I. Din mucenicia Sfântului Mucenic Mina şi a celor dimpreună cu dânsul

Cu multă îndrăzneală Sfântul Mucenic Mina cu puterea lui Hristos vorbind cu Ermoghen, care şedea atunci înainte ca judecător şi chinuitor, şi adeverind cum că el poate să le facă pe toate cu numele şi chemarea Aceluia, şi boli cumplite, şi patimi netămăduite, şi celelalte, pe care numai singur lui Dumnezeu îi este cu putinţă să le vindece, martori ai celor zise înainte punând pe norodul ce sta de faţă, eparhul a zis către dânsul: "îndată te voi arăta bârfind şi lăudându- te în deşert! Când eu voi tăia sau arde oarecari mădulare ale tale, Hristos, Căruia tu I te închini, nu le va putea pune la loc, deci cum oare te vei arăta dând pe acestea altora împreună cu adevărul, pe care nu eşti în stare a ti le dărui nici tie însuti?". Sfântul a zis: "Mă rog să iau întru mine cercare de la Hristos, eparhe, că mă nădăjduiesc cum că, de îndată ce te vei dezbrăca de dregătoria cu care acum eşti înconjurat, şi tu te vei arăta ca unul din cei stăpâniţi de Hristos".

Iar eparhul, căutând a-şi izbândi mânia, şi nădăjduind ca şi pe Sfântul să-1 vădească pentru cele ce a zis înaintea tuturor, a poruncit ca toată carnea şalelor picioarelor lui sub care stau amândouă tălpile să o despoaie cu cuţite, şi aşa, pe oasele cele goale, să stea către întrebările lor cele despre Dumnezeu, aşa ca, cu urgia durerilor la inimă lovindu-se, către răspunsurile şi dezlegările celor puse înainte cu lesnire să se împiedice. Deci fără de milă tăindu-i-se Sfântului carnea cu cuţite, şi toată vâna ce era împrejur împreună dezbrăcându-i-se, smulgându-se şi ceea ce ocârmuia mişcarea vinelor, a suspinat puţin, darul dându-se cumva în lături şi ispitind pe nevoitor, dar dându-i lui pricini de cununi, căci, vădit fiind că cununile sunt roadele durerilor, răbda împotriva durerilor.

Iar după ce a fost lăsat din munci, îndată sărind Sfântul, a stătut drept pe oasele goale: "Piciorul meu a stătut întru dreptate, cântând: In biserici te voi binecuvânta, Doamne (Ps. 25:12), iar de pretutindeni din şalele lui curgea mulţime de sânge, iar el avea faţa luminată şi întinerind sufletul către primejdii.

Şi îndată priveliştea suna de biruinţă; eparhul, vrând deodată împreună să scape de mustrări şi pe împotrivă nevoitor să-1 pună fără arme şi lesne nelucrător sub mâna lui să se facă, îndată a poruncit dintru chiar gâtlejul lui să se taie limba Mucenicului. Iar Sfântul a zis: "Deşi-mi vei putea stinge şi luminile ochilor mei, nici aşa nu mă voi poticni, că legea lui Hristos este lumină picioarelor mele. Şi, îndrăznesc să zic, că dacă voi lepăda eu limba, atunci tu vei lua limbă, cu mare glas cântând măririle lui Hristos"; care lucru se şi făcu mai pe urmă, precum a proorocit Sfântul. Şi de la Hristos, şi picioarele, şi limba, iarăşi înapoi luându-le, ca cum ai zice, şi ieşind în cealaltă zi în privelişte, aşa întreg a avut şi pe însuşi eparhul crezând şi cu dânsul împărtăşindu-se din mucenicie.


II. Povestirea călătoriilor Apostolului Petru, cea scrisă de Sfântul Climent

Pentru cercarea cea pentru iubirea de oameni, încă nedumerindu-mă eu, Climent, către Apostolul Petru, şi cerând să aflu cu ce fapte poate să fie cineva iubitor de oameni, răspuns-a acela: "Iubitor de oameni este cel care şi către vrăjmaşi se poartă blând şi cu facere de bine. Că înţelegem că iubirea de oameni se alcătuieşte din două părţi, din care o parte este milostenia, iar cealaltă, dragostea către aproapele. Iar aproapele omului este tot omul, că om este şi cel bun, şi cel rău, şi vrăjmaşul, şi prietenul. Deci se cuvine ca cel ce se nevoieşte către iubirea de oameni, să fie următor lui Dumnezeu, făcând bine şi celor drepţi, şi celor nedrepţi, precum Dumnezeu însuşi în lumea cea de acum dă tuturor şi soarele şi ploile. Iar de voieşti să faci bine celor buni, iar pe cei răi să-i munceşti, să ştii că te apuci să faci lucrul judecătorilor".

Iar eu am zis: "Dar oare şi Dumnezeu, când vrea să judece, nu este iubitor de oameni?"

Şi Petru a zis: "împotrivă zici, că, de vreme ce judecă, este iubitor de oameni; că iubind şi miluind pe cei nedreptăţiţi, munceşte pe cei ce au făcut strâmbătate".

Iar eu am zis: "Deci dar, dacă şi eu celor buni le fac bine, iar celor ce fac strâmbătate, pentru că au nedreptăţit oameni, îi muncesc, sunt iubitor de oameni?"

Şi Petru a răspuns: "Dacă ţi-ai luat ţie şi stăpânirea de a judeca, având pentru aceasta înainte-cunoştinţa, drept ai făcut judecând prin luarea stăpânirii".

Iar eu am zis: "Drept ai zis şi adevărat; că cu neputinţă este ca cineva, neavând mai-nainte cunoştinţă, să judece drept; că, uneori, unii se arată buni, lucrând nelegiuiri ascunse, iar alteori, din clevetirea vrăjmaşilor, cei buni sunt socotiţi răi. Dar şi având cineva stăpânire de a cerceta, a munci şi a judeca, nici aşa nu va putea negreşit să judece drept. Că unii, ucigaşi fiind, apoi chinurile suferindu-le, s-au slobozit ca nişte nevinovaţi; alţii iarăşi, nevinovaţi fiind, chinurile nesuferindu-le, şi pentru aceasta minţind despre ei, au fost munciţi ca nişte vinovaţi".

Iar Petru a zis: "Deci dar este de trebuinţă ca cel ce se ţine de fapta bună, precum a zis Hristos, pe vrăjmaşi îi iubeşte, şi chiar se şi roagă pentru dânşii; pe cei ce-i iau în batjocură îi binecuvântează, şi pe cei ce-i prigonesc îi iartă şi aşa cu dinadinsul va fi iubitor al poruncilor - prin dragostea cea către aproapele toate păcatele i se vor ierta, şi aşa se va duce din viaţă. Iar dacă se va încredinţa cineva cum că vrăjmaşii, vremelnic necăjind pe cei pe care îi urăsc, se fac lor pricinuitori ai izbăvirii de munca cea veşnică, ca pe nişte făcători de bine îi va iubi pe dânşii. Altfel, cu neputinţă este să împlinească cineva o poruncă ca aceasta, de n-ar iubi foarte pe Dumnezeu şi cu frica Acestuia pedepsindu-se mai-nainte. Că zice: începutul înţelepciunii este frica Domnului (Pilde 10: 7). Deci întru frica Aceluia învătându-se cineva, întru dragoste va veni negreşit, şi aşa va avea pe aproapele ca pe sine". Şi mi-a zis mie: "Nu ţi se pare că, doi împăraţi, vrăjmaşi fiind, având ţările despărţite, oricine din supuşi, de ar fi prins de una din părţi şi ar fi dat astfel la moarte, dacă cineva îl va slobozi din caznă cu bătaie şi nu cu moarte, nu se arată astfel că cel ce l-a slobozit este iubitor de oameni?"

Iar eu am zis: "Ba încă foarte".

Şi Petru: "Dar ce? Dacă însuşi acesta va şi fura ceva al aceluia, sau alt străin, şi întru aceea se va prinde, una sau îndoit va da, fiind dator a da împătrit, sau chiar va fi omorât, ca cel ce s-a prins în hotarele potrivnicului, nu ţi se pare că cel ce a luat îndoit şi l-a slobozit pe dânsul de la moarte este iubitor de oameni?"

Şi eu am zis: "Acum m-ai încredinţat că cei ce nedreptăţesc ei singuri se nedreptăţesc, iar cei nedreptăţiţi mai vârtos iau câştig; şi, pentru aceasta, cei ce fac nedreptate mai vârtos pe eişi s-au vătămat, iar celor ce le-au făcut strâmbătate, le-au câştigat folos. Iar celor ce li se pare că sunt nedreptăţiţi, mai vârtos ei sunt cei ce nedreptăţesc, dar, măcar că se folosesc de la aceia, cele asemenea lor nu le răsplătesc".

Iar Petru: "Dar nu de la cei ce ispitesc, ci de la socoteala celor ce le primesc pe acestea".

Şi lăudând eu cele zise, am zis către Petru: "Dar, o, domnul meu, lămureşte-mi acest cuvânt, pe care ai apucat să-1 zici mainainte, adică cum spre iertarea păcatelor pătimim nedreptăţile şi patimile".

Iar Petru: "Aşa este, căci cu câte agonisim noi, oamenii, tot mai mult poftim, zic ori haine, ori bucate ori altele, negreşit nu bine făcând le agonisim, pentru că, dacă voieşte cineva să trăiască cu dreptul, se cuvine să nu aibă nimic. Că, dacă agoniselile ştiu să pricinuiască greşeale celor ce le au, lipsa acestora, oricum ar fi, este uşurare de păcate, pentru aceea, dintru multa iubire de oameni a lui Dumnezeu, se aduc pedepse asupra celor ce nu vieţuiesc după plăcerea lui Dumnezeu, pentru ca, pentru iubirea de Dumnezeu răbdând cât de cât cazne vremelnice, de muncile cele veşnice să se izbăveasca .


III. Din mucenicia Sfântului Longhin Sutaşul

Primind Pilat o scrisoare de la Cezarul, ce hotăra moarte asupra lui Longhin pentru credinţa în Hristos, îndată a dat-o precum era în mâna Iudeilor, şi către uciderea Fericitului osârduitor pe osârduitori a trimis. Iar ei, ajungând în hotarul Capadocienilor şi înştiinţându-se că Longhin se nevoieşte cu viaţă simplă într-una din ţarinile părinteşti, îndată au ajuns în ţarină, şi s-au adunat în cuvinte cu Longhin, neştiind că acela este cel pentru care au suferit ostenelile cele lungi şi călătoria au săvârşit, drept aceea pe însuşi acela l-a întrebat cine este Longhin. Iar Duhul Sfânt pe toate i le făcuse lui Longhin cunoscute în ceasul acela, iar el, întorcânduse încetişor către dânşii, a zis cu glas blând şi iubitor de oameni: "Veniţi după mine, şi eu vă voi arăta pe cel căutat".

Deci, atunci, veselindu-se Fericitul întru sineşi şi de mai-nainte îndulcindu-se de dulceaţa cea viitoare, şi mai-nainte de mucenicie moartea mucenicească sărutând-o, unele ca acestea le vorbea către sineşi: "Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc cele bune (Rom. 10:15; Is. 52: 7). Acum voi vedea cerurile deschise, acum voi istorisi slava Tatălui, acum în Ierusalimul cel de Sus, în patria îngerilor şi în Mitropolia întregii cete a Sfinţilor cu sunete de biruinţă şi cu vitejii luminate prea dulce mă voi sui. Acum mă voi dezbrăca de haina cea de lut, iar legăturile cele de suspinare ale trupului le voi lepăda. Acum mă voi slobozi de stricăciune, şi întru nestricăciune bucurându-mă mă voi îmbrăca. Ieşi-voi din viaţa cea vremelnică şi din iarnă, ale cărei valuri sunt mari şi spargerile de corăbii cumplite, şi voi ajunge către adevăratul şi singurul liman; întru care viaţă neîntristăcioasă şi veşnică veseleşte-te, suflete, mergând către Stăpânul tău; arată faţă veselă, vremea chemând; pe cei solitori ţie de bunătăţile tale primeşte-i prieteneşte, ca pe cei ce ne cheamă la cina cea împărătească cu îndestulare să-i ospătăm".

Acestea vorbind către sineşi Longhin, pe cei ce au venit asupra lui în casa sa i-a dus; şi, găzduindu-i luminat, a început apoi să-i întrebe în vremea cinei despre pricina pentru care au venit şi ce este atâta căutare a lui Longhin. Iar ei, mai-nainte de a-i descoperi taina, jurământ de la dânsul luând, i-au spus cele scrise lui Pilat de Cezarul, şi cum că capetele lui Longhin şi ale celorlalţi ostaşi pentru a le tăia au venit. Iar dacă s-a înştiinţat şi cine sunt aceştia care vor să moară împreună cu el, zic adică cei ce mai întâi au cinstit pe Hristos decât darea de plată cea jidovească, a vestit bărbaţilor care se depărtaseră puţin mai-nainte să vină degrab la dânsul, ca să se împărtăşească cu dânsul din bunătăţile cele de frunte.

Aşa ziua dintâi şi a doua prieteneşte găzduind pe cei trimişi de Pilat, luându-i pe dânşii a doua zi în ţarină, aştepta să-i cheme pe cei pe care îi trimisese. Şi înştiinţându-se că, iată, s-au apropiat, îndată a spus celor ai lui Pilat: "Eu sunt Longhin, cel căutat de voi". Iar ei la început nu credeau, căci cum l-ar fi putut socoti pe dânsul a fi cel ce urma să pătimească, văzându-1 aşa vesel către primejdii? Iar dacă s-au înştiinţat cu de-amănuntul că el este acela, nemairămânându-le nici o îndoială, greu le părea, şi multe lovituri de la conştiinţă primeau, zicând: "O, ospăţ rău-norocit! O, cumplită găzduire! Ce ţi s-a părut ţie, prietene Longhin, această cinstire? Pentru ce primeai în casă pe cei ce au venit spre uciderea ta? Moarte ţi se face ţie găzduirea, şi pe tine te junghii la masă. Pe cei găzduiţi de tine cu minune i-ai aflat tâlhari. Pentru ce, aşa făcând, ai întristat pe cei ce voiau să-ţi aducă junghiere? Du-te dar, plată luând de la găzduire slobozirea de moarte; nu primim ca să punem ţie sabie; ne ruşinăm de masă, ne ruşinăm de văzătorul [veghetorul] străinătăţii, se întunecă mâna către ucidere, mintea se dă înapoi dinspre moartea făcătorului de bine; mai lesnicioasă ne este nouă primejdia cea de la Pilat decât loviturile cele de la conştiinţă; gata suntem toate a le pătimi decât să răsplătim lui Longhin cu nişte mulţumiri ca acestea".

Aşa ostaşii către mucenicul lui Hristos foarte cu milostivire îi ziceau, dar pe Longhin nu puteau să-1 plece, dar şi vitejeşte către dânşii cu adevărat răspundea viteazul: "Ce mă pizmuiţi pentru bunătăţile cele mari? Ce-mi plângeţi moartea cu atâta jale? Aceasta de acum nu-mi este moarte, ci început de viaţă. Mie cu adevărat mai vârtos moarte îmi este petrecerea întru cele de aici, căci nu stau lângă Stăpânul meu, şi nu mă îndulcesc de fericirea cea de acolo; sfârşitul este sfârşit relelor, şi nu-mi va soli mie şi sfârşit al vieţii, ci mă va trece către adevărata vieţuire.

Acestea, şi mai multe decât acestea Longhin încă vorbindu-le, şi plecând pe ai lui Pilat să facă cea poruncită, au ajuns la moarte şi ostaşii cei osândiţi cu dânsul. Iar el, uitându-se la bărbaţi cu faţa luminată, punea dreapta pe dânşii şi grumazii îi cuprindea, şi ochii cu dulceaţă îi săruta şi le zicea "bucuraţi- vă, o, ostaşi ai lui Hristos şi moştenitori ai împărăţiei, bucuraţi-vă, că iată, s-a deschis nouă poarta cea din ceruri, şi îngerii ne vor lua sufletele noastre şi le vor duce la Fiul Cel Unul Născut. Iar orice vă este poruncit, le zicea celor trimişi, împliniţi".

Apoi, îmbrăcându-se şi cu podoabă frumoasă adusă lui din casă, de ca şi cum ar fi fost chemat la nuntă, şi către dânsa sârguindu- se, în genunchi plecându-se cu cei împreună cu dânsul, a isprăvit nevoinţa fericitului sfârşit, tăindu-li-se capetele, în cetele mucenicilor s-au scris.


IV. Din viata Sfintei Teodora

Oarecari călugări din cei ce se nevoiau cu Sfânta Teodora, lovindu-se cu boldul pizmuirii, - căci o vedeau pe Fericita ajungând la capătul faptelor bune, pe ascuns, fără de ştirea egumenului, au trimis-o pe aceea într-una din sihăstrii, dându-i şi scrisoare, prin care se vădea cum că ar fi avut trebuinţă de ceva din cele ce nu sufereau amânare şi care se cereau împlinite degrab, iar în adevăr era gătire [o cursă], de vreme ce se lucra şi noaptea, ca astfel aceea să se facă mâncare fiarelor; căci drumul acela era pustiu şi hrănitor al fiarelor singure; dar zadarnică a fost pândirea vrăjmaşilor şi împotrivă mai vârtos decât cum meşteşugeau ei.

Că rătăcindu-se Cuvioasa pe drum, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, s-a apropiat o fiară care s-a făcut ei povaţă nerătăcită, până când, aducând-o, a stătut înaintea mănăstirii la care s-a întâmplat să fie trimisă; iar fiara nici aşa nu s-a depărtat, că, intrând ea, împreună a intrat şi fiara; iar aceea, ducânduse către proestos ca să-i dea scrisoarea, fiara s-a dus la portar, pe care numaidecât era să-1 rupă de nu ar fi strigat acela, şi, întorcânduse Fericita şi cunoscând felul zgomotului, a ajuns pe bărbat, care acum se făcuse hrană fiarei.

Şi îndată apucând-o pe fiară de grumaji, a izbăvit pe om de stricăciune, şi cu untdelemn ungând părţile vătămate, şi numele lui Hristos chemând, l-a arătat pe acela sănătos ca şi mai-nainte, iar pe fiară a făcut-o să cadă şi să crape la picioarele lor.

Acestea toate voia să le ascundă, drept care după întoarcere n-a arătat nimic călugărilor; iar cei ce au dobândit facerea de bine, dis de dimineaţă, cu rugăciunile lui Teodor, s-au făcut de sineşi vestitori ai lucrului celui făcut, zicând: "Omul s-a slobozit dintr-o moarte cumplită, şi din gâtul fiarei ne-au dăruit nouă pe cel mai-nainte luat spre mâncare"; de ale căror cuvinte mirându-se şi proestosul, întreba nedumerindu-se cine este cel ce l-a trimis acolo pe acela. Iar după ce toţi s-au lepădat, uitându-se la Fericita, a zis: "Cine este acela, Teodore, care întru arătată primejdie, afară de vreme, noaptea, te-a grăbit să ajungi acolo?". Şi vezi aici plăsmuire a sufletului celui drept care, netrufia eişi ocrotind-o şi fraţilor neînvinuire păzind, a zis: "Fiind îngreuiat atunci cu somnul, şi la ochii cei dinlăuntru, şi la cei dinafară, nu pot să-i numesc acum pe cei ce m-au trimis".


V. Din Pateric

1. Povestea despre Avva Motie ucenicul său, Isaac, că întâi a zidit mănăstire în Iracla; iar după ce s-a dus de acolo, a mers într-alt loc, şi a zidit acolo încă una, şi, după lucrarea diavolului, s-a aflat acolo un frate care-1 vrăjmăşea şi-1 necăjea. Şi sculându-se bătrânul şi de acolo, s-a dus în satul său şi şi-a zidit luişi mănăstioară şi s-a închis pe sineşi.

Iar după o vreme au venit bătrânii locului de unde ieşise, luând şi pe fratele care avea scârbă către dânsul, şi s-au dus către dânsul ca să-1 roage să se întoarcă în mănăstirea sa. Iar după ce s-au apropiat de locul unde era Avva Sori, au lăsat aproape de dânsul cojoacele lor şi pe fratele ce avea scârba şi s-au dus la Avva Motie, şi, cum au ciocănit, a pus bătrânul scărişoara şi s-a plecat spre ei; şi cunoscându-i pe dânşii, a zis: "Unde sunt cojoacele voastre?". Iar ei au zis: "Iată, colea, cu cutare frate". Iar după ce a auzit bătrânul numele fratelui celui ce l-a întristat, de bucurie a luat toporul şi a răsturnat uşa şi a ieşit alergând către fratele.

Şi văzându-1 pe dânsul, întâi i-au făcut lui metanie şi l-au sărutat, apoi l-au băgat în chilia lui şi trei zile s-a veselit cu dânşii, lucru care nu-i era în obicei. Şi sculându- se, a mers cu dânşii; iar după ce acesta s-a făcut Episcop, fiindcă era purtător de semne, dar şi pe ucenicul lui, Avva Isaac, Fericitul Chirii l-a făcut Episcop.

2. Zis-a Avva Pimen: "Răutatea nicidecum nu strică răutatea; iar de-ti va face ţie cineva vreun rău, bine fă-i lui, ca prin facerea de bine să ucizi răutatea lui".

3. Un iubitor de Hristos, fiind dat la mucenicie de slujnica sa, dus fiind spre săvârşire, a văzut pe slujnica sa care l-a dat pe el; şi luând inelul cel de aur pe care-1 purta, l-a dat ei, zicând: "Mulţumesc ţie, că astfel te făcuşi mie pricinuitoare de bunătăţi".

4. Se spunea despre un frate ce se învecina cu un mare stareţ că, intrând în chilia stareţului, fura; iar stareţul îl vedea şi nu-1 mustra pe dânsul, ci mai mult lucra, zicând că poate are trebuinţă fratele. Şi avea mult necaz bătrânul, aflându-şi pâinea sa cu lipsă. Apoi, vrând să se sfârşească, l-au înconjurat fraţii pe dânsul; şi văzând pe fratele care îl fura pe dânsul, a zis: "Apropie-te de mine". Şi a sărutat mâinile lui, zicând: "Mulţumesc mâinilor acestora, că pentru acestea merg în împărăţia Cerurilor". Iar el, umilindu-se şi pocăindu-se, s-a făcut şi el monah iscusit din faptele cele ce le-a văzut la marele stareţ.

5. Zis-a un stareţ: "Dacă vei auzi despre cineva că te urăşte pe tine şi te batjocoreşte, trimite-i sau dă-i lui ceva pentru dragoste, după puterea ta, ca în ceasul judecăţii să ai îndrăzneală şi să zici: «Iartă-ne nouă, Stăpâne, greşealele noastre, precum şi noi am iertat greşiţilor noştri»".

6. Un frate, călătorind şi rătăcind, a întrebat pe oarecari ca să se înştiinţeze despre cale; iar ei, făcători de rele fiind, l-au rătăcit pe dânsul în locuri pustii; urmându-1 unul ca să-1 prade pe dânsul, şi poruncindu-i ca să treacă peste o râpă, pe acolo pe unde treceau ei, un crocodil alerga asupra tâlharului. Iar fratele, văzând fiara pornită asupra făcătorului de rele, nu l-a trecut cu vederea, ci a strigat către hoţi, însemnând pornirea fiarei; şi fugind acela, mulţumea fratelui, minunându- se de dragostea lui.

7. Zis-a un stareţ: "De-ţi va veni pomenire de la cel ce te-a necăjit, sau te-a necinstit, sau te-a păgubit, dator eşti să faci pomenire de dânsul ca de un doctor trimis de la Hristos, şi să-1 ai pe dânsul ca pe un făcător de bine; că însuşi aceasta, adică a te necăji tu întru acestea, însemnează că sufletul tău boleşte; că de nu ai fi bolit, nu ai fi pătimit. Deci dator eşti să mulţumeşti fratelui şi să te rogi pentru dânsul, că printr-însul cunoşti boala ta, şi să primeşti pe cele de la dânsul ca pe nişte doftorii tămăduitoare trimise ţie de la Iisus. Iar de te scârbeşti asupra fratelui, cu tărie strigi către Hristos: «Nu voiesc să primesc doftoriile Tale, ci voiesc să putrezesc în rănile mele».

Deci cel ce voieşte să se vindece de ranele lui cele sufleteşti, dator este a răbda cele aduse asupra lui de la doftorul, în orice fel ar fi ele. Că nici celui ce boleşte trupeşte nu i se pare dulce [plăcut] să i se taie sau să i se ardă ceva, sau vreo curăţenie să aibă, căci cu greaţă îşi aduce aminte de ele. Insă încredinţându-se pe sineşi că nu este cu putinţă să se izbăvească într-alt fel de boală, fără decât printr-acelea ce le suferă vitejeşte, mulţumeşte doftorului, văzând că de boală îndelungată nu se va izbăvi fără decât numai prin puţina greaţă.

Arzător al lui Iisus este cel ce te necinsteşte pe tine sau te batjocoreşte, dar care te izbăveşte pe tine de slava deşartă. Curăţie a lui Iisus este cel ce ţi-aduce ţie pagubă sau ocară, că te izbăveşte pe tine de lăcomie. Iar de fugi de ispite folositoare, fugi de viaţa cea veşnică; că cine a dăruit Sfântului Ştefan o slavă ca aceasta, de felul celei solite lui de cei ce l-au ucis pe el cu pietre?"

8. Fost-a un oarecare Patriarh cu numele de Alexandru, în oarecare cetate ce se chema Teopolis; iar unul din scriitorii [notarii] lui, furând aurul pe care-1 avea spre cheltuiala bisericii, a fugit; şi, rătăcind, a căzut între nişte barbari egipteni sălbatici, care, şi luând aurul de la dânsul, l-au dus către marginile cele depărtate ale ţării lor. Iar Patriarhul, înştiinţându-se de aceasta, trimiţând după el, l-a cumpărat pe el cu optzeci de bani, şi, întorcându-se, aşa cu milostivire şi cu iubire de oameni îl purta, încât şi oarecari din locuitorii cetăţii, minunându-se, ziceau: "Nu este nimic mai de folos decât a greşi cu ceva Patriarhului aceluia" [...].

9. Povestit-a Fericitul Zosima, zicând: "Un oarecare bătrân se învecina cu o chinovie; şi era foarte bun şi blând; pentru aceea şi cei din obşte foarte îl iubeau pe dânsul şi i se cucerniceau. încă şi oarecare frate locuia lângă bătrânul. într-o zi, nefiind el acolo, îndemnându-se fratele de vrăjmaşul, ducându-se, a deschis chilia bătrânului şi, intrând, a luat toate lucrurile lui şi cărţile şi s-a dus.

Iar după puţin, întorcându-se bătrânul, a văzut chilia sa deschisă, şi, intrând, n-a aflat lucrurile sale, şi s-a dus la fratele său că să-i spună întâmplarea. Şi stând dinafară chiliei lui, şi strigând pe fratele, după ce a văzut lucrurile zăcând în mijlocul chiliei (că încă nu apucase fratele să le strângă), nevrând a-1 vădi sau a-1 ruşina pe dânsul, pricinuind oarecare trebuinţă de nevoie, adică cum că s-a împuns la pântece, s-a dat în lături de la chilia fratelui şi a aşteptat ceas din destul până când fratele va da în lături din mijloc lucrurile lui. Apoi, întorcându-se, a început să zică despre alt lucru, nepomenind nicidecum despre chilie sau pentru lucrurile lui pe care le-a pierdut.

Iar după câteva zile, lucrurile bătrânului au ieşit la iveală, că, prinzându-1 nişte cunoscuţi ai bătrânului, l-au pus în temniţă, fără ştirea bătrânului. Şi auzind bătrânul că fratele este în temniţă, şi neştiind pricina pentru care fratele era băgat în temniţă, ducându-se la egumenul chinoviei celei de aproape (căci bărbatul era cinstit şi lui şi tuturor pentru covârşirea faptei lui celei bune, precum s-a zis mai-nainte), i-a zis lui: «Fă dragoste, şi-mă dă câteva ouă şi puţină pâine ». Iar el i-a zis: «A venit cineva la tine, părinte? ». Şi a răspuns bătrânul zicând că da. Şi poruncind egumenul, i s-a dat lui câte au voit. Şi luând bătrânul pâinile şi ouăle, s-a dus în temniţa întru care era fratele şi a intrat la dânsul.

Iar fratele, văzând pe bătrânul alergând, a căzut la picioarele lui, zicând: «Iartămă, că pentru tine sunt aici, că am furat lucrurile tale, şi iată, cartea ta este la cutare, şi haina ta la cutare»; şi le spunea pe toate pe rând. Iar bătrânul a zis către dânsul: «Să se încredinţeze inima ta, fiule, că nu pentru acestea am venit aici, nici nu m-am înştiinţat că eşti aici pentru mine, ci pentru că am auzit că te-au băgat în temniţă, fără a cunoaşte şi pricina; şi mâhnindu-mă pentru scârba ta, am venit să-ţi fac mângâiere. Şi iată, vezi pâinile şi ouăle pe care le-am adus pentru tine. Dar de vreme ce mă înştiinţai că eşti aici pentru mine, voi face pe toate până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, te voi scoate din temniţă». Şi ducându-se, a rugat pe oarecari din cei slăviţi ai lumii (căci bătrânul, pentru bunătatea lui, era cunoscut şi unora ca aceştia), şi, trimiţând ei, au scos pe fratele din temniţă".