I. A lui Paladie

Fata unui preot din Cezareea Palestinei căzând şi îngreuindu-se, a fost învăţată de la cel ce o stricase pe dânsa să năpăstuiască pe un cleric [citeţ] al cetăţii. Şi fiind cercetată de tatăl său, l-a pârât pe citeţ. Iar el a vestit Episcopului; iar Episcopul, chemând ceata preoţilor, şi aducând în mijloc pe citeţ, întreba despre lucru. Iar el a răspuns: "Eu nu am treabă la aceasta". Şi oţărându-se Episcopul, i-a zis cu glas răstit: "Nu mărturiseşti întâmplarea ta, ticălosule, şi aşa să te pocăieşti?". Răspuns-a citeţul: "Eu mă rog, am spus adevărul, că la aceasta nu am lucru, căci nu sunt vinovat de pricina către dânsa, iar dacă voiţi ca să spun ceea ce nu este, [vă spun că] am făcut aceasta". Spunând el aceasta, l-au caterisit din citeţ. Iar acela, căzând la Episcop, l-a rugat, zicând: "Dacă aceasta ai socotit, chir Episcope, pentru că am zis eu că am căzut, să nu mai fiu vrednic de clerul sfinţiei tale, porunceşte ca să mi-o dea mie de femeie. Şi aşa, de aici înainte, nici eu nu mai sunt cleric, nici ea fecioară. Iar Episcopul şi tatăl ei, aşteptând a se afla el cu dragoste către dânsa, şi aşa să nu se poată într- alt fel să se taie obişnuirea, i-a dat-o lui pe dânsa. Iar el a pus-o într-o mănăstire de călugăriţe, rugând pe egumena de acolo ca să o sufere [îngăduie] pe dânsa până la naştere. Şi lăsând-o acolo, s-a dus într-o chilie părăsită şi s-a încuiat pe sineşi, alegând desăvârşit petrecere aspră.

Şi s-a apropiat către Hristos cu inimă înfrântă şi cu multe lacrimi, zicând: "Tu, Doamne, Cunoscătorule de inimi al tuturor, ştii faptele mele, că pe toate le vezi mai-nainte de facerea lor, şi cunoşti aducerea- aminte a tot omul. Tu eşti cercătorul cel iute al gândurilor, Tu eşti ajutorul celor nedreptăţiţi şi Izbânditor neamăgit năpăstuiţilor, că Ţie nu-Ţi place nici un lucru nedrept, şi toată plecarea cumpenei este dreaptă la Tine. Deci, de aici înainte, Stăpâne, a judecăţii Tale celei neamăgite şi drepte este a hotărî şi a scoate la margini [bun sfârşit] judecata mea".

Deci întru aceste rugăciuni şi postiri stăruind el, a venit vremea ca ticăloasa să nască; şi dreapta judecată a lui Dumnezeu i-a adus ei durere iute şi nesuferită, vederi ale iadului şi chinuri înfricoşătoare timp de şapte zile înconjurând-o pe ticăloasă. Iar pruncul nu se ivea din pântece. Iar durerile se adăugau tot mai nesuferite în tot ceasul. Şi a început a se văieta şi a striga cu glasuri jalnice: "Vai mie, ticăloasei, că mă primejduiesc să pier căzând în două răutăţi: în curvie şi în năpăstuire; că de altul stricându-mă, pe citeţ l-am asuprit". Şi, după ce nu mai putea nici să trăiască, nici să moară, nici să nască, şi nici adunarea surorilor nu mai sufereau ţipetele ei cele mari, pentru aceasta, de-a fuga ducându-se, au vestit Episcopului. Şi făcându- se de la toţi rugăciune în biserică, această rugăciune neprimită o făceau la Dumnezeu nevinovatului.

Şi sculându-se episcopul s-a dus acolo unde se închisese citeţul; şi a stat înaintea uşii ciocănind multă vreme, iar acela nici nu asculta, nici nu răspundea, drept care Episcopul porunci să se ridice uşa. Şi intrând, l-au aflat pe dânsul zăcând jos. Şi de ca şi cum ar fi dat răspuns, a zis către dânsul: "Frate citeţule, Eustathie, arătându-se cu Dumnezeiască judecată năpăstuirea cea spre tine prin rugăciunile tale, miluieşte de acum pe ceea ce ţi-a greşit; din destul chinuindu- se ea cu muncile, dezleagă păcatul, că prin rugăciunile tale pătimeşte unele ca acestea. Roagă-te dar lui Dumnezeu ca să se izbăvească de dureroasa naştere". Iar el, împreună cu Episcopul, întins rugându-se, îndată ticăloasa s-a izbăvit de nevoie, născând pruncul; şi-i ruga pe toţi ca să-i ierte ei fărădelegea cea asupra dreptului.

Şi, de atunci, toţi îl aveau pe dânsul în rânduiala de mucenici; că de toate grijile despărţindu-se pe sineşi, întru înălţime de petrecere prea bună s-a suit, încât s-a umplut şi de dar duhovnicesc. Iar acestea le-au trecut [povestit] ca să cunoaştem la ce feluri de cazne mai-nainte de munca ce va să fie în Gheena şi aici se dau năpăstuitorii; şi iarăşi, de ce fel de cinste şi daruri - şi acum, şi în veacul cel ce va să vie - se învrednicesc cei năpăstuiţi, care spre rugăciuni şi mulţumiri se întorc şi la Dumnezeu aleargă.


II. Din viaţa Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni

Marele Grigorie, trecând prin toată învăţătura elinească, şi cunoscând cu iscusul [din cercare] nealcătuirea, şi nepotrivirea şi slăbiciunea dogmelor celor de la dânşii, se făcu ucenic al Evangheliei; iar înainte să se nască prin Botez, aşa de tare îşi îndrepta viata, încât nu voia să aducă în scăldătoare nici o întinare din păcat. Şi petrecând în Alexandria, întru care se adunau toţi cei ce se sileau spre filosofie şi doftorie, deşi era tânăr, era grea vedere [privelişte] celor de o vârstă cu el, deşi cu întreaga înţelepciune era împodobit mai mult decât cărunteţile [cei bătrâni]; că lauda celui ce se curăţea era ocară celor ce se întinau. Deci, de ca şi cum ar fi fost un răspuns oarecare [apologie împotriva] neastâmpăraţilor, adică aceea a nu se arăta numai ei singuri a fi într-acel fel, au măiestrit o izvodire ca să lipească oarecare prihană de viaţa Marelui. Şi au pus înainte spre clevetirea aceluia pe o femeie curvă osândită spre necinste.

Iar el, după obicei, cu bărbaţi înţelepţi cu frumoasă rânduiala cercând din oarece ale filosofiei, s-a apropiat femeia, miorcăindu- se şi moleşindu-se, prin cele ce zicea şi prin cele ce făcea prefăcându-se că l-ar fi cunoscut de mai-nainte. Apoi zicea că este lipsită de plăţi pentru păcatul cel trupesc pe care l-ar fi săvârşit cu dânsa.

Iar cei ce cunoşteau viaţa lui se oţărau pornindu-se cu mânie asupra femeii, dar el nici nu s-a tulburat împreună cu cei ce se aprindeau pentru dânsul, nici, năpăstuit fiind, nu a zis ceva împotrivă, adică în ce fel este cu cuviinţă să zică cel ce se îngreuiază cu astfel de învinuiri, nici mărturii ale vieţii n-a chemat, nici cu jurământ n-a vrut scape de prihănire, nici răutatea celor ce au gătit acestea asupra lui nu o a vădit, ci cu glas liniştit şi aşezat, întorcându-se către unul din prieteni, a zis aşa: "Plăteşte-i ei argintul, ca nu mai mult supărându-ne să tulbure cercarea ce ne zace înainte". Iar după ce cel căruia i se poruncise aceasta s-a înştiinţat de la curvă cât argint cerea de la dânsul, i-a numărat tot pe dată, şi aşa a luat sfârşit sfătuirea cea vicleană a neastâmpăraţilor asupra celui întreg cu înţelepciunea; iar acum, când le era în mâini câştigul necinstei, atunci s-a făcut de la Dumnezeu şi mărturia tânărului celui curat şi vădirea năpăstuirii vârstnicilor.

Că, de îndată ce a primit argintul în mână, de duh necurat strâmbându-se, şi cu ţipăt sălbatic afară de glas omenesc văitându- se, a căzut de năprasnă cu faţa în jos, făcându-se celor de fată vedere înfiorătoare şi înfricoşătoare: părul rupându-şi, cu mâinile zgâriindu-se, şi ochii întorcându-i, şi din gură slobozind spume, n-a slăbit dracul sugrumând- o până ce însuşi Marele acela n-a chemat pe Dumnezeu ca să-L îmblânzească pentru dânsa. Unele ca acestea sunt povestirile tinereţilor minunatului Grigorie, vrednice începături ale celor ce le-a trăit după acestea.


III. Din viata Sfântului Grigorie Acragantinul

Astfel este şi povestirea despre Marele Grigorie, Episcopul Acragantinenilor, care, cu blândeţe suferind năpăstuirea, şi doi ani întregi fiind închis şi legat într-o temniţă întunecoasă, fără rază şi sugrumăcioasă [înăbuşitoare], pe toate cu mulţumire şi cu nerăutate le-a suferit, iar mai pe urmă s-a slăvit de Dumnezeu în mijlocul soborului, iar fata care a minţit asupra lui, de atunci înainte îndrăcindu-se, a fost tămăduită de dânsul, văzând toţi, şi, aşa arătată făcându-se năpăstuirea, a mărturisit şi pe faţă minciuna.

Iar cei ce cu Savin şi cu Crischentie au gătit acestea asupra Sfântului, şi în chilia lui pe fată o încuiaseră pe când Sfântul dădea lui Dumnezeu în biserică rugăciunile cele de miezul nopţii, au alergat degrab cu lumina înăuntru şi, scoţând-o pe ea de acolo şi plecând-o ca să zică cele asupra cuviosului, înaintea lui Dumnezeu şi a soborului, volbură pâcloasă s-a vărsat împrejurul lor şi în toată adunarea acelora ceas din destul.

Apoi, după ce s-a risipit volbura, feţele tuturor s-au arătat negre şi buzele vâlcede [învineţite], şi mai vârtos ale începătorilor năpăstuirii, încât nu putea nici a strânge, nici a grăi nicidecum; şi iată cum vederos au primit de la Dumnezeu pedeapsa pe care de atunci şi neamul lor o a moştenit, osândinduse să fie nehirotonit, şi slujitor al Domnului să nu se facă.


IV. Din Pateric

1. Povestit-a despre sineşi Avva Macarie, zicând: "Când eram mai tânăr şi şedeam în chilie în Egipt, m-au apucat şi m-au făcut cleric în cetate. Şi nevrând a primi, am fugit într-alt loc; şi a venit la mine un mirean cucernic care-mi lua rucodelia mea şi-mi slujea. Şi s-a întâmplat dintr-o bântuială [ispită] ca o fecioară oarecare din satul din apropiere să cadă în curvie, şi, luând în pântece, a fost întrebată cine a făcut aceasta. Iar ea a zis: «Sihastrul!». Şi ieşind cei ai satului, m-au prins şi au spânzurat de grumazul meu oale afumate şi toarte de cofe, şi mă purtau cu alai pe uliţele satului, bătându- mă şi zicând: «Acest călugăr a stricat pe fata noastră; apucaţi-1 pe el, apucaţi-1!». Şi m-au bătut, încât puţin era de n-am murit. Şi venind oarecine din bătrâni, a zis: «Până când veţi bate pe acest călugăr străin?».

Iar cel ce îmi slujea urma după mine ruşinânduse, că erau ocărându-1 pe el şi zicând: «Iată ce a făcut sihastrul pe care tu l-ai lăudat!». Şi au zis părinţii fetei: «Nu-1 vom slobozi pe el până nu va da chezăşie că o va hrăni pe dânsa». Şi am zis celui ce-mi slujea, şi apoi m-au luat în chezăşie. Şi, slobozit fiind, am venit cu dânsul în chilia mea şi i-am dat câte coşniţe aveam, zicând: «Vinde-le pe acestea şi dă femeii mele să mănânce». Şi ziceam gândului: «Macarie, iată, îţi aflaşi ţie femeie, deci trebuie să lucrezi puţin mai mult ca să o hrăneşti pe dânsa». Şi lucram ziua şi noaptea şi îi trimiteam ei. Iar când a venit vremea ca ticăloasa să nască, a petrecut multe zile chinuindu-se şi nu năştea. Şi a început a striga şi a zice: «Miluiţi-mă pe mine, ticăloasa, miluiţi-mă pe mine, ceea ce am căzut în două rele: în curvie şi în năpăstuire. Că am minţit asupra sihastrului, şi l-am învinuit pe dânsul în deşert, că acela n-a făcut nimic, ci cutare tânăr, acela m-a stricat». Şi cum a auzit cel ce-mi slujea, a alergat şi a venit la mine şi mi-a zis: «Iată, tot satul vine la tine ca să se pocăiască ţie şi să te slăvească». Iar eu, temându-mă de vătămarea laudelor omeneşti, m-am sculat îndată şi am fugit în Schit. Acesta este începutul şi pricina pentru care am venit aici".

2. Fost-a un stareţ iubitor de fraţi, şi plin de dragoste foarte, nesocotind niciodată răul. Iar un frate, furând nişte vase, le-a adus şi le-a dat lui, necunoscând el nicidecum despre acel lucru. Iar după câteva zile, s-au cunoscut vasele şi, închis fiind bătrânul, a făcut metanie, zicând: "Iertaţi-mă, că mă pocăiesc!". Iar după puţin, a venit fratele cel ce a furat vasele şi le-a pus la el, şi a făcut vorbă [dialog] cu el, şi zicea bătrânului: "Tu ai furat vasele?". Şi a făcut bătrânul metanie fratelui, zicând: "Iartă-mă!". încă dacă vreodată şi altcineva dintre fraţi greşea şi făgăduia, el făcea metanie zicând "iertaţi-mă". Atât era de cucernic şi smerit-cugetător cuviosul, încât nici cu cuvântul n-a vătămat pe cineva vreodată.

3. Povestit-a un bătrân că, pe vremea Marelui Isidor, preotul Schitului, era un oarecare frate diacon pe care, pentru covârşirea faptei bune, l-au făcut preot, pentru ca să fie moştenitor [să-i urmeze] după moartea lui. Iar el, pentru evlavie, nu s-a atins de cele ale hirotoniei, ci a rămas diacon. Pe acesta, din bântuiala vrăjmaşului, l-a pizmuit unul din bătrâni, şi, toţi fiind în biserică pentru pravilă, ducându-se bătrânul acela, a băgat cartea sa în chilia diaconului şi, venind, a vestit lui Avva Isidor, zicând: "Oarecine din fraţi mi-a furat cartea. Trimite cu mine doi din Părinţi, ca să cercăm chiliile". Şi ducându- se, întâi adică au căutat în chiliile altora, iar mai pe urmă au venit în chilia diaconului, şi, aflând acolo cartea, a adus-o la preot în biserică, căruia i-au spus unde au găsit-o, de faţă fiind şi diaconul şi auzind. Şi a făcut acesta metanie lui Avva Isidor înaintea a tot norodul, zicând: "Am greşit, dă-mi canon!". Şi i-a dat lui canon trei săptămâni să nu se împărtăşească.

Şi venind fratele la pravilă, stătea înaintea bisericii şi cădea la tot norodul, zicând: "Iertaţi-mă, că am greşit!". Iar după trei săptămâni, a fost primit la împărtăşire, şi îndată s-a îndrăcit bătrânul care-1 năpăstuise, şi a început a mărturisi, strigând şi zicând: "Am năpăstuit pe robul lui Dumnezeu!". Şi făcându-se rugăciune de către toată biserica pentru dânsul, nu se tămăduia. Atunci, Marele Isidor a zis înaintea tuturor fraţilor către diacon: "Roagă-te pentru dânsul, că tu ai fost năpăstuit, că nu se va tămădui fără numai prin tine". Şi rugându-se el, îndată se făcu bătrânul sănătos.

4. Era oarecine din Părinţi pe nume Nicon, locuind în Muntele Sinai, iar nu departe de dânsul locuia un faraonit care avea o fiică. Şi venind un om în casa faraonitului, şi aflând pe fiica lui singură, nefiind acela acolo, o a stricat, apoi o a învăţat să spună tatălui său că "Avva Nicon mi-a făcut mie aşa". Iar după ce s-a întors faraoni tul, înştiinţându- se de ceea ce se făcuse, cu mânie şi cu întristare la inimă învăpăindu-se, luând sabia, s-a dus la bătrânul. Şi stând pe dinafară, a ciocănit, şi, ieşind bătrânul, faraonitul a întins mâna ca să-1 lovească cu sabia, şi îndată i s-a uscat mâna. Şi neputând să-1 omoare pe bătrân, ducându-se, a spus preoţilor, şi trimiţând aceştia, au chemat pe bătrân. Iar după ce a venit, punând pe dânsul multe bătăi, au vrut să-1 gonească. Iar el se ruga, zicând: "Pentru Dumnezeu, lăsaţi-mă aici ca să mă pocăiesc". Şi despărţindu-1 pe dânsul trei ani de împărtăşirea sfintelor şi de biserică, au dat poruncă ca nimeni să nu meargă la el. Şi a petrecut trei ani pocăindu-se în fiecare duminică înaintea bisericii, şi-i ruga pe toţi, zicând: "Rugaţi-vă pentru mine!". Iar mai pe urmă, cel ce a făcut păcatul şi a năpăstuit pe bătrânul s-a îndrăcit. Şi, bătut fiind de dracul, a mărturisit la biserică, zicând: "Robul lui Dumnezeu nu ştie nimic, eu am făcut păcatul, şi am zis aşa ca să-1 năpăstuiesc pe el!". Şi auzind tot norodul, s-a dus la bătrânul ce se liniştea în chilie, şi s-au pocăit lui [i-au făcut lui metanie], zicând: "Iartă-ne pe noi, părinte!". Iar el le-a zis lor: "Dumnezeu să vă ierte. Iar eu nu voi mai petrece aici cu voi, că nu s-a aflat unul să aibă dreapta-socoteală şi să arate spre mine milostivire". Iar bătrânul s-a depărtat îndată de acolo.

Mi se pare că bătrânul - care mustrase nemilostivirea şi nesocoteala lor, spre îndreptare îndemnându-i - nu numai pentru aceasta s-a depărtat de dânşii, ci şi ca să fugă de lauda şi slava cea de la dânşii prin care de atunci voiau să-1 slăvească pe el, cunoscând ei covârşirea faptei lui celei bune şi a bărbăţiei şi a vitejiei celei după Dumnezeu.


V. A lui Avva Isaia

De te vei năpăstui de cineva întrun lucru, nu te speria, ci fă metanie, zicând: "Iartă-mă, că nu voi mai face", fie că ştii lucrul, fie că nu-1 ştii.


VI. A Sfântului Maxim

Când ne vor vedea pe noi dracii nebăgând de seamă de [dispreţuind] lucrurile lumii, ca nu pentru dânsele să urâm pe oameni şi să cădem din dragoste, atunci ridic năpaste asupra noastră, ca, nesuferind întristarea, să urâm pe cei ce ne năpăstuiesc.

Că nu este durere mai grea decât cea a năpastei, ori că te năpăstuieşte în credinţă, ori în viaţă, şi nimeni nu o poate trece pe aceasta cu vederea fără numai singur cel ce priveşte la Dumnezeu, precum Suzana, Cel ce singur poate şi din nevoi să-i izbăvească, precum pe aceea, şi oamenilor să le vădească adevărul, precum la aceea, şi sufletul să-1 mângâie cu nădejdea.

Precum tu te rogi din suflet pentru cel ce te-a năpăstuit, pe atâta şi Dumnezeu arată adevărul celor ce s-au smintit.


VII. A Sfântului Efrem

De ţi se va întâmpla să fii năpăstuit, iar după aceasta se va arăta curăţia conştiinţei tale, nu cugeta înalt, ci slujeşte Domnului în smerita cugetare, Celui ce te-a izbăvit de năpăstuirea oamenilor, ca să nu cazi cu cădere grozavă.