I. Din viata Sfântului Ioan Milostivul

Pe minunatul Ioan, pentru mărimea darului voirii şi a mâinii, pizmuindu-1 vicleanul diavol, a vârât gând rău în Patriciul Nichita, care, deşi îi era prieten foarte apropiat, era oarecum nevrednic de a zice sau a gândi ceva despre fapta lui bună. Şi apropiindu- se de Fericitul, a zis: "împărăteştii mâini, o, stăpâne, mulţi bani îi trebuieşte, spre treburile cele de nevoie ale împărăţiei în toate ceasurile cheltuind. Vezi dar şi singur că treburile împărăţiei foarte au stătut întru strâmtorare; deci, pentru aceasta, cuviincios este ca pe cele în zadar şi de nici o treabă cheltuite de tine, să se aducă în cămara norodului".

Iar el, cu nimic dinspre dânsul tulburându- se, a zis: "Nu este drept ca cele afierosite împăratului ceresc să se scoată pentru cel pământesc; oare aceasta n-ar însemna vădită furare de cele sfinte şi nu mic păcat spre Dumnezeu? Iar dacă ţie ţi s-a părut să faci aşa, iată, luând toate ale bisericii, fă după voia ta, dacă din socoteala aceasta nu te mustră nici un cuvânt, căci, cu voirea mea, nici un ban din cele ce sunt nu voi scoate". Şi, nu ştiu cum, nesfiindu-se de nimic acel minunat bărbat, a chemat pe cei ce-i urmau şi le-a poruncit să ia banii, lăsând Patriarhului nimic mai mult decât o sută de litre de aur.

Iar când se pogorau cei ce duceau banii, s-au întâlnit cu unii care se suiau la Patriarh, aducând borcane de miere, dintre care pe unele era scris "de cea dintâi", iar pe altele, "neafumată". Iar dacă le-a văzut Patrichie pe acelea, şi scrierea cum era o a citit, a vestit Patriarhului să-i trimită şi lui unul din borcane. Iar celui ce i s-au încredinţat acelea, precum le este lor obiceiul, cercare făcând, şi aflând şi de minunea cea făcută întru dânsele, a făcut-o cunoscută Fericitului, cum că toate sunt pline de aur şi unul dintrînsele a trimis îndată lui Patriciului, anume cel care avea scriere "miere de cea dintâi".

Iar aceluia i-a trimis şi scrisoare, care avea o putere de acest fel: "Domnul Cel ce a zis: Nu te voi lăsa, nu te voi părăsi (Evr. 13: 5), însuşi nemincinos fiind, şi acum pentru banii cei ce i-a luat mărirea ta, a dat alţii în loc. Şi-ţi va arăta ţie şi borcanul cel trimis acum, unul dintru acelea fiind. Deci să ştii cu deamănuntul că pe Dumnezeu, Cel ce dă hrană şi suflare tuturor, un om stricăcios niciodată nu-L va putea strâmtora". Şi a poruncit şi celor ce au dus borcanul, cu martori a-1 deschide înaintea feţei lui Patrichie şi a-i vesti lui cum că şi celelalte toate câte au văzut, aşa se află; şi pline de aur sunt. Şi aflându-1 ospătându-se, i-a dat lui în mână trimiterea, arătându-i borcanul, pe care dacă l-a văzut, a zis: "Cu adevărat, amărât [supărat] este pe mine stăpânul, de vreme ce mi-a trimis numai unul"; însă slugile, precum le era lor poruncit, înaintea feţei lui deschizând borcanul, şi banii deşertându-i, de aur a fi pline şi celelalte asemenea îi vestea. Iar după ce, şi scrisoarea citind-o, "a aflat că omul" nu poate să-1 strâmtoreze pe Dumnezeu, sfiindu-se de aceasta şi de frică umplându-se - că grabnic este sufletul cel blagorodnic şi iubitor de faptă bună spre pocăinţă lucrului celui nu bine făcut a strigat: "Viu este Domnul, nici smeritul Nichita nu va suferi să se ispitească ca să strâmtoreze pe acela".

Deci îndată sculându-se, şi banii bisericii cât adică a luat întorcând, încă şi acel borcan trimis, dar şi de la sine adăugând trei sute de litre de aur, s-a suit la Patriarh, cerând iertăciune pentru nechiteală, iar el, cu bucurie primindu-1, nici imputare, nici ceva din cele întristăcioase n-a grăit către dânsul, ci mai vârtos cu cuvinte mângâietoare de suflet şi cu sfătuiri duhovniceşti întărindu-1, l-a trimis. Şi dintru aceea, aşa cu prieteşug unul cu altul s-au legat, încât l-a făcut pe Patriarh şi naş al copiilor săi.


II. A lui Avva Marcu

Cel ce este nedreptăţit de cineva, şi nu cere cele trebuincioase de la cel ce-1 nedreptăţeşte, din acea parte crede lui Hristos, şi în veacul acesta ia însutit, iar în cel ce va să fie va moşteni viaţă veşnică.


III. Din Pateric

1. Lăsatu-s-a odată lui Avva Ghelasie de la un stareţ oarecare, şi acela împrejurul Nicopolei locuind, chilia şi moşia dimprejurul ei. Iar un plugar al lui Vacat, cel ce era atunci fruntaş în Nicopole, fiind rudenie a stareţului celui adormit, venind la Vacat, îl ruga să ia moşia aceea, că i se părea cum că i s-ar fi cuvenit după lege. Iar Vacat l-a poftit ca mai întâi să dea moşia plugarului, iar fiindcă nu s-a plecat (căci Ghelasie se cucernicea să nu dea chilie călugărească unui om mirean), Vacat se ispitea să o ia şi cu sila. Şi pândind dobitoacele pe care Ghelasie le pusese să aducă măslinele rodite de moşia cea lăsată lui, pe acelea încărcate, smulgându-le cu sila, le-a băgat în casa sa, iar povara, toată luând-o, dobitoacele şi pe cei ce le duceau le-a slobozit deşarte şi cu ocară.

Iar fericitul bătrân n-a luat nimic din rodul acela, dar de stăpânirea moşiei nu se da în lături, pentru pricina cea mai-nainte zisă. Iar Vacat, înfierbântându-se cu mânie asupra stareţului, a voit să uneltească pâră împotriva lui; şi fiind chemat la alte trebuinţe, a purces la Constantinopol. Şi călătorind pe uscat, a voit să meargă şi la Sfântul Simeon cel din Staul [Stâlpnicul], şi rugăciunile să le dobândească spre merinde, că auzise despre dânsul şi poftea să-1 vadă. Şi apropiindu-se el, şi văzându-1 de sus de pe stâlp Fericitul Simeon, l-a întrebat: "De unde eşti şi unde mergi?". Iar el a zis: "Sunt din Palestina, şi merg în Constantinopol". Iar Sfântul a zis către dânsul: "Şi pentru ce?". Zis-a Vacat: "Pentru multe trebuinţe, şi nădăjduiesc la ajutorul sfinţiei tale, ca să mă întorc iarăşi şi să mă închin sfintelor tale urme". Zis-a lui Marele: "Nu vrei să spui, deznădăjduitule al oamenilor, că asupra omului lui Dumnezeu te sui, şi că ascunzi fărădelegea? Dar nu vei spori, şi nici casa ta nu o vei vedea. Deci, de te pleci sfatului meu, iată, porneşte de aici şi te pocăieşte lui, poate cumva vei ajunge acolo viu".

Şi îndată prinzându-se de fierbinţeală, şi de cei împreună cu dânsul în căruţă [lectică] punându-se, se silea să ajungă în Nicopole, şi mergând la Virit, s-a săvârşit din viaţă, neajungând la Nicopole, nici casa sa neputând să o vadă, după proorocia Sfântului.

2. Fericitul Pior, lucrând la seceră la oarecine, i-a adus aminte ca să-i dea plată; iar acela nevrând, s-a întors în mănăstire. Şi, fiind iarăşi chemat, s-a întors în anul viitor; şi ducându-se acolo, şi cu osârdie secerând şi lucrând, fiindcă nimic n-a luat de la om, s-a întors în mănăstire. Aşijderea încă lucrând şi întru celălalt an şi nimic luând, s-a dus.

Iar Domnul, certând casa omului aceluia cu primejdii şi cu boale multe, adunând omul plata, înconjura mănăstirile căutând pe bătrânul, şi, abia putând să-1 afle, a căzut la picioarele lui şi cerea iertăciune, dând împreună şi cuvenita plată pentru osteneala celor trei ani, şi zicând: "Mie Domnul mi-a răsplătit!". Iar el n-a voit să o ia, ci i-a poruncit să o dea preotului la biserică.

3. Un frate a făcut o cheie cu care deschidea chilia unuia din bătrâni, căruia îi lua paralele. Iar bătrânul a scris o hârtie, zicând: "Doamne frate, oricare eşti, fă pomană şi-mi lasă jumătate spre trebuinţa mea!". Şi făcând paralele două părţi, a pus hârtia. Iar el iar intrând, şi rupând hârtia, a luat tot. Apoi, bolnăvindu-se el după doi ani şi de moarte apropiindu-se, sufletul lui petrecea chinuindu-se îndelung şi neieşind; atunci, trimiţând, a chemat pe bătrân şi i-a zis: "Roagă-te pentru mine, părinte, că eu eram cel care îţi furam paralele tale". Şi a zis bătrânul: "Pentru ce nu ai spus degrab?". Şi rugându-se el îndată, acela şi-a dat duhul.