I. Din viaţa Sfântului Eftimie

Un bărbat oarecare pe nume Chiriac, trăgându-se din satul Faran, era păstor de oi, şi, păscând turma prin acele pustietăţi, i s-a încredinţat de la oarecine alte oi, zece la număr, trăgându-se din acelaşi sat, sărac şi acela, ca şi pe acelea să le pască împreună cu ale sale. Şi trecând ceva vreme la mijloc, l-a ajuns pe acel sărac o trebuinţă de neocolit; iar el, neavând nimic altceva decât mica turmă, îndată a trecut-o cu vederea, şi s-a văzut silit să o vândă şi pe aceea pentru nevoia trebuinţei.

Şi precum se vede, rău la socoteală fiind Chiriac, necinstind mai vârtos adevărul pentru puţinul câştig ce l-a luat de pe urma oilor, a dat înapoi numai opt, întărind că atunci a luat doar atât de la dânsul; iar acela, cerându-le şi pe cele două, Chiriac era tăgăduind, iar lucrul lor intra întru ceartă, şi amândoi foarte se certau. Şi intrând în mijlocul lor nişte împăciuitori, au pus jurământ celui ce va voi, ca aşa să risipească acea ceartă. Iar Chiriac, alegând să jure, săracul cerea ca jurământul să se facă asupra raclei moaştelor Marelui Eftimie; şi iată că li s-a hotărât lor o zi oarecare; şi purcezând Chiriac să jure în ziua aceea, se pogorî cu săracul către mănăstire.

Şi în vreme ce calea ce duce din Ierusalim în Ierihon o aveau în picioare, iată că li se vedea lor şi mănăstirea. Văzând săracul pe Chiriac dedat cu totul spre jurământul cel strâmb, şi, ca şi cum avea jurământul în vârful limbii, şi, mai mult temându-se de cum ar jura el decât cum ar jura acela strâmb, a zis: "Frate, haidem să ne întoarcem, că din destul ne este spre încredinţare chiar şi numai această pornire spre jurământ, şi [drept care] nu trebuie adăugat nimic mai mult". Acestea zicând el, se ruga că să nu jure, iar acela nu îngăduia, până nu va săvârşi şi cu lucrul jurământul, că socotea că fără de cale mai vârtos va face.

Iar după ce au intrat în mănăstire şi au cutezat acel cumplit lucru peste racla moaştelor, acela, fiind cu adevărat nebun, jurământul cel strâmb l-a adus la sfârşit, zicând întru inima sa că nu este Dumnezeu (cf. Ps. 13: 1); dar mai vârtos uitare luând el de Dumnezeu, socotea să se ascundă de Dânsul. Şi atunci s-a întors acasă, nebuneşte îndulcindu-se de norocitul câştig cel din dobândă. Iar a doua zi, zăcând pe la miezul nopţii deştept pe pat, şi părându-i-se că uşa se deschidea de sine, văzu un călugăr oarecare bătrân purtat de cinci tineri, în mâna dreaptă având toiag şi casa cu multă lumină luminând-o, aspră căutătură având către dânsul, cu glas răstit a zis: "Ce ai cugetat, deşertule, peste coşciugul lui Eftimie?". Iar el, amuţind cu totul, şi neputând cu nimic a da răspuns, acelaşi îndată a poruncit celor dimprejurul lui ca să-1 muncească: apoi patru întinzându-1, celui de-al cincilea i-au dat toiagul în mână, şi a zis să-1 bată tare ca să nu fie dispreţuitor faţă de Dumnezeu, nici jurător strâmb, nici lipsitor de cele străine.

După aceea, părându-i-se că a fost bătut din destul, oprind mâna tânărului, l-a apucat de păr şi a zis: "Ai cunoscut acum cu adevărat, necuvioase, cum că, pe pământ, unele ca acestea le judecă Dumnezeu? Iată, întru această noapte, suflete, vor să ceară sufletul de la tine, dar cele ce rău le-ai făcut, cum vor fi? Pentru aceasta ţi-am adus această chinuire, ca alţii să se facă mai buni dintr-însa, şi de primejdia cea din jurământul strâmb să fugă cu totul, iar mai vârtos şi de însuşi aceea de a jura, măcar şi drept de vor jura".

Acestea zicându-i şi cu ele îngrozind pe Chiriac, cu cei de lângă dânsul îndată s-a dus, iar el, de vedenie tulburându-se, încă şi durerile bătăilor neputând să le sufere, iute glas înălţa, şi pe cei de aproape îi chema, ranele le arăta, şi jurământul strâmb fierbinte îl mărturisea, şi de cele ale primejdiei către dânşii se plângea; apoi se ruga să fie dus de dânşii la racla Sfântului, zicând: "Poate că cel ce mi-a dat mie aceste rane nesuferite cu lesnire le va şi vindeca, fiind ucenic al Aceluia ce fireşte face binele mai vârtos decât să muncească, de vreme ce nicidecum meşteşugurile şi mâinile doftoreşti nu ar fi îndestulate către nişte dureri ca acestea".

Şi auzind aceia acestea, apoi şi văzând că prea greu era rănit, şi înspăimântându- se nu puţin şi ei, însă plecându-se către dorirea bărbatului, au meşteşugit durerea într-acest fel: umplând doi saci de paie, şi pe aceia binişor punându-i de-alăturea pe un asin, apoi în mijloc punându-1 şi pe el, aşa pe dânsul în mănăstire la raclă l-au dus. Aceştia ne-au povestit şi nouă toate cele despre dânsul, şi rănile cele de pe spatele lui arătându-le, atâta frică a băgat în fraţi, încât, de atunci înainte, n-au lăsat pe nimeni să se jure peste racla Sfântului, nici să aducă jurământ asupra altuia. Iar acei oameni, atunci la noi petrecând ziua, după ce vedeau pe Chiriac lipsindu-se şi de înseşi acele slabe şi subţiri nădejdi către viaţă, şi către moarte privind, şi pântecele lui stricându-se, şi din gura lui neputând câtuşi de puţin să oprească borâtura, l-au luat pe dânsul şi l-au dus iarăşi acasă; iar el, în noaptea aceea, de-abia trăind, a doua zi s-a sfârşit.


II. Din Pateric

Zicea Avva Zosima: "Mergând în Sfânta Cetate [Ierusalim], a venit oarecine din cei iubitori de Hristos şi mi-a zis mie: «Părinte, am un frate care locuieşte cu mine, şi, din bântuiala vrăjmaşului, avem oarece ceartă între noi; apoi eu, pocăindu-mă, acela nu voieşte să se împace cu mine; deci milostiveşte, pentru Domnul, şi fă cu dânsul cele de pace». Iar eu, după ce am auzit, chemând îndată pe fratele, i-am grăit lui cele ce ajută spre pace şi unire. Iar el la început părea că se pleacă, apoi, prefăcându-se la cuget, mi-a zis: «Nu pot să mă împac cu dânsul, de vreme ce m-am jurat pe cruce ca de aici înainte să mă am neîmpăcat cu dânsul». Iar eu, zâmbind, i-am zis lui: «Jurământul tău, frate, are o putere ca aceasta, e ca şi cum ai fi zis: Mă jur pe cinstită Crucea Ta, Hristoase, că nu voi păzi poruncile Tale, ci voi face voile vrăjmaşului Tău, ale diavolului. Deci nu numai că nu eşti dator, frate, să opreşti acel rău care te-a mâniat, ci şi să te pocăieşti şi să te necăjeşti pentru dânsa, şi să te umileşti pentru obrăznicia ta, ca să nu mai fii astfel răpit de dânsa. Că şi Irod, de s-ar fi pocăit şi nu ar fi întărit jurământul său, nu ar fi făcut acea cumplită ucidere, tăind pe Înainte-Mergătorul lui Hristos». Şi umilindu-se fratele spre aceasta, a făcut metanie fratelui său şi mie, şi aşa, cu darul lui Dumnezeu, iarăşi s-au unit întru dragoste".