pe acesta, când dracul ca un lup îl va hrăpi şi îl va despărţi de turmă şi gata spre mâncare îl va apuca, atunci îl face pe dânsul ca lucrurile cele ce în viaţa de obşte, în orânduite ceasuri, făcându-le, se împuţinează, pe acestea în chilie ziua şi noaptea cu multă osârdie să le facă, şi nici obiceiurile rugăciunilor, nici felul posturilor, nici canonul privegherilor nu-1 va păzi, ci cu turbarea iubirii de arginţi pe sine îmbrăcându-se, toată sârguinţă spre rucodelie o va pleca.

Iar felurile acestei boli sunt trei, pe care deopotrivă le opresc şi Dumnezeieştile Scripturi, şi învăţăturile Părinţilor. Unul adică, pe care l-am scris mai sus, care face jalnici pe acei nenorociţi - căci cele ce nici în lume nu le aveau, pe acestea voiesc a le agonisi şi a le învistieri; al doilea, care îi face a se căi pe cei ce o dată s-au lepădat de bani, punândule lor în gând a căuta spre acelea pe care i le-au adus lui Dumnezeu; al treilea, care la început cu necredinţa şi cu încropirea pe monah îngropându-1, nu-i îngăduie acestuia de lucrurile lumii desăvârşit a se izbăvi, ci îl sfătuieşte a ţine ceva lângă sine, frica sărăciei punându-i în gând, precum apucând am zis, şi necredinţă de Pronia lui Dumnezeu, şi arătându-1 călcător al făgăduinţelor sale cele ce le-a mărturisit lepădându-se de lume.

Şi felurile acestor trei pilde, şi întru Dumnezeiasca Scriptură, precum s-au zis, osândite le-am aflat: că Ghiezi, banii pe care mai-nainte nu-i avea vrând a-i agonisi, n-a nimerit [dobândit] darul proorociei pe care a-1 lăsa lui voia dascălul în rândul moştenirii, şi în locul blagosloveniei veşnică lepră prin blestemul proorocului a moştenit. Şi Iuda, voind să ia banii pe care mai-nainte i-a lepădat urmând lui Hristos, nu numai spre vânzarea Stăpânului bolind din ceata Apostolilor a căzut, ci şi viaţa cea în trup cu silnică moarte o a stricat. Iar Anania şi Safira, păstrând oarece din cele ce avuseseră, prin apostoliceasca gură prin moarte s-au pedepsit.

Şi Dumnezeu încă şi prin Moise, în A Doua Lege [Deuteronom], cu taină porunceşte celor ce făgăduiesc a se lepăda de lume şi cu frica necredinţei iarăşi ţinându-se de lucrurile cele pământeşti, zicând: Care om este fricos şi slab de inimă să nu iasă la război, ci să meargă şi să şadă în casa sa, ca nu cumva să înspăimânte şi inimile fraţilor săi (20: 8).

Iar acestea le zice învăţându-ne pe noi, lepădându-ne de lume, desăvârşit să ne lepădăm, şi aşa la război a ieşi, şi nu, pentru a pune început molatic şi putred, să răsturnăm şi pe alţii dinspre evangheliceasca desăvârşire, şi frică întru aceştia a băga, ca nu cumva şi spre noi să se potrivească cuvântul Marelui Vasilie pe care le-a zis unui singlitean [senator] ce cu încropire se lepădase şi oprise oarece din banii săi: "Şi singlitul [senatul] l-ai pierdut, nici monah nu te-ai făcut".

Trebuie dar noi cu toată sârguinţă să tăiem din sufletul nostru rădăcina tuturor răutăţilor, adică pe iubirea de argint, temeinic cunoscând că, rămânând rădăcina, cu lesnire răsar odraslele; şi a avea înaintea ochilor pe nearătarea morţii, ca nu cumva în ceasul în care nu ne aşteptăm să vină Domnul şi să ne afle pe noi întinată având conştiinţa de iubirea de argint şi să zică nouă ceea ce s-a zis în Evanghelie către bogatul acela: Nebunule, într-această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine; şi cele ce ai gătit ale cui vor fi? (12: 20). însă se cuvine să ştim că anevoie este ca cei ce nu petrec în obşte să îndrepte această faptă bună; pentru că într-însa nu avem griji şi nici trebuinţă pentru cele de nevoie.