I. Din Mucenicia Sfântului Nichifor

Un bărbat preot, pe nume Saprichie, avea prieten prea mare pe Fericitul Nichifor, care era mirean. Şi atâta dragoste aveau unul către altul, încât se părea că unul trăieşte în sufletul celuilalt; dar, prin pizma vrăjmaşului, oarece lucru întâmplându-se, toată prietenia aceea o au risipit, şi i-a adus pe dânşii întru atâta vădită vrăjmăşie, încât au ajuns ca nici să nu se mai uite cu ochii unul la celălalt, şi oriunde se întâlneau, întorceau ochii, îngreţoşându-se de însăşi vederea celuilalt. Căci prieteşugurile cele mari, în măsura socotelii celei potrivnice, prin fire se abate spre tot atâta urâciune, pe cât de mare era prieteşugul.

Dar Fericitul Nichifor, sufletul cel bun şi blând şi prea milostiv, degrab din patimă trezindu-se şi necunoscând care este pricina, bunătatea dragostei fierbinte şi cu sârguinţă iarăşi umbla să o întoarcă înapoi: întâi adică prin oarecari prieteni solind la prietenul lui, aruncând asupra sa pricina greşealei şi cerând fierbinte iertăciune. Apoi, după ce acesta se dovedi neînduplecat şi neîmblânzit, vrăjmăşia nicidecum voind să o dezlege, şi mai vârtos şi preot fiind şi jertfitor şi ucenic al împăciuitorului şi Blândului şi Nepomenitorului de rău Hristos, şi, împreună cu altele, şi despre nepomenirea de rău de-a pururi învăţând pe poporul cel de sub dânsul, de însuşi acesta (de Saprichie) apropiindu-se dulcele Nichifor la vreme îndemânatică [potrivită] şi căzând la picioarele lui, îl ruga cu lacrimi fierbinţi să-i ierte lui vrăjmăşia şi aşa să ia înapoi prieteşugul cel de dinainte.

Dar Saprichie, nemilostivindu-se cu nimic faţă de acestea, nici muindu-se din mânie, măcar că el dăduse pricină de sminteală, împingând pe acesta, îndată a trecut, nedând prietenului nici cuvânt, nici bună ziua, nici măcar o simplă căutătură.

Deci aşa aflându-se ei unul către altul, şi unul în tot chipul umblând să întoarcă prieteşugul cel mai dintâi, iar celălalt, urâciunea nestricând-o, se ridică iarăşi prigoană asupra creştinilor, împărăţind Iulian, care porunci ca toţi creştinii cei de sub dânsul să fie munciţi foarte şi omorâţi dacă nu se vor lepăda cu jurământ de blagocestie.

Şi ajungând o poruncă ca aceasta şi în cetatea în care amândoi - Nichifor şi Saprichie - locuiau, Saprichie, fiind mai vestit, pentru vrednicia preoţiei, îndată prinzându- se, suferea osândă de la ighemon, şi era silit să se lepede de credinţă. Iar după ce acela a stat vitejeşte împotrivă şi cu păgânătatea nicidecum nu se învoia, ighemonul, deznădăjduindu- se de toată plecăciunea [de toate încercările de convingere], s-a pornit către munci. Şi întâi l-a băgat pe Saprichie întrun coşciug oarecare de muncă cumplit, şi cu măiestrii şi cu meşteşuguri târându-1 pe acesta şi prăvălindu-1, li se părea tuturor că tăria stării lui împotrivă se va deznoda, nădăjduind el ca tot trupul lui să se nimicească şi să se cheltuiască, şi, pe scurt, să-1 lipsească pe dânsul prea cu silnicie de viaţa aceasta de acum. Dar, de vreme ce a răbdat şi acea cumplită caznă a muncii, şi nicidecum nu slăbea din mărturisire, de toată nădejdea primenirii deznădăjduindu-se prigonitorul, a dat asupra lui hotărâre de moarte, poruncind să fie omorât cu sabia.

Şi îl duceau pe cale la moarte; iar Nichifor, necunoscând acestea, ci cunoscând că Saprichie călătoreşte calea cea mai de pe urmă, şi socotind că acum este vremea de lucrul cel dorit al împăcării, de năprasnă arătându-se, se apuca de picioarele aceluia şi prea fierbinte se ruga şi se cucerea ca să nu lase pe prietenul său neiertat, ci să dea greşealei iertăciune. Iar acela aşa se ruga, încât vărsa lacrimi fierbinţi pe picioarele aceluia; iar el, o, suflet neiubitor de oameni şi neîmblânzit, nici aruncat acesta fiind la picioare, nu s-a întors către prieten, nici nu s-a înduplecat spre atâta pătimire şi tânguiri, ci, astupându-şi urechile cu ceara pomenirii de rău, mai degrab încă se ţinea de călătorie, grăbindu-se să treacă pe lângă jalnicele plecăciuni şi rugăminţi ale prietenului.

Iar minunatul Nichifor, nici aşa deznădăjduindu-se, ci mergând pe altă cale, mai scurtă, şi întinzându-se pe sineşi pe cât putea cu picioarele, iarăşi l-a întâmpinat prin cetate spre călătorie, aceleaşi, dar încă şi mai miloase rugăciuni, nu numai cu limba şi cu buzele, ci aşa ca printr-un suflet gol făcându- se, şi milă cerând cu toate mădularele şi formele, şi cu bogată curgere de lacrimi, acela încă era surd către acestea, cu piatra desăvârşit asemănându-se; şi aşa cu vrăjmăşie şi cu iuţime aflându-se, şi ca tulburat de mânie, a ajuns la locul cel de tăiere.

Iar de vreme ce mâinile muncitorilor întindeau sabia, iar Saprichie aproape apucase să plece grumajii, cununile erau deasupra capului, şi frumos se gătea să treacă către dătătorul de nevoinţa, fiindu-i poruncit să-şi plece genunchii spre tăiere de la muncitori. Iar el, amar la suflet, cu întunericul pomenirii de rău umplându-se, şi de cununi uitând [negrijind], de ca şi cum s-ar fi strecurat printre mâini, şi necunoscând întru cele ce era, a întrebat pricina uciderii, ca un nedumerit [tulburat] şi ieşit din minte. Iar aceia, răspunzând, au zis: "Poruncile împărăteşti le-ai dispreţuit, şi n-ai ascultat ca să jertfeşti dumnezeilor lor [împăraţilor]". O, ticăloşiile mele! O, cumplită cădere a pomenirii de rău! Unul din necredincioşii cei ce-1 ţineau pe dânsul s-a mărturisit [mucenicit] pe sine, iar Saprichie, şi înaintea tuturor, fără de ruşine s-a lepădat de creştinătate.

Aceasta văzând Dumnezeiescul Nichifor, mai mult îl durea la suflet şi încă mai fierbinte ruga pe Saprichie, zicând: "Nu, frate şi părinte, să nu voieşti să vinzi pe Dumnezeu, Care şi pe tine te-a adus la fiinţă şi către Care vei a te întoarce prin dezlegare; şi nici legile bunei credinţe să nu le ocărăşti, nici de mărturisire să nu te lepezi, pe care [căci] ai făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor. Cucerniceşte-te de cele mai-nainte nevoinţe pentru Hristos, de acele nenumărate tăvăliri ale coşciugului, înfricoşătoarea chinuire a trupului; cinsteşte vrednicia cea mare a preoţiei; nu te face rea începere de închipuire altora şi pildă de păgânătate; nu, rogu-mă ţie, prietene, şi genunchii îmi plec şi de picioare mă apuc. Nu minţi mărturisirea cea pentru Treime, iată ţie în mână dăruirile [premiile], pe scurt, deasupra capului cununile nevoinţei".

Cu acestea se ruga către prieten, şi împreună la suflet se tăia; iar la Saprichie semeţia era mult mai mare, iar acea inimă faraonicească mai mult se asprea, şi nu se muia, că alesese mai vârtos să se lepede de buna-credinţă decât să se schimbe din pomenirea de rău. Mai cu putere topindu-se bunul Nichifor cu râvna bunei credinţe şi a prietenului, şi neavând de aici ce să mai facă, s-a dat pe sineşi în locul lui la mucenicie, pe cea deopotrivă mărturisire arătând, pe cea asemenea moarte chemând-o, şi grumajii îşi pleca şi sabia o cerea, şi mâinile muncitorilor foarte asupra sa voiniceşte le întrarma; iar pornirea acelora cea asupra lui deodată o oprea, aceea că ighemonul nu auzise niciodată cele despre dânsul şi nici nu li se poruncise acelora ceva pentru dânsul. Iar după ce, printr-un oarecare din cei de acolo, care în fugă se dusese la dânsul, s-au vestit acestea ighemonului, acesta a mutat hotărârea spre mucenicie. Şi aducându-se la muncitori osânda în scris, bunul Nichifor a primit prin sabie sfârşitul, cu puţină vreme şi durere cumpărând împărăţia Cerurilor, şi purtător de biruinţă arătându-se, mai vârtos din lucru decât din nume, aşa într-atâta să lipească de Dumnezeu muceniciile cele trupeşti, şi ostenelile şi relele-pătimiri, precum milostivirea sufletului şi iubirea de oameni şi dragostea către aproapele, capul tuturor bunătăţilor, care şi de la însuşi Stăpânul cel de obşte şi Dascălul bine nouă ni s-a legiuit.


II. Din Pateric

1. Zis-a Avva Macarie: "De vom pomeni răutăţile cele aduse asupra noastră de la oameni, ucidem de la noi puterea pomenirii lui Dumnezeu. Iar dacă nu vom pomeni răutăţile pe care le pătimim, vom fi nerăniţi de draci".

2. Zis-a un bătrân că cel ce fură, sau minte, sau alt păcat face, de multe ori, îndată după ce săvârşeşte păcatul, suspină şi se prihăneşte pe sineşi şi vine întru pocăinţă. Iar cel ce are pomenire de rău în suflet, ori de mănâncă, ori de doarme, ori de umblă, ca de rugină se roade, iar păcatul îl are totdeauna nedespărţit, şi rugăciunea lui i se va face blestemul lui, şi toată osteneala lui îi va fi neprietenă, măcar şi sângele de şi l-ar vărsa pentru Hristos.

3. Un frate, bântuindu-se de oarecine, s-a dus la un stareţ de la Chilii şi i-a zis lui: "Părinte, un frate m-a necăjit, şi mă supără dracul ca să izbândesc şi eu pe dânsul". Zis-a lui bătrânul: "Ascultă-mă, fiule, şi te du în chilia ta şi te linişteşte, rugându-te întins lui Dumnezeu pentru fratele care te-a nedreptăţit, şi degrab te vei izbăvi de patimă". Şi a făcut fratele după cum l-a sfătuit pe el bătrânul, şi, până într-o săptămână, Dumnezeu a şters mânia de la dânsul pentru sila cu care s-a silit pe sineşi şi pentru ascultarea pe care a arătat-o către stareţ.

4. Doi fraţi oarecare, fiind prinşi în vremea prigoanei, au fost aduşi la mucenicie, şi îndată muncindu-i, i-au aruncat în temniţă. Şi se făcu din bântuiala drăcească între dânşii oarecare prigonire şi întărâtare. Unul degrab a făcut metanie fratelui său, zicând: "Se întâmplă să ne săvârşim mâine, să stricăm dar vrăjmăşia dintre noi şi să lucrăm dragostea; iar celălalt nu se pleca. Iar a doua zi, fiind aduşi iarăşi la divan, i-au muncit, iar cel ce nu primise pocăinţa, dintru întâia năvălire s-a biruit. Şi i-a zis lui dregătorul: "Pentru ce, ieri, atâta fiind muncit, nu mi te-ai plecat mie?". Iar el, răspunzând, a zis: "Pentru că ieri aveam dragoste către fratele şi darul lui Dumnezeu mă împuternicea, iar acum, am avut pomenire de rău către dânsul, şi pentru aceasta m-am dezgolit de acoperirea şi mângâierea lui Dumnezeu".


III. A lui Antioh Pandectul

Precum norul, ajungând pe dedesubt, întunecă soarele, aşa gândul cel pomenitor de rău întunecă mintea. Că în sufletul pomenitorului de rău sălăşluiesc şi în inima cea tulburată se încuibează fiare sălbatice, adică viclenii şi stricătorii draci.


IV. A lui Avva Isaia

Dacă vreun frate îti va face vreun rău şi va cleveti, şi-1 va cleveti cineva pe dânsul înaintea ta, păzeşte inima ta, ca nu cumva răutatea să se înnoiască întru tine; adu-ţi aminte de păcatele tale înaintea lui Dumnezeu, că voieşte ca să ţi le ierte, şi să nu răsplăteşti cu rău aproapelui tău. De vei auzi că a zis cineva vreun cuvânt asupra ta, şi te vei întâlni cu dânsul în vreun loc, sau va veni la tine, fă veselă şi bună faţa ta către dânsul, după puterea ta, şi nimic să nu-i zici din cele ce le-ai auzit. Că scris este: Cel ce pomeneşte pe rău este călcător de lege (Pilde 21: 24). De te vei linişti în chilia ta, şi-ţi aduci aminte că cineva ţi-a făcut rău, scoală şi te roagă lui Dumnezeu cu toată inima ta ca să-1 ierte pe dânsul, şi gândul răsplătirii se duce de la tine. Nu voi să auzi vătămarea celui ce te-a întristat, ca nu în inima ta să-i răsplăteşti lui [cu rău].


V. A lui Avva Marcu

Răutatea în gânduri cugetându-se, îndrăzneşte inima, iar stricându-se prin înfrânare şi nădejde, o înfrânge pe dânsa.


VI. A Sfântului Maxim

Scârba se înjugă cu pomenirea de rău: când mintea, fata fratelui cu scârbă o oglindeşte, arătat este că are pomenirea de rău către dânsul; iar căile pomenitorilor de rău sunt spre moarte, pentru că tot pomenitorul de rău este călcător de lege.

Dacă tu pomeneşti pe cineva de rău, roagă-te pentru dânsul, şi aşa vei opri patima din pornire, despărţind [înlăturând] prin rugăciune patima şi scârba din pomenirea răului ce ţi-a făcut; iar drăgăstos făcândute şi iubitor de oameni, stingi cu totul toată patima din suflet. Iar dacă altul are pe tine pomenire de rău, fă-te dăruitor şi smerit către dânsul, şi chemându-1, ospătează-1 împreună cu tine, şi umblă împreună cu el, şi împreună te încurteneşte [împrieteneşte], şi aşa îl vei izbăvi pe dânsul de patimă.


VII. A Sfântului Efrem

Fumul goneşte albinele, iar pomenirea de rău, cunoştinţa din inimă. Roagă-te Domnului, şi varsă lacrimi înaintea bunătăţii Lui, şi pomenirea de rău să nu se încurtenească în sufletul tău.