I. De la Sfântul Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: "De vreme ce pun cuvântul meu către stareţ, adică vestesc greşelile fraţilor, fiindu- mi poruncit de acela, am simţit că oarecari se necăjesc; deci, ce să fac, nu cumva şed vătămându-mă? Că gândul nu mă judecă pe mine, luând aminte la scop, că nu pentru patimă pun, însă mă tem ca nu cumva lucrul să sporească spre întărâtare şi să mă clătească".

Şi a răspuns bătrânul: "Dacă spui cu inimă curată, pentru folos sufletesc şi pentru oprirea patimii, nu băga de seamă graiurile oamenilor; că a mijloci, adică a vesti către stareţul fără de patimă bine este; că nu tuturor li s-a dat să grăiască către stareţ, şi nici nu foloseşte. Deci tu, dacă vei grăi după Dumnezeu, nici nu vei grăi, nici binele nu-1 vei face de la sineţi, ci din Dumnezeu, Care este întru toate, iar bunătatea lui Dumnezeu nu naşte pizmuire; dar, chiar de se şi arată în scurt timp, se stinge degrab".

2. Şi a zis fratele: "Dar dacă şi un alt oarecare va fi dator şi va zice fratelui, dator este să-1 încredinţeze pe acel frate că nu urându-1, ci iubindu- 1, a spus să tacă?"

Zis-a stareţul: "Pentru slava deşartă voieşte a-1 încredinţa, ca să nu se arate clevetitor, ci să se arate oamenilor drept; deci ia aminte în inima ta şi te vei învăţa dacă după Dumnezeu şi vrând să folosească a spus stareţului, şi dacă va afla aşa, va lăsa totul la Dumnezeu, şi acela va încredinţa inima fratelui precum ştie. Iar dacă însuşi fratele va zice lui ori prin sineşi ori prin altul cele ce s-a înştiinţat că a spus despre el stareţului, şi se va scârbi pentru acelea, atunci dator este cu smerenie să-1 încredinţeze pe dânsul, zicând: «Dumnezeu ştie, frate, că, iubindu-te pe tine şi voind folosul tău, acestea am grăit. Dar spune-mi mie: dacă cu alt chip aş fi spus acestea, ce m-aş fi folosit dintru ele? Au nu mă tem de hotărârea ceea ce zice că cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oamenii (I Ioan 3: 15). Deci, aducându-mi aminte de Cel ce zice iubeşte pe aproapele tău ca pe sineţi (Matei 19:19), am căutat să te îndrept pentru Cel ce zice că frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi zidită (Pilde 18:19). Mă rog, dacă şi tu vei vedea greşeala mea, mustră-mă şi tu, ca măcar aşa, ruşinându- mă, mă voi pocăi pentru greşeală».

Iar dacă nu ca vrând a îndrepta pe fratele, ci ca pârându-1 pe dânsul va spune, dator este întâi a se osândi pe sineşi, şi a se ruga lui Dumnezeu ca să-i ierte lui. Apoi, dacă ştie cu de-amănuntul că a simţit fratele, dator este să se ducă cu smerenie şi să-i facă lui metanie, mărturisind şi zicând: «Iartă-mă, frate, că m-am batjocorit de draci şi te-am clevetit, şi te rog pentru mine ca să mă ierte Domnul şi să-mi dea vreme de pocăinţă, că mă rătăcesc».

Că nu este cu putinţă prin plăsmuire şi minciună a încredinţa pe cineva din fraţi, ci cu smerenie, prin adevăr. Iar dacă fratele n-a cunoscut, lui adică nimic să nu-i spună, ca să nu-1 pună pe dânsul în gânduri, cu toate acestea dator lui Dumnezeu este a se pocăi pentru greşeala sa şi a o mărturisi pe dânsa stareţului".

3. Acelaşi a întrebat pe acelaşi stareţ, zicând: "Dacă fratele mă va întreba despre un cuvânt sau lucru, şi-1 ştiu pe el, auzindu-1 ori şi ispitindu-1, să-i răspund lui sau nu? Iar dacă nu voi fi întrebat şi voi vedea lucrul nu bine făcându-se, oare bine este a face pomenire odată celui ce-1 face sau nu?"

Răspuns-a stareţul: "Păzeşte-te să nu zici cu slavă deşartă, ci cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu; şi pentru toate pe care le-ai întrebat spune şi fă pomenire, trebuinţă fiind; însă în obştea ta şi nu într-altă parte, căci cei ai obştii sunt ca un trup, iar dacă vei fi în altă parte, de la sineţi să nu zici nimic, iar de vei fi întrebat, spune cu smerenie".

4. Zis-a fratele: "De voi vedea inima mea îndulcindu- se cu slava deşartă când zic, sau atunci nu se îndulceşte, dar pricep că va a mi se face mai pe urmă, oare bine este a tăcea sau nu?"

Răspuns-a stareţul: "A zice vreodată cuiva ceva cu smerenie aceasta este, a nu zice învăţând, ci ca şi cum auzind de la stareţ sau de la Părinţi. Deci dacă are folos lucrul când zici fratelui, şi te luptă slava deşartă făcând dulceaţă întru tine, ia aminte, că aceasta voieşte să împiedice folosul fratelui, şi dacă o vei asculta pe dânsa, niciodată nu va lăsa să se folosească vreun frate de la tine. Deci ceartă slava deşartă şi o defăima pe dânsa şi, după ce ai zis fratelui, pocăieşte-te lui Dumnezeu, zicând: «Iartă-mă, Doamne, că am grăit cu slavă deşartă ». Asemenea fă şi când vine pe urmă".

5. Zis-a fratele: "Cum, părinte, mi-ai poruncit ca, de voi vedea lucru făcându-se dobitoceşte, să vorbesc mai-nainte până ce voi fi întrebat, Părinţii zicând că mai-nainte de întrebare să nu se răspundă?"

Răspuns-a bătrânul: "Frate, stareţii grăiesc după măsura omului. Deci e vreme întru care a sluji omului este cu cuviinţă, tânăr fiind adică şi nedesăvârşit, şi întru această vreme este dator a arăta lucrurile slujbei. Şi este vreme când acelaşi vine a sluji, şi altele sunt lucrurile măsurii acesteia; că cele desăvârşite se zic celor desăvârşiţi, iar celelalte, celor ce sunt sub lege; că încă sunt sub învăţături de copir.

6. întrebat-a fratele: "Face cineva lucru de mijloc neavând păcat, iar eu pentru voia mea mă necăjesc întru dânsul; oare tăcea-voi să nu odihnesc inima mea şi să zic ca cu dragoste, şi să nu petrec tulburându-mă? Iar dacă pe alţii va necăji lucrul şi nu pe mine, să zic pentru alţii? De nu cumva aceasta se va părea începere de lucru".

Răspuns-a bătrânul: "De va fi lucrul neavând păcat, ci de mijloc, şi vei grăi pentru ca să odihneşti inima ta, biruire ţie este, că din neputinţă n-ai putut să suferi, dar prihăneşte-te pe sineţi şi taci; iar dacă pe alţii necăjeşte, spune stareţului tău, şi sau el va zice lui, sau va spune ţie ce trebuie să-i zici lui, şi tu fără de grijă rămâi".

7. Zis-a fratele: "Deci dacă nu pentru sinemi, ci pentru că se necăjesc alţii voi spune egumenului, dar presupun că se tulbură fratele, ce să fac? Iar dacă şi eu împreună cu aceia din lucru mă necăjesc, spune-voi pentru odihna acelora sau tăcea-voi să nu mă vestesc eu?"

Răspuns-a bătrânul: "Pentru tulburarea fratelui, dacă vei spune stareţului, tu treabă nu ai, când este trebuinţă a spune. Deci dacă lucrul nu te necăjeşte, pentru alţii spune stareţului; iar dacă şi tu aşijderea te vei necăji cu aceia, măcar că îţi pasă pentru aceia, dar pentru sineţi singur şi pentru a nu împlini patima ta, sileşte- te a nu spune".

8. Zis-a fratele. "Alt gând îmi zice mie că, de se va tulbura fratele, mi se face mie vrăjmaş, având că am clevetit pe dânsul către stareţ".

Răspuns-a bătrânul: "Acest gând este viclean, vrând a împiedica îndreptarea fratelui, precum am zis ţie mai-nainte; deci să nu asculţi pe dânsul, ci spune, însă după Dumnezeu şi nu pentru clevetire; căci şi asupra doftorilor cârtesc bolnavii cei ce se doftoresc, dar doftorilor nu le pasă de cârtirea lor, deodată ştiind că pe urmă vor mulţumi lor".

9. Întrebat-a fratele: "De voi vedea gândul meu că nu pentru folos a spune, ci chitesc a cârti pe fratele, spune-voi, au tăcea-voi?"

Răspuns-a bătrânul: "îndeamnă gândul să spună după Dumnezeu, şi nu pentru pâră; iar dacă se biruieşte cu clevetirea, şi aşa (tot) spune mărturisind stareţului clevetirea ta, ca amândoi să vă tămăduiţi, acela de greşeală, iar tu de clevetire".

10. Zis-a fratele: "Dar dacă nu mă lasă gândul să mărturisesc stareţului, că chitesc să clevetesc pe fratele, zic, ce să fac? Să-i spun, sau nu?

Răspuns-a bătrânul: Nimic să nu-i zici lui, şi Domnul poartă grijă; că nu este trebuinţă a zice tu cu vătămare sufletească, şi Dumnezeu, cum voieşte, poartă grijă pentru îndreptarea fratelui".

11. Întrebat-a fratele: "încă şi însuşi fratele cel ce a greşit pentru care eu sau altcineva a spus stareţului, cum este dator a se afla către cel ce a spus despre dânsul lui Avva?"

Răspuns-a bătrânul: "Dacă va fi credincios şi după Dumnezeu vieţuind, deşi pentru vrăjmăşie a spus cel ce a spus despre dânsul, acela însă este dator a socoti că «vrând fratele să mă folosească a spus acestea», şi se împlineşte la dânsul cea zisă: Omul cel bun, din comoara sa cea bună scoate cele bune; şi acestea aducându- şi aminte, dator este a iubi mai mult pe fratele şi a-i mulţumi lui. Deci cel ce petrece aşa, va spori degrab după Dumnezeu".

12. Întrebat-a fratele: "încă şi pe fraţii care sunt cu mine la slujba bolniţei, de vor greşi, cum să-i îndreptez pe dânşii?"

Răspuns-a bătrânul: "Dacă mai-nainte vei pricepe voia lui Dumnezeu în inima ta, nu te vei tulbura, ci obicei vei face precum Părinţii; iar dacă nu vei lua aminte şi te vei răpi ca un om, zi lui Dumnezeu, pocăindu-te: «Iartă-mă, Stăpâne, şi miluieşte-mă»; şi zi celor împreună cu tine: «Vedeţi, fraţilor, că dintru acestea ne osândim şi pierdem sufletele noastre»; şi ia aminte să nu strigi tare când le zici lor, ci măsurat, spre auzirea urechii, şi dacă întru acestea te vei zdrobi, vine aşezarea cea după Dumnezeu".

13. Zis-a fratele: "Rogu-mă, părinte, spune-mi cum trebuie să fie felul îndreptării şi când trebuie a se face cineva pe sineşi nebun şi a trece cu vederea lucrul cel ce se face? Şi dacă voi fi biruit în lucru, adică mă voi răpi şi mă voi tulbura, ce legătură sunt dator a-mi hotărî mie, adică certare?"

Răspuns-a bătrânul: "Către oameni pururea fă; de vei vedea că este priceput şi primeşte, adică fratele cel tulburat de tine ce este cu tine la ascultare, zi lui: «Frate, dacă cu lenevire vom face lucrul lui Dumnezeu, pierzare sufletului este; oare acum aceasta este bine făcută? Sârguieşte-te de acum». Iar de va fi neînţelegător, zi lui: «Crede-mă, frate, ai trebuinţă să fii pedepsit; cum dar de te leneveşti aşa? De voi spune lui Avva, adică egumenului, te va pedepsi bine». Iar pentru a face nebuneşte, după greşeală fă: de este mică, copilăreşte fă; de este mare, nicidecum să nu o faci pe aceasta; şi nu pune legătura asupra ta pentru biruire, nici să fii iarăşi nebăgător de seamă când vii întru dânsa, ci roagă pe Dumnezeu să te ierte, iar dacă nu vei băga în seamă, se face lenevire".

14. Zis-a fratele: "Şi dacă greşind vreunul din fraţii cei ce sunt cu mine sau chiar dintre bolnavi, vrând să-1 îndrept pe dânsul, să zic oare cuvânt cu tulburare? Oare nu sunt dator să-i fac lui metanie? Iar dacă şi mâniindu-se se va duce din bolniţă, ce să fac? Şi cuprinzător [în general], pentru care greşeale se cade să-i fac metanie? Că mândria şi îndreptarea întunecă mintea şi nu lasă să se prihănească pe sineşi şi să facă fratelui metanie. Iar deşi face cineva, slava deşartă urmează iarăşi, îngâmfând pe cel ce a făcut metanie că bun lucru a făcut".

Răspuns-a bătrânul: "Nimic să nu grăieşti cu tulburare; nimic bun nu naşte răul; adică lucrul cel grăit din inimă tulburată nu odihneşte pe cel ce-1 aude, nici nu-1 îndreptează pe dânsul, ci îndelung rabdă, până va înceta gândul tulburării, şi atunci grăieşte cu pace, şi de se va pleca, iată, bine este, iar de nu, zi lui: «De voieşti să spui lui Avva, orice va socoti, vom face», şi aşa se va odihni. Şi dacă mâniindu se se va duce, spune lui Avva, şi-1 va canonişi pe dânsul; şi să nu-i faci metanie pentru că-i dai prepus [suspiciune] cum căci cu adevărat ai greşit, aşa grăindu-i lui, şi mai mult se va lupta cu tine.

Iar la ceilalţi fraţi, adică cei ce nu sunt sub tine întru aceeaşi slujbă, după greşeala care vezi, fă cu sârguinţă; dacă este mare greşeala pe care ai greşit, fă fratelui metanie; iar dacă este mică, zi către dânsul cu gura şi cu metania [pocăinţa] inimii: «Iartă-mă, frate»; şi foarte păzeşte-te de mândrie şi de îndreptăţire, de vreme ce nu lasă pe om să sporească. Dar se poate şi din slava deşartă să faci metanie; deci, defăimând acestea trei, fă unde trebuie, cu smerenie şi cu frica lui Dumnezeu şi cu dreaptă socoteală, întru acestea fă puterea ta, şi Dumnezeu îţi va ajuta ţie, cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.