I. A lui Grigorie Dialogul

Un oarecare bărbat cucernic, pe nume Libertin, era al doilea în mănăstirea Sfântului Onorat, căruia îi era şi ucenic. Intr-o zi, comisul Goţilor, Dardas, împreună cu oastea, s-a întâlnit cu robul lui Dumnezeu. Iar unii dintre oamenii lui, dându-1 jos pe Libertin de pe calul pe care şedea, i-au luat calul. Iar el, răbdând cu osârdie paguba calului celui luat, şi biciul pe care-1 ţinea dându-1 acelora, le-a zis: "Luaţi-1 şi pe acesta, ca să aveţi cu ce mâna acest dobitoc"; apoi s-a dat pe sineşi la rugăciune. Iar ei, mergând mai departe cale lungă, au ajuns la râul ce se cheamă Vulturnos.

Şi, de aici, fiecare a început să-şi bată calul său cu teaca săbiei, iar cu pintenii să-1 împungă; iar caii, fiind bătuţi astfel, răbdau ostenelile, iar să se mişte nu puteau; şi aşa, ei se temeau să se apropie de apa râului ca de o prăpastie de moarte. Iar dacă după ce i-au bătut îndelung pe cai, ei au început să slăbească, unul dintre ei a zis: "Pentru greşeala pe care am făcut-o pe cale robului lui Dumnezeu pătimim acestea". Şi îndată întorcându-se, au aflat pe Libertin la rugăciune, căruia i-au şi zis: "Scoală-te de-ţi ia calul". Iar acela a răspuns, zicând: "Duceţi-vă cu bine, eu n-am trebuinţă de cal". Iar ei, pogorându-se, l-au ridicat cu sila pe cal de unde îl pogorâseră, şi s-au dus. Iar apoi, iarăşi venind la râul de care mai-nainte caii lor nu se puteau apropia, aşa cu lesnire l-a trecut, de ca şi cum n-ar fi avut apă.

Nu avem deci decât să ne minunăm de răbdarea dreptului, cum blând a suferit nedreptatea şi cum dreapta judecată a lui Dumnezeu a stricat fărădelegea, şi prin cele necuvântătoare pe cei cuvântători i-a înţelepţit, şi cum pe robul Său minunat l-a preaslăvit.


II. Din viata Sfântului Marchian

Marele Marchian, la miezul nopţii, când i se părea că nu e văzut de nimeni, obişnuia să meargă către un oarecare zaraf cunoscut pentru a schimba aur, de la care lua bani mulţi de aramă pe care să-i împartă săracilor, iar apoi se ducea de îndată. Iar zaraful, luând pricina nopţii pentru a lua dobândă, cumpănea galbenii cu cumpene nedrepte. Iar acela, nimic împotrivă grăind sau iscodind, pe faţă lăsa totul la conştiinţa celui ce cumpănea.

Iar dacă aceasta începuse să se facă de multe ori, Marchian, prefăcându-se că nu pricepe, nu învinuia cu nimic pe zaraf, încât multă mirare îl cuprindea pe acesta, şi îndată iscodind ceasul şi văzând că era miezul nopţii, s-a plecat spre gând mai bun, iar prepusurile le avea apropiate de adevăr, cuviincioase vieţii lui Marchian. Şi chiar uneia din slugile sale (un copil) i-a poruncit să-i urmeze lui atunci când va ieşi, ca să ştie unde se duc banii aceluia, iar copilul îi urma. Iar fiindcă Dumnezeiescul bărbat a dat peste un mort sărac zăcând pe pat, luându-1 în oarecare casă cârciumărească [tavernă], precum avea obiceiul, a spălat mortul şi l-a îmbrăcat, apoi şi sculându-1, precum am zis, l-a sărutat pe dânsul şi, culcându-1 iarăşi, s-a dus.

Văzând copilul acestea, s-a cuprins de înfiorare, şi le-a lămurit pe toate celui ce l-a trimis, şi, intrând într-însul pocăinţă pentru cele făcute cuviosului, s-a aflat pe sine că era prea fără dreptate, şi pentru aceasta şi plângea, şi era chinuit de conştiinţă. Pentru aceea, venind dar Sfântul către dânsul ca zaraful să-i mai schimbe galbeni, a căzut la picioarele aceluia şi-i mărturisea răutăţile, şi tot ce lăcomise îi dădea înapoi.

Iată dar cum fapta bună poate isprăvi mai multe tăcând, mai vârtos decât poate mulţimea graiurilor; iar mustrările şi sfătuirile nu i-au folosit la nimic, întru aceştia intrând lucru lăudat şi linişticios [plin de împăciuire] şi, atingându-se prea ascuns de conştiinţa lor, mai buni i-au făcut, gătindu-i să se mute de sineşi către bine. însă Marchian, zicând că nu s-a nedreptăţit cu nimic de cea dată şi de însuşi cel ce a dat, de aici înainte s-a depărtat de la ei, dar nu fugind de el ca de un oarecare rău. Şi nu numai că i-a dat simplu iertăciune, ci l-a mărturisit pe dânsul că-1 are ca pe un prea iubit, dar fugind din vătămarea care vine din slava deşartă şi vrând ca nici unui om să i se facă cunoscute cele ale sale, păstrându-le pe acestea numai lui Dumnezeu singur.


III. Din viaţa Sfântului Spiridon

1. Venit-a odată oarecine la Sfântul Spiridon, vrând să cumpere capre din turmă, o sută la număr. Şi poruncindu-se de cuviosul ca mai întâi să se dea preţul şi apoi a se lua, el dând numai pentru cele nouăzeci şi nouă, pe al uneia l-a oprit, părându-i-se să amăgească într-aceasta simplitatea cea mult neiscoditoare a aceluia. Şi, de vreme ce intrară amândoi înlăuntrul staulului, unul poruncea ca, pe cât preţ a dat, pe atâta să ia, iar celălalt, nici aşa pricepând, mâna din staul o sută.

Ia una din capre, simţind ca o slugă bună că pe ea nu a vândut-o stăpânul, se ducea iute mai vârtos către staul; iar el a adus-o iarăşi, şi cu sila o trăgea obraznicul, iar aceasta minunat s-a făcut de două ori, ba şi de trei ori: capra adică se întorcea, iar el o trăgea cu mână iute şi suflet mânios.

Ce este aşadar? Neisprăvind nimic nici aşa, a luat-o, a pus-o pe umere şi s-a dus; iar ea, aşa tare şi aspru zbierând, şi cu coarnele lovindu-1 pe dânsul, şi în cap împungându- 1, era limpede că îşi arăta sila, şi ca pe un lacom îl nenorocea pentru nedreptate, încât şi cei de faţă veneau în uimire, neputând asemui pricina. Iar Marele, nevrând să-1 mustre arătat, a zis încetişor către nedrept: "Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acestea, nici fără de socoteală se îngreuiază cu durerea, căci, uitând preţul acesteia, nu l-ai dat mai-nainte". Atât de tare străpungându- se acela la inimă, i s-a suit în minte şi, venindu-şi în simţire, a mărturisit ceea ce a făcut şi cerea iertăciune. Dând apoi şi preţul aceleia, nu o mai avea pe dânsa împotrivindu- se şi zbierând, ci urma liniştită celorlalte. De aceea se şi zicea: "Marele, având multă smerenie, de fudulie curăţită, lucru iubitor de Dumnezeu socotea să se ţină de episcopie, dar cu nimic mai prejos a avea grijă şi de păscătoarele sale".

2. Odată, într-una din nopţi, fără de vreme intrând nişte furi în ocoale, încercau să fure una din păscătoarele sale. Iar Dumnezeu, Cel ce se îngrijeşte de păstor, nici de cele păstorite de dânsul nu se lenevea, iar furilor aceia, cu legături nescăpate nevăzut prinşi fiind, li s-au legat mâinile, şi nicidecum nu se puteau slăbi ca să se ducă.

Iată că sosise ziua, şi necunoscând Marele ceea ce se făcuse, a venit către dânşii, şi, văzându-i cu mâinile legate înapoi, i-a slobozit cu rugăciunea din legături, şi mult sfătuindu-i, ca din osteneli drepte să-şi câştige cele de nevoie, le-a dat lor şi un berbec, "ca nu în zadar să privegheaţi, le zicea, glume grăind".

3. încă şi un alt oarecare bărbat din Trimitunda, fiind stăpân al unei corăbii, şi pentru neguţătorie având trebuinţă de aur, a venit la Sfântul ca să ia de la el; iar el, împreună cu celelalte, şi poruncii acesteia împlinitor fiind, care zice că dinspre cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta (cf. Matei 5: 42), din puţinul ce era la dânsul, şi acela din trebuinţa cea de nevoie a episcopiei, a dat cu osârdie în mâna omului. Iar el, luându-1 şi pe acela, şi mergerea cu corabia fiindu-i la îndemână, o dată întors, a venit cu dobândă la Sfântul, plătindu-i datoria; iar el, nimic cerând, nici numărul socotindu-1 - precum este obiceiul la cei mulţi, a poruncit ca însuşi acela să se scoale şi să-1 pună chiar în acel vas de unde şi mai-nainte îl luase.

Şi atunci de lucrul cel bun şi fără grijă al împrumutului ruşinându-se, a pus acolo aurul, precum i s-a poruncit. Iar după ce l-a silit iarăşi trebuinţa, aşa de-a gata lua, şi aşa fără vicleşug plătea, şi chipul acesta de multe ori făcându-se, a intrat în neguţător patimă de iubire de argint, şi s-a arătat cu necredinţă şi vicleşug către cel ce-1 credea, şi adevărul l-a stricat; aflând slobozenia pricină de furtişag, s-a făţărnicit că pune datoria, însă, nimic punând, ci deşert vasul încuindu-1, s-a dus. Şi cheltuind aurul cu cheltuieli ce nu priveau către câştig, ajungând apoi la lipsă, şi-a adus aminte iarăşi de calea cea mai dinainte, şi la Marele venind, aurul pe care nu l-a pus, de ca şi cum l-ar fi pus îl căuta, iar de Sfântul nu era necunoscut furtişagul, însă aşa, cu blândeţe, a poruncit, după obicei, ca să meargă să ia, iar el, de ca şi cum n-ar fi făcut nimic stângaci şi neslobod, s-a dus să ia aurul ca şi cum acesta părea să fie acolo. Şi deschizând, a aflat vasul deşert, precum l-a şi lăsat, şi a vestit aceasta către Sfântul, părându-i-se că nu ştie, iar Sfântul i-a zis să caute cu de-amănuntul, zicând că: "De când ai pus tu, mâinile nimănui n-a luat datoria cea pusă de tine". Iar acela s-a prefăcut iarăşi a cerca, dar cu neputinţă era să fie ceea ce cu adevărat n-a fost; şi făţărnicind necunoştinţă, a zis că nicidecum nimic n-a aflat. Iar acel bun şi blând bărbat a zis: "O, iubitule, dacă cu adevărat ai fi pus, ai fi aflat cu lesnire ceea ce ai pus, iar dacă cumva a rămas la tine şi pe aceea o cauţi acum să o iei de la noi, să ştii că pe sineţi mai vârtos decât pe noi te-ai înşelat". Aceasta auzind-o acela, şi mustrarea conştiinţei cea ascunsă împreună-ajutătoare având-o, nicidecum n-a putut-o suferi, ci îndată a căzut la pământ, şi, atingându-se de sfinţitele picioare ale aceluia, cerea iertăciune. Iar el mai gata era a ierta decât acela a cere, şi a-1 sfătui pe acela înainte, ca să nu poftească aşa cele străine, nici cu vicleşuguri şi cu minciuni să spurce conştiinţa. "Că lucrul cel câştigat, zicea, dintru unele ca acestea nu este dobândă, ci lămurită pagubă".


IV. Din viata Sfântului Eftimie cel Nou din Madit

1. Pereţii bisericii cei din seama acestui Cuvios Eftimie, spărgându-se odată de oarecari furi de cele sfinte, şi sfintele odoare cele dintr-însa noaptea furându-se, dimineaţa, după ce s-au vădit lucrurile, s-a sculat tot satul spre cercarea răului şi, dându-se de veste peste tot, au fost prinşi tâlharii, care s-au şi dat în mâinile cetăţenilor, care fără de iertăciune [cruţare] se mâniau, căutând cazne noi asupra tâlharilor.

Iar după ce i-a cunoscut pe dânşii Marele, aşa hotărându-se, trecând în mijloc, a zis: "Nu este bine, fiilor, să se aducă pedeapsă de la altul acestor spurcaţi fiind eu de faţă, căci necăjindu-mă mai cu dreptate decât toţi, şi ca cel ce însumi am pătimit şi paguba, de aceea fără de milă îi voi munci pe dânşii cu strâmbături, cu foame şi cu sete, câte puţin lipsindu-i de viaţă. Cele zise au părut drepte tuturor, şi luându-i pe dânşii acasă, şi, risipindu-se gloata, el i-a ospătat prieteneşte, cărora dându-le şi merinde, i-a slobozit apoi din legături şi le-a dat voie să se ducă oriunde vor voi.

2. încă şi altădată, când noaptea era cu totul lunoasă [cu lună plină], iar întunericul nu fără oprire se întindea peste şanurile pământului, acum, Marele, laudele cele de miezul nopţii dând lui Dumnezeu, şi casele cele de rugăciune înconjurându-le, precum îi era lui obiceiul, a văzut sub cerul senin doi bărbaţi dând iama jitniţelor cu grâu celor din pământ; pe unul dedesubt scurmând şi grâu în saci punând, iar pe celălalt deasupra, luând cele date şi punându-le întru-un loc unde se şi puteau ascunde.

Iar după ce a aflat că Cuviosul se plimbă pe acolo, cel ce căra grâu, îndată fugind, s-a dus, iar pe celălalt l-a lăsat în groapă. Iar Dumnezeiescul Eftimie, socotind cumplit lucru a opri hrana săracilor, când pentru groaznica lipsă, pâinea se părea a fi ca aurul, a socotit cu cale să meargă la cel lăsat şi să împlinească slujba celui ce a fugit; iar acela dădea sus grâu, neştiind nimic din cele făcute, iar el îl ducea. Şi iată, scoţând grâu din destul, se osârduia acum să iasă. Iar Marele i-a zis şoptindu-i la ureche: "Dar brânza aceea, de ce să o lăsăm şi să ne ducem (arătând locul cu degetul)?". Iar lui, pentru spaima cea vărsată peste dânsul, nici aşa nu i s-a vădit lucrul, şi a zis: "Dar de unde ştii tu?". Iar Marele a zis: "Am auzit cu puţin mainainte pe episcop spunând". Iar el, nici nu terminase acela bine de zis, îndată cercetând locul şi brânza nimerind-o, a luat cât a vrut, punând în mâinile Marelui. Şi ieşind acela, el i-a dat mâna, şi, cunoscându-1 pe el cine este, se făcu cuprins de frică şi de ruşine; şi de ca şi cum ar fi îngheţat de frică, aşa se tăvălea la picioarele aceluia. Iar Marele îl mângâia pe dânsul cu blândeţe, şi, ridicându-1 de la pământ, îl îmbrăţişa şi zicea: "Nu te mâhni, fiule, de ca şi cum ai fi cutezat ceva nou, că ale tale şi ale lui Dumnezeu sunt acestea; şi orice ai luat, nu de la străini, ci dintru ale tale ai luat, şi dacă vei voi, vino şi ia ce-ţi trebuie".

Iar acela, aşa mângâindu-se, s-a dus, mult mirându-se de nerăutatea şi milostivirea Sfântului, povestind către toţi cea făcută. Iar la el, pentru multa bogăţie a faptei bune, întru nimic nu se judeca pentru acestea, socotind că adevăratul creştin trebuie să socotească averile sale de obşte ca ale tuturora şi nimic al său să nu aibă. Iar acestea le lucrau întru dânsul dragostea şi le păzea fericita smerenie, trimiţându-le în pungile cele ce nu se învechesc.


V. Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: "Ce înseamnă să se mânie cineva în deşert pe fratele său?". Şi a răspuns stareţul: "Toată lăcomia cu care te va lacomi pe tine fratele tău, şi tu te vei mânia pe dânsul, în deşert te vei mânia; măcar de ţi-ar scoate ochiul cel drept, sau ţi-ar tăia mâna ta cea dreaptă, nu eşti dator să te mânii pe dânsul; iar de te va despărţi pe tine de Dumnezeu, atunci să te mânii".

2. Zis-a un stareţ: "Cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi iartă aproapelui este după [urmează] firea lui Iisus; iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici nu se nedreptăţeşte, este după firea lui Adam; iar cel ce nedreptăţeşte sau cere camătă sau umblă cu vicleşug este după firea diavolului".

3. Se spunea despre Ghelasie că avea o carte al cărei preţ era optsprezece bani, şi era cuprinsă într-însa toată Scriptura cea Veche şi Nouă, şi stătea în biserică, ca, oricine din fraţi va voi să citească, să o găsească acolo.

Voind un oarecare frate străin să meargă la stareţ, dacă a văzut-o, o a poftit, şi, furând-o, a ieşit. Iar stareţul n-a pornit pe urma lui, măcar că a priceput ce a făcut. Iar acela, ducându-se în cetate, încerca să o vândă; şi aflând pe cel ce voia să o cumpere, a cerut un preţ de şaisprezece bani; iar cel ce voia să o cumpere i-a zis lui: "Dă-mi-o întâi să o cerc, iar după aceea îţi voi da preţul". Iar el, luând-o, a dus-o la Avva Ghelasie să o cerce, spunându-i şi preţul ce l-a pus vânzătorul; iar stareţul, pipăind-o pe dânsa de ca şi cum n-ar fi cunoscut-o, a zis omului: "Cumpăr-o, că este bună şi vrednică de preţul pe care l-a zis". Iar întorcându-se acela către vânzător, a zis într-alt fel, nu după cum a zis stareţul; că a zis: "Iată, am arătat cartea lui Avva Ghelasie şi mi-a zis că o faci de mult preţ, şi că nu este vrednică". Iar acela, auzind, a zis: "Nu ţi-a mai zis stareţul şi altceva?". Răspuns-a omul: "Nu". Iar el, umilindu-se de nerăutatea bătrânului, a zis omului: "Nu voiesc să o vând pe dânsa!". Şi luând cartea, a venit la stareţ pocăindu-se, şi-1 ruga să o primească, iar bătrânul nu voia să o ia. Şi i-a zis fratele: "De nu o vei lua, nu voi avea odihnă!". Zis-a stareţul: "Dacă nu te odihneşti, iată, o primesc". Şi a rămas fratele acela până la sfârşitul lui folosindu-se de lucrarea bătrânului.

4. Prădându-se Avva Evprepie, căra şi el împreună cu cei ce-1 prădau pe dânsul; iar după ce au scos toate din chilia lui, toiagul unuia dintre tâlhari a rămas în chilia bătrânului, pe care, dacă l-a văzut bătrânul, s-a îngreuiat; şi, luându-1, alerga ca să-1 dea lor şi pe acela, iar ei, nevrând să-1 primească pentru că se grăbeau să se depărteze de loc, ajungând bătrânul pe oarecari mergând pe acea cale, le-a dat lor toiagul, poftindu-i ca să-1 dea pe dânsul acelora.

5. Venit-au odată la Avva Theodor trei tâlhari: doi îl ţineau, iar unul îi lua lucrurile. Iar după ce le-au scos pe toate, şi cărţile, voia să-i ia şi rasa pe care bătrânul o purta la biserică. Zisu-le-a lor: "Aceasta lăsaţi-o!". Iar ei nu voiau; şi scuturându-şi mâinile sale, îi trânti pe cei doi; iar ei, văzând aceasta, s-au temut. Iar stareţul le-a zis lor: "Să nu vă spăimântaţi de nimic, ci face-ţi-le pe dânsele în patru părţi, şi luaţi trei părţi, iar una lăsaţi-o". Iar aceasta o zicea ca să-şi ia partea sa, rasa cea de biserică.

6. Se spunea despre Avva Ioan Persanul că, venind asupra lui tâlharii, le-a adus spălătoare, şi îi poftea să le spele picioarele; iar aceia, ruşinându-se, pocăinduse s-au dus.

7. Avva Macarie, întorcându-se într- o zi în chilie, a aflat pe un om care avea dobitoc şi fura trebuinţele lui. Şi stând şi el ca un străin lângă cel ce fura, încărca dobitocul împreună cu el, şi cu multă liniştire îl petrecea pe dânsul, zicând: "N-am adus nimic în lume, şi arătat e că nici nu pot să aduc ceva; Domnul a dat, precum însuşi a voit, aşa s-a făcut; binecuvântat este Domnul de toate!"

8. Iar altădată, nefiind el acolo, a intrat un tâlhar în chilia lui. Apoi, întorcânduse bătrânul, a aflat pe tâlhar furând lucrurile lui şi încărcându-le pe cămilă. Şi venind şi el în chilie, lua şi el din calabalâcuri şi încărca împreună cu tâlharul pe cămilă; iar după ce le-a pus pe toate pe cămilă, a început tâlharul s-o bată cu mâna să se scoale, iar ea nu se scula; şi văzând Sfântul Macarie aceasta, a aflat o covăţică şi, scoţând-o, o a pus pe cămilă, zicând: "Frate, aceasta caută cămila". Şi lovind-o pe ea bătrânul cu piciorul, a zis: "Scoală!". Şi îndată s-a sculat şi a mers puţin, pentru cuvântul lui, şi iarăşi s-a culcat, până ce n-a ridicat de pe dânsa toate calabalâcurile, şi, ruşinându-se tâlharul, s-a dus neluând nimic.

9. Venit-au tâlharii odată în chilia unui bătrân şi i-au zis lui: "Am venit să luăm toate din chilia ta". Iar el a zis: "Oricâte socotiţi, fiilor, luaţi". Şi au luat toate cele ce le-au găsit în chilie şi s-au dus; dar au uitat un sac care stătea spânzurat acolo. Şi luându-1 bătrânul, alerga în urma lor, strigând şi zicând: "Fiilor, luaţi ce ati uitat în chilia voastră!". Iar ei, mirându-se de nerăutatea bătrânului, au întors în chilia lui toate câte au luat; şi s-au căit, zicând unii către alţii: "Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta".

10. Povestit-au oarecari că nişte filosofi au voit odată să ispitească pe monahi; şi trecea oarecine bine-îmbrăcat şi i-a zis lui: "Tu, vino încoace". Iar el, mâniindu-se, i-a ocărât pe dânşii. Trecând apoi acela, a venit un altul, un oarecare monah libian; şi i-au zis lui aceia: "Hei, tu, monahule, bătranule rău, vino încoace"; iar el cu sârguinţă s-a dus; iar ei i-au dat lui o palmă; şi el a întors îndată şi celălalt obraz. Iar ei, mirându-se, s-au închinat lui, zicând: "Cu adevărat, iată monah!". Şi punându-1 să şadă în mijlocul lor, l-au întrebat, zicând: "Ce faceţi voi mai mult decât noi în pustie? Postiţi? Şi noi postim. Privegheaţi? Şi noi priveghem, şi orice faceţi, şi noi facem. Deci ce faceţi voi mai mult şezând în pustie?". Răspuns-a lor bătrânul: "Noi nădăjduim întru darul lui Dumnezeu şi mintea o păzim". Zis-au aceia: "Noi pe aceasta nu o putem păzi...". Şi folosindu-se, l-au slobozit pe dânsul.

11. Erau doi călugări locuind într-un loc, şi a mers la dânşii un stareţ ca să-i ispitească; şi a luat un toiag cu care a început să sfărâme verdeţurile unuia; şi văzând fratele, a stat ascuns până când le-a sfărâmat pe toate; şi rămânând numai o rădăcină, a zis către bătrân: "Avva, de vei voi, las-o pe dânsa ca să o fierb şi să gustăm împreună; şi a făcut bătrânul metanii fratelui, zicând: "Pentru nerăutatea ta, se va odihni peste tine Duhul Sfânt, frate!"

12. Povestit-a Fericitul Zosima despre un stareţ, zicând: "Fiind eu încă în mănăstire în Tir, a venit la noi un stareţ îmbunătăţit. Apoi, dacă am citit în cuvintele bătrânilor [Patericul] (căci acesta ne era nouă obiceiul, să le citim pe ele întotdeauna), am ajuns la povestirea despre acel stareţ căruia, venind tâlharii, i-au luat toate şi s-au dus, lăsând un sac, pe care, zicea, luându-1 stareţul, a gonit în urma lor, strigând şi zicând: «Fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia voastră». Iar ei, mirându- se de nerăutatea lui, toate câte le-au luat din chilia lui, iarăşi le-au întors. Deci, după ce am citit povestirea aceasta, mi-a zis mie bătrânul cel ce venise la noi: «Foarte m-a folosit această povestire». Iar eu, rugându-1 pe dânsul ca să-mi spună ce folos a aflat dintru aceasta, a zis bătrânul: «Odată, zice, petrecând în locurile de pe lângă Iordan, am citit şi eu povestirea aceasta, şi, minunându-mă de bătrânul pentru nerăutatea şi blândeţile lui, ziceam către Dumnezeu: «Doamne, Cel ce m-ai învrednicit să vin în schima acestor sfinţi bătrâni, învredniceşte-mă să merg şi pe urma acestora, şi să călătoresc pe aceeaşi cale pe care au călătorit şi ei, povăţuiţi fiind de darul Tău!». Acestea rugându-mă lui Dumnezeu, şi având întru sine această dorire, două zile trecând, cum şedeam în chilie, am simţit pe oarecari apropiindu-se de chilie, care, şi stând lângă uşă, au ciocănit. Iar eu, cunoscând că sunt tâlhari, am zis întru sinemi: «Mulţumită lui Dumnezeu, iată o vreme de a arăta rodul doririi!». Şi, deschizând, i-am primit pe dânşii cu faţă veselă; şi aprinzând candela, am început să le arăt lucrurile, zicând către dânşii: «Nu vă tulburaţi, că cred Domnului că nu voi ascunde nimic de voi». Iar ei mi-au zis: «Ai aur?». Şi am răspuns lor: «Da, am trei bani»; şi am deschis vasul înaintea lor. Şi luându-i, precum şi toate calabalâcurile, s-au dus cu pace.

Iar eu, zicea Fericitul Zosima, glumind, am zis către bătrânul: «Dar după aceasta ce-a fost? Oare s-au întors ca la bătrânul cel mai-nainte de noi?». Şi a răspuns îndată: «Să nu dea Dumnezeu, că nici n-am voit aceasta, adică să se întoarcă». Deci vezi, zice, ce sporire şi slavă întru Dumnezeu i-a dat lui dorirea şi gătirea lui, că nu numai că nu s-a scârbit pentru luarea tuturor celor ce le avea, ci s-a şi bucurat, ca cel ce de prea mare dar cu adevărat s-a învrednicit".

13. Alt stareţ, trebuindu-i haină, s-a dus în târg şi a cumpărat de un ban şi puţintele parale. Şi luând haina, o a pus şi şedea pe ea, şi dând banul vânzătorului, număra şi paralele pe o lespede ce zăcea acolo; şi venind cineva pe dinapoi, trăgea de haină voind să o fure pe ea. Şi simţind bătrânul că oarecine trage haina, s-a ridicat puţin - de ca şi cum voia să se depărteze de acolo ca să pună paralele - , până ce ce-1 ce trăgea haina a reuşit să o ia şi să se ducă, şi aşa bătrânul, plătind tot preţul, s-a dus, neluând nimic.

Şi a zis Fericitul Zosima: "Deşi haina aceea nu era de mare preţ, voinţa lui cea bună a fost mare. Căci având haina, era ca şi cum n-ar fi avut-o, iar când a pierdut-o, a rămas netulburat".