I. A lui Paladie

Vrând a se săvârşi Marele Pamvo, stând împrejurul lui preoţii Origen şi Ammonie şi ceilalţi sfinţi bărbaţi, se zice că le-a zis lor: "De când am venit în pustia aceasta, până în ceasul de acum nu m-am căit de vreun cuvânt pe care l-am grăit, şi aşa mă duc către Dumnezeu, de ca şi cum acum încep blagocestia". Şi mi-au povestit mie cei mai-nainte zişi bărbaţi că ori de câte ori era întrebat de cineva vreun cuvânt - fie scripturistic, fie alt oarecare negustoresc - nu răspundea îndată, ci zicea: "încă n-am găsit răspunsul". Şi de multe ori treceau şi trei luni, şi el tot nu dădea răspuns, zicând: "încă n-am ajuns să înţeleg". Tot aşa şi hotărârile, le dădea cu cercetare şi după Dumnezeu, încât toţi le primeau pe acestea cu multă frică, ca de la Dumnezeu.


II. Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: "Este un om care pare că tace, dar inima lui osândeşte pe alţii; unul ca acesta totdeauna vorbeşte. Şi este altul care vorbeşte de dimineaţa până seara, dar tăcerea o păzeşte, adică nu vorbeşte nimic fără folos".

2. A fost întrebat un bătrân: "Ce este aceea a da seamă pentru orice cuvânt deşert (cf. Matei 12: 36)?". Şi a răspuns: "Ori ce fel de cuvânt vorbit pentru vreun lucru trupesc, afară de trebuinţa cea de nevoie, este cuvântare deşartă. Numai a vorbi pentru mântuirea sufletului nu este cuvântare deşartă, însă şi întru aceasta, despre cele mai multe trebuie să tăcem; că dacă începi să grăieşti de cele bune, vine apoi şi grăirea de cele rele".

3. Mers-a un frate către un stareţ şi i-a zis lui: "Părinte, spune-mi cuvânt, cum să mă mântuiesc?". Iar el i-a zis lui: "Dacă vei merge la cineva, să nu apuci să vorbeşti mai-nainte de a cerceta". Iar el, umilindu-se de cuvânt, i-a făcut lui metanie, zicând: "Cu adevărat, multe cărţi am citit, dar o învăţătură ca aceasta n-am aflat niciodată". Şi, folosindu- se, a ieşit.

4. Se spunea despre Avva Ammonie că atunci când se ducea la biserică, nu-1 lăsa pe ucenicul său să meargă aproape de dânsul, ci departe; şi de venea să-1 întrebe despre gânduri şi-i zicea lui singur [deosebi], îl gonea pe dânsul, zicând: "Ca nu cumva vorbind noi pentru folos, să se ivească vorbă străină, pentru aceea nu te las aproape de mine".

5. Se spunea despre Avva Ammun că a mers la Avva Pimen şi i-a zis lui: "Când mă duc în chilia aproapelui, sau el vine la mine pentru vreo trebuinţă, ne sfiim să vorbim unul cu altul, ca nu cumva să se ridice vreo vorbă străină". Zis-a lui stareţul: "Bine faci, că tinereţile au trebuinţă de păzire". Şi l-a întrebat pe dânsul Avva Ammun, zicând: "Dar bătrânii ce făceau?". Şi a răspuns stareţul: "Nu aveau întru eişi altceva sau străin în gura lor ca să vorbească aceea". Şi a întrebat iarăşi: "Deci, de se va face nevoie a vorbi cu aproapele, vrei să vorbesc din Scripturi sau din cuvintele bătrânilor?". Zis-a stareţul: "De nu poţi să taci, mai bine este să vorbeşti din cuvintele stareţilor, şi nu dintr-ale Scripturilor; că de vei vorbi dintru acestea, nu mică primejdie aduce celui ce nu-i desăvârşit".

6. Zis-a Avva Isaia: "Nu este înţelepciune a vorbi, ci înţelepciune este a cunoaşte vremea când trebuie a vorbi şi a răspunde cele trebuincioase. Fii necunoscător întru cunoştinţă, ca să scapi din multe osteneli, că cel ce se arată pe sine întru cunoştinţă îşi ridică osteneală luişi. Nu te făli întru cunoştinţa ta, că nimeni nimic nu ştie".

7. Un frate a întrebat pe Avva Matoi, zicând: "Ce să fac, că limba mea mă necăjeşte, iar când vin în mijlocul oamenilor nu pot să o opresc pe dânsa, ba şi îi judec pe dânşii întru lucru bun şi-i mustru; ce să fac?". Şi răspunzând bătrânul, a zis: "De nu poţi să te opreşti pe sineţi, fugi deosebi; că aceasta este neputinţă. Că cel ce şade cu fraţii nu trebuie să fie în patru părţi, ci rotund, ca aşa către toţi să se rostogolească; că şi eu, nu pentru fapte bune şed deosebi, ci pentru neputinţă; că puternici sunt cei ce vin în mijlocul oamenilor".

8. Zis-a Avva Iosif: "Şezând noi odinioară cu Avva Pimen, a numit «Avva» pe Agathon; şi am zis lui: «Este mai tânăr, pentru ce îl numeşti pe el Avva?». Şi a zis stareţul: «Gura lui l-a făcut pe dânsul a se numi Avva»".

9. Zis-a un bătrân: "De vei câştiga tăcere, să nu te ai pe sineţi [cugetând cum că] ai dobândit faptă bună, ci zi că «nevrednic sunt şi de a vorbi»".

10. Povestea unul din Părinţi: "Şezând odinioară stareţii şi vorbind pentru folos, unul dintre dânşii era văzător, şi-i vedea pe îngeri făcându-le semne cu mâna şi lăudându-i pe dânşii, iar când începea altă vorbă, porcii se tăvăleau în mijlocul lor plini de împuţiciune şi îi mânjeau pe dânşii; iar după ce vorbeau iarăşi pentru folos, veneau îngerii şi îi lăudau pe dânşii".

11. Se spunea despre Avva Or că niciodată n-a minţit, nici nu s-a jurat, nici n-a blestemat pe vreun om, nici n-a grăit afară de nevoie.

12. De-a pururea îi zicea acesta ucenicului său, Pavel: "Vezi ca niciodată să nu aduci cuvânt străin în chilia aceasta".


III. A Sfântului Efrem

Nu va zăbovi monahul într-un loc, nici nu va afla odihnă de nu va iubi mai întâi tăcerea şi înfrânarea. Cel ce înmulţeşte cuvinte în mijlocul fraţilor, va înmulţi sfade, şi-şi va înmulţi urâciune luişi. Iar cel ce îşi cruţă buzele sale, va fi iubit. Frate, atletul, nevoindu-se, gura sa o strânge, aşa şi tu strânge gura ta de la cele ce prisosesc, şi vei avea odihnă. Cel ce înmulţeşte cuvintele sale, greţos va fi. Iar cel ce păzeşte gura sa păzeşte sufletul său şi iubit va fi. Iar cel obraznic cu buzele se va face pe sineşi apropiat de sfărâmare, precum zice într-alt loc (cf. Pilde 6:15; 10:14). Grădina, neavând gard, călcându-se, se pustieşte, iar cel ce nu-şi păzeşte gura, va pierde roadele sale din pricina multei cuvântări, înţelege, monahe, că sfârşitul a miriade de cuvinte este tăcerea. Deci, apucând mai-nainte câştigul, adică tăcerea, scapi de pagubă. Tăcerea este la cel tânăr precum frâul la cal; iar cel neînfrânat, în multe rele va cădea.


IV. A lui Antioh Pandectul

Se cade ca monahul să vorbească cu Dumnezeu multe, iar cu oamenii, puţine; că multa cuvântare fără de măsură face mintea nebăgătoare de seamă şi o arată pe dânsa deşartă nu numai către duhovniceasca lucrare, ci o trimite pe dânsa şi dracului trândăviei. Deci tăcerea ne foloseşte nouă întru toate; că vistieriile împărăteşti se vor umple de aur, iar minţile monahilor celor adevăraţi se vor umple de duhovniceasca cunoştinţă. Iar de va zice cineva "pentru ce Pavel a întins cuvântul până la miezul nopţii (cf. Fapte 20: 7)?", am zice către dânsul întâi adică pentru că urma să călătorească, iar apoi pentru că acolo erau noi-ucenici [catehumeni], căci era începutul propovăduirii, iar ei aveau trebuinţă de mai mult sprijin în învăţare; dar însă şi Pavel era plin de Dumnezeiescul Duh, şi nu el, ci Duhul grăia printr-însul, precum şi însuşi zice: Căutaţi cercare [dovadă] că Hristos grăieşte întru mine (II Cor. 13: 3)?

Purtătorii de Duh nu când vor ei grăiesc, ci când îi mişcă pe ei Duhul, Care locuieşte întru ei. Iar dacă şi unii ca aceştia vor grăi vreodată multe, nu se vatămă cu nimic, că au darul Duhului luminându-i pe dânşii, şi mintea păzind-o netulburată. Cu toate acestea, şi aceluia îi este mai folositoare tăcerea cea în bună vreme şi binecuvântată. Iar semnele celui ce are pe Duhul Sfânt întru sineşi sunt blândeţile şi iubirea de linişte, şi smerita cugetare în înţelepciune multă şi cunoştinţă, şi aceea adică să se afle cu neplăcere a către toată îndulcirea şi slava lumii acesteia, iar de cele cereşti fără de sărutare să dorească.


V. A Sfântului Isaia Pustnicul

De va fi trebuinţă să vorbeşti cu fratele tău, vorbeşte mai puţin, cu smerenie şi cu cucernicie, că Dumnezeu de-a pururea ia aminte la noi, şi să nu vorbeşti sau să asculţi ceva din cele ce nu te folosesc. A nu se număra pe sineşi şi a se avea pe sineşi necunoscător şi a tăcea arată pe omul care nu se îndeletniceşte în patimi a face voile lor, ci ale lui Dumnezeu; iar cel ce voieşte să zică cuvântul său înaintea multora arată că nu este întru dânsul frica lui Dumnezeu. Că frica lui Dumnezeu este păzitoare şi ajutătoare sufletului, adunând mintea întru sineşi, ca să piardă pe toţi vrăjmaşii ei. A griji de limbă adevereşte pe om că este lucrător, iar neiscusinta limbii însemnează arătat că nu are fapta bună înlăuntrul lui. Păzirea gurii ridică cugetul către Dumnezeu, dacă tace întru cunoştinţă; iar multa cuvântare naşte lenevirea şi trândăvia.

Frate, să ai sufletul tău plângând totdeauna, şi smerit, şi suspinând întru sineşi, şi, ca cel ce eşti nevrednic şi neştiutor, taci de-a pururea, şi nicidecum nu grăi fără trebuinţă. Iar de va fi trebuinţă să grăieşti, şi te vei cerca mai-nainte pe sineţi văzând că este o pricină binecuvântată şi după Dumnezeu, este mai bine să vorbeşti decât să taci, şi de aici deschide gura ta cu frică şi cu cutremur, având faţa jos şi cuvântul cinstitor şi plecat, ca, dacă vei vorbi cu cineva, pentru dragoste, puţin să vorbeşti şi curând să taci; iar dacă vei fi întrebat ceva, ascultă numai pentru nevoie şi nimic mai mult să nu grăieşti.


VI. A Sfântului Diadoh

Precum uşile băilor, adeseori deschizându- se, îndată împing afară căldura cea dinăuntru, aşa şi sufletul, când voieşte să grăiască multe, măcar de le-ar spune toate bune, risipeşte luarea-aminte la sine prin poarta cea glăsuitoare. Drept aceea, de aici înainte se lipseşte de cugetările cele în vreme potrivită, şi rătăcirea gândurilor o vorbeşte supărăcios celor ce se întâmplă să grăiască cu el, de vreme ce de aici nici pe Duhul Sfânt nu-1 are întru cuget, păzindu-1 pe dânsul de năluciri. Că lucrul preabun de-a pururea fuge de multa cuvântare, ca ceea ce este solitoare a toată tulburarea. Deci bună este tăcerea cea în bună vreme, nefiind nimic altceva decât maică a grijilor preaînţelepte.


VII. A Sfântului Maxim

Cel ce făţărniceşte tăcere pentru facerea de rău întocmeşte vicleşug aproapelui; neizbândind întru aceasta, se duce adăugând patimii sale durere. Iar cel ce tace pentru folos, sporeşte prieteşugul, şi se va duce bucurându-se, ca cel ce a luat luminare ce prăpădeşte întunericul. Cel ce în adunare taie cu obrăznicie ascultarea cuvintelor, nu se poate ascunde că boleşte slavă deşartă, de care prinzându-se, pune înainte nenumărate întrebări [pricini de tulburare], voind să taie şirul celor ce se zic.


VIII. Din Pateric

1. Avva Iosif a întrebat pe Avva Nistero, zicând: "Ce să fac limbii mele, că nu o pot opri pe dânsa?". Şi i-a răspuns lui stareţul: "Dar de vei vorbi, afli odihnă?". Zis-a acela: "Nu". "Şi dacă nu ai odihnă, pentru ce vorbeşti? Mai vârtos taci, şi de se va întâmpla vreodată vreo vorbă, mai vârtos ascultă decât să grăieşti".

2. Zis-a Avva Pimen: "Dacă vei fi tăcut în tot locul în care vei locui, vei avea odihnă".

3. Doi fraţi din Schit au voit să meargă la Avva Antonie; şi au intrat în corabie, şi cu dânşii a intrat şi un stareţ pe care fraţii nu-1 cunoşteau, mergând şi el aşijderea la Avva Antonie. Deci fraţii, şezând în corabie, vorbeau cuvinte părinteşti din Scriptură, încă şi despre rucodelia lor. Iar bătrânul tăcea.

Iar după ce au ieşit din corabie, au venit la Avva Antonie, şi a zis Avva Antonie fraţilor: "Bun tovarăş aţi aflat pe bătrânul acesta". Apoi a zis şi bătrânului: "Buni fraţi ai aflat cu tine, Avvo". Şi a zis stareţul: "Buni sunt, dar curtea lor nu are uşă; şi cel ce voieşte să intre în grajd dezleagă şi măgarul". Iar aceasta o zicea însemnând că cele ce le vin în gura lor, acelea le grăiesc.

4. Se spunea despre Avva Agathon că trei ani a pus piatră în gura sa până a îndreptat [dobândit] tăcerea. Vezi, nevoitorule, şi urmează şi tu răbdarea bătrânului, sau, neputând urma, smereşte-te.

5. Zis-a Avva Pimen: "De-şi va aduce aminte omul de cuvântul cel scris că din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osândi, va alege mai vârtos a tăcea.

6. Zis-a acelaşi: "Un frate a întrebat pe Avva Pamvo de este bine a lăuda pe aproapele. Şi i-a zis lui: «Mai bine este a tăcea »".

7. Zis-a Avva Sisoe: "Iată, am treizeci de ani de când nu mă mai rog lui Dumnezeu pentru păcat, ci pentru altul, orice fel ar fi, aceasta mă rog, zicând: «Doamne Iisuse, apără-mă de limba mea!». Şi până acum, în fiecare zi cad printr-însa şi păcătuiesc".


IX. A Sfântului Isaac

A voi de-a pururea a tăcea, şi păzirea liniştirii, se face dintru aceste trei pricini: ori pentru slava oamenilor, ori pentru căldura râvnei întru fapta bună, ori că omul are înlăuntrul său o oarecare vorbire Dumnezeiască şi cugetul lui se trage către dânsa. Şi oricine nu are una din cele de pe urmă, adică pe a doua sau pe a treia, de nevoie este să bolească cu cea dintâi. De vei păzi limba ta, vei avea de la Dumnezeu darul umilinţei celei din inimă întru care-ti vei vedea sufletul, adică lumina minţii, şi te vei umple de bucuria Duhului. Iar de te va birui limba, nu vei scăpa niciodată din întunecare. Dacă nu ai inimă curată, să ai măcar gură curată, precum a zis oarecare din sfinţi.