I. Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Isidor, prezbiterul Schitului, că ori de câte ori avea cineva vreun frate neputincios, sau grăitorîmpotrivă, sau ocărâtor, şi voia să-1 scoată afară, zicea: "Aduce-ţi-1 aici la mine". Şi-1 lua pe dânsul şi-1 mântuia prin îndeluga-răbdare. încă şi în Biserică grăia de-a pururea acest grai către fraţi: "Fraţilor, iertaţi, şi se va ierta vouă".

2. Povestit-au oarecari din Părinţi despre un stareţ mare că, dacă cineva venea să-1 întrebe vreun cuvânt, avea obicei să zică aşa: "Iată, eu iau faţa lui Dumnezeu şi văd scaunul de judecată; deci ce voieşti să-ţi fac? Dacă vei zice «miluieşte-mă!», îţi va zice şi ţie Dumnezeu «miluieşte pe fratele tău»; iar de vei zice «iartă-mă», va zice ţie «iartă şi tu pe fratele tău». Au doară este nedreptate la Dumnezeu? Să nu fie! Deci a voi să ne mântuim este întru noi".

3. Un frate, nedreptăţindu-se de alt frate, a venit la Avva Sisoe şi i-a zis lui: "M-am nedreptăţit de la un frate oarecare şi voiesc să-mi izbândesc". Iar stareţul îl ruga pe el, zicând: "Nu fiule, ci mai vârtos lasă lui Dumnezeu pe cele ale izbândirii". Iar el zicea: "Nu voi conteni până nu-mi voi face izbândire". Şi a zis stareţul: "Să ne rugăm, frate". Şi sculându-se ei şi rugându-se, a zis bătrânul: "Dumnezeule, nu mai avem trebuinţă de Tine ca să Te îngrijeşti pentru noi, că noi înşine facem izbândirea noastră". Auzind fratele aceasta, a căzut la picioarele bătrânului şi a zis: "N-o să mă mai judec cu fratele, iartă-mă, Avva!"

4. încă şi alt frate, libian, a venit la Avva Siluan în Muntele Panefo. Şi a zis lui: "Avva, un vrăjmaş am, care multe rele mi-a făcut: căci şi ţarina mea, când eram în lume o a răpit, şi de multe ori a vrut să mă omoare; iar acum, ca să mă omoare, a pornit otrăvi, şi vreau să-1 dau în mâna dregătorului". Zis-a lui stareţul: "Fiule, precum te odihneşti, aşa să şi faci". Zis-a fratele: "Cu adevărat, Avva, de se va pedepsi, mult se va folosi sufletul lui". Răspuns-a stareţul: "Fiule, precum ţi se pare, aşa să faci". Şi a zis fratele: "Scoală, părinte, să facem rugăciune, şi apoi să mă duc la dregător!". Şi sculându-se şi rugându-se, când a ajuns să zică şz ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, a zis stareţul: "Şi nu ierta nouă greşealele noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri". Şi a zis fratele către bătrânul: "Nu aşa, părinte!". Zis-a stareţul: "Ba aşa, fiule, căci cu adevărat, dacă voieşti să te duci la dregător ca să-ţi izbândească ţie, Siluan nu-ţi va face ţie altă rugăciune". Şi făcând fratele metanie, a iertat pe vrăjmaşul său.

5. Oarecine, văzând un iubitor de osteneală ducând un mort pe pat, i-a zis lui: "Pe morţi îi duci? Du-te de suferă pe cei vii!"

6. Nişte fraţi au mers la un stareţ sfânt ce şedea în pustiu şi au aflat în afară de chilia lui copii păscând dobitoace şi grăind graiuri necuvioase. După ce şi-au spus gândurile lor şi s-au folosit din cunoştinţa lui, i-au zis lui: "Cum suferi, părinte, pe copii aceştia, şi nu le porunceşti ca să se astâmpere?". Şi a răspuns bătrânul: "Cu adevărat, fraţilor, am câteva zile de când voiesc să le poruncesc lor, şi m-am certat pe sinemi, zicând: «Dacă acest lucru mic nu-1 pot suferi, cum voi suferi de se va slobozi ispită mare asupra mea? Pentru aceasta nu le zic lor nimic, ca să se facă obişnuire a suferi pe cele ce vin asupră-mi".

7. Un stareţ avea un copil împreunălocuitor cu el şi, văzându-1 pe dânsul făcând lucru nefolositor, i-a zis lui odată: "Să nu mai faci lucrul acesta!". Şi copilul n-a ascultat de dânsul. Iar stareţul s-a făcut fără de grijă, aruncând-şi judecata asupra lui. într-o zi, încuind copilul uşa chiliei întru care era pâinea, s-a dus. Şi se făcuse treisprezece zile de când plecase, iar stareţul petrecea flămând; şi era oarecine învecinându-se cu dânsul; şi dacă a simţit că tânărul zăbovise, şi stareţul nu avea trebuinţa sa, făcea puţină fiertură pe care i-o dădea lui prin perete şi-1 ruga să o mănânce. Şi-i zicea stareţului: "A zăbovit fratele...". Iar stareţul răspundea: "De va găsi pricină, va veni".

8. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: "Voiesc să mă fac mucenic pentru Dumnezeu". Şi i-a zis lui bătrânul: "Dacă în vreme de nevoie va suferi cineva pe aproapele, este deopotrivă cu cei trei tineri din cuptor".

9. Zis-a un stareţ: "De se va face între tine şi între altul cuvânt scârbicios, şi se va lepăda de cuvânt, să nu-1 îndoieşti pe dânsul zicând «ce ai zis?», de vreme ce se va întoarce şi va zice «aşa am zis, şi ce?», şi se face mare întărâtare; ci şi tu lasă cuvântul, şi se va face mare pace".


II. A lui Antioh Pandectul

Grăiesc despre Iacov, fratele lui Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, că cel ce l-a pârât, văzându-1 pe dânsul ducându-se la moarte, căindu-se a căzut înaintea lui, zicând: "Iartă-mă!". Iar el, îngăduind puţin, a zis "pace ţie!", şi l-a sărutat pe el. Iar el îndată cu glas mare s-a vestit pe sineşi creştin şi, osândindu-se împreună cu cel propovăduit de dânsul, împreună cu dânsul a dobândit răsplătirea chemării celei de sus.


III. A lui Avva Isaia

Frate, de vei auzi că ţi s-a făcut ceva rău de la cineva, sârguieşte-te să nu pui împotrivă voia ta cea bună, să nu răsplăteşti în inima ta celui ce te-a tulburat, sau să-1 prihăneşti, sau să-1 judeci, sau să-1 cleveteşti, sau să-1 dai pe dânsul în gura altora. Că dacă este întru tine frica Gheenei, va stăpâni gândul tău, al celui ce voieşti să răsplăteşti aproapelui, zicându-ţi: "Omule ticălos, tu te rogi pentru păcatele tale, şi Dumnezeu te rabdă până astăzi, nevădindu-le pe ele, şi cum cutezi tu, îndelug-mâniindu-te pe aproapele, să-1 bagi pe dânsul în gurile oamenilor? Deci dar, de vei face aceasta, nici Dumnezeu nuţi va ierta păcatele tale, ci le va vădi pe ele înaintea a toată zidirea".

Deci dacă inima ta se va muia dintru acest gând, şi te vei păzi să nu răsplăteşti aproapelui, va fi ţie milă de la Dumnezeu. Iar dacă inima ta cea vicleană s-ar învârtoşa spre aproapele, cunoaşte că n-a venit ţie pomenire înaintea lui Dumnezeu, ci eşti fricos, nemutate având păcatele, nici vreo iertăciune care să te apuce pe tine.

Deci să nu ne mâniem pe cei de aproape ai noştri pentru cuvintele cele zise de dânşii întru nebunie, căci nu din voia lor le-au zis, ci din bântuiala celui ce porneşte mădularele noastre împotriva noastră, ca, pe dânsele urându-le, sub mâinile lui să ne facem. Dar să luăm aminte la poruncile cele sfintele ale Mântuitorului şi să tăiem voia noastră: că dacă pe cel ce ne cinsteşte pe noi sau ne ascultă îl vom iubi, ce facem mai mult decât păgânul? Dacă ne vom ruga pentru cei ce ne fac bine, şi vameşul face asemenea; dacă ne vom bucura numai cu cel ce ne laudă pe noi, şi păcătosul face asemenea; dacă urâm pe cel ce ne face strâmbătate, sau nune ascultă, sau ne urăşte, suntem şi noi la fel ca iudeii.

Deci, ce mai mult faci tu, cel ce te-ai botezat întru Hristos şi moartea Lui, că de aici nu mai eşti dator să trăieşti pentru sine, ci Celui ce pentru Tine a murit şi a înviat? Cearcă-te pe tine de urmezi urmelor Lui; El este fără de păcat, pildă arătându-Se ţie întru toate. A petrecut întru sărăcie, iar tu nici nu suferi sărăcia. El nu avea unde să-Şi plece capul, iar tu nu rabzi cu bucurie străinătatea. El a suferit ocările, iar tu nu suferi nici o ocară. El nu răsplătea, iar tu nu suferi să nu răsplăteşti. El nu se mânia pătimind, iar tu şi necăjind pe altul te mânii. Ocărându-se, netulburat a rămas, iar tu, şi ocărând te tulburi. El întru smerită cugetare mângâia pe cei ce îi greşeau Lui, iar tu şi pe cei ce te iubesc îi răneşti în cuvinte. El suferea cu bucurie toate cele aduse asupra Lui, iar tu, şi puţină scârbă auzind, te sălbăticeşti. El era blând cu cei ce cad în năpaste, iar tu spre cei mai mari decât tine cugeti înalt. El S-a dat pe Sineşi pentru cei ce au greşit spre Dânsul, până ce îi va izbăvi pe dânşii, iar tu nici pentru cei ce te iubesc pe tine nu poţi să te dai.

Deci vezi ce Ţi-a dat El ţie, şi ce-I răsplăteşti tu Lui; cunoaşte-L pe Dânsul prin înseşi lucrurile, şi pe sineţi prin cele ce le faci. Deci dacă ai murit cu Dânsul întru Dumnezeiescul Botez, de ce faci păcatele acestea? Cum dar te vei întâmpina cu Dânsul în Ziua slavei Lui, când Se va arăta din cer văzut de tot neamul întru slava Lui cea mare, având întru Sineşi semnele cele ce le-a pătimit pentru noi? Iar tu vrei să te arăţi fără să ai nimic din pătimirile Lui în trupul tău? Prin urmare, negreşit îţi va zice ţie: "Nu te cunosc!". Şi vei vedea atunci şi pe toţi sfinţii care au murit pentru numele Lui, având semnul Lui, şi atunci te vei ruşina înaintea lor.

Caută viata fiecăruia din sfinţi, şi-i vei afla pe dânşii rău-pătimind şi nerăsplătind: adică pe Prooroci, pe Apostoli, pe Mucenici şi pe ceilalţi dintre sfinţi al căror sânge strigă din fiecare: Răsplăteşte-ne nouă [răzbună-ne] pentru cei ce locuiesc pe pământ (Apoc. 6:10). Căci toţi aceştia, rău-pătimind, îndelung-răbdau, nu răsplăteau nimănui, nici mâniindu-se, nici omorându-se, sau împroşcându-se cu pietre, sau arzându-se, sau înecându-se, sau cu totul tăindu-se, ci răbdau îndelung către cei ce îi munceau şi se rugau pentru dânşii ca să li se ierte lor, ştiind că nu după voia cea firească făceau ce făceau, ci dintr-o nedreptate a diavolului, de care întunecându-se, siliţi erau să le facă lor acestea.

Deci socoteşte-te şi tu pe sineţi, iubitule, de ai şi tu o cugetare ca aceasta înaintea lui Dumnezeu; că nimic nu vei putea ascunde în ceasul acela. Că nu poate cineva să vorbească precum voieşte, ci lucrurile fiecăruia vor grăi, ori în ce fel sunt. Căci atunci când se va face înviere, fiecare se va îmbrăca cu fapta sa ca şi cu o haină - ori cu răutatea, ori cu dreptatea. Şi acestea sunt cele ce vor să grăiască, şi ele îşi ştiu fiecare locul său.

Deci fericit este cel ce s-a nevoit şi s-a dezbărat de cele ce-1 trag pe el în Gheena, şi s-a îmbrăcat întru cele ce-1 trag pe dânsul întru împărăţie. Că zice Apostolul: Ştim că dacă se va strica lăcaşul cel pământesc al cortului nostru zidire avem de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână veşnică în ceruri (II Cor. 5:1).


IV. A lui Avva Marcu

Intrebat-a un ştiutor de judecăţi din cei vestiţi pe un sihastru bătrân, zicând: "Mă rog, încredinţează-mă pe mine, cel ce voiesc să ştiu, de este adevărat că voi călugării socotiţi şi ziceţi că nu se cuvine ca cei ce nedreptăţesc să fie judecaţi?". Răspuns-a stareţul: "A nu nedreptăţi pe cei nedreptăţesc este poruncă a lui Dumnezeu, Care zice prin Proorocul: A Mea este izbânda, Eu voi răsplătii (Ier. 28: 36), şi în Evanghelii: Iertaţi, şi se va ierta vouă (Luca 6: 37); şi multe alte locuri ale Scripturii adeveresc că aceasta este poruncă. Oare este cineva care a hotărât legi mai drepte decât acestea, şi voieşte să judece mai-nainte de vreme ca un fără de păcat pe cei ce fac strâmbătate?". Zis-a scolasticul: "Dar au nu greşesc boierii muncind pe cei ce fac nedreptate, păzind dreptatea celor ce li se face strâmbătate?". A zis stareţul: "Judecătorii nu greşesc muncind pe cei ce fac strâmbătate, ci cei ce îi aduc în mâinile lor şi nu-i lasă în seama lui Dumnezeu, întâi adică pentru că tot ce vine asupra lor este pedeapsă a răutăţilor lor, trăgându-i pe dânşii spre pocăinţă, şi nu spre izbândire; iar a doua, măcar că şi cu nedreptate au pătimit greşeala cea rău-întâmplată, se cădea să ierte celui ce i-a făcut strâmbătate, după porunca Domnului, ca şi lor să li se ierte, şi nu, prin răsplătirea omenească, să facă neiertate răutăţile sale.

Iar boierii, după Apostolul, nu sunt frică a lucrurilor celor bune, ci a celor rele; pentru că nu silesc pe cei credincioşi şi cucernici să pârască pe cei ce îi nedreptăţesc, nici nu învinuiesc pe cei fără de răutate pentru ce, fiind nedreptăţiţi, nu întrebuinţează judecăţile, ci dau izbândire celor ce voiesc; iar pe cei ce pentru Dumnezeu îndelung rabdă, ca pe cei ce mai vârtos bine-socotesc, îi cinstesc şi îi laudă. Deci, aşa cum nu-i trag la judecată pe cei ce nu vor să vină, aşa şi celor ce pârăsc, făcându-le dreptate, nu păcătuiesc.

Drept aceea se cuvine, o, preaînţeleptule, după legile şi cuvintele cele dinafară, să ne învăţăm şi legea cea duhovnicească, şi pe cele scârbicioase care ne vin asupră-ne, ca pe ale noastre să le răbdăm, şi pe cei ce le aduc să nu-i muncim, ci să-i iubim şi legile dragostei către dânşii să le păzim. Că dragostea, zice Scriptura, nu socoteşte răul, ci toate le acoperă, toate le nădăjduieşte, toate le crede, toate le rabdă (I Cor. 13: 4-8). Şi acestea făcândule ea, nu poate să judece pe cel ce pare că o nedreptăţeşte pe dânsa; întru aceasta ne deosebim unul de altul, şi toţi de vrednicia ei rămânem înapoi, aşteptând cu darul lui Hristos împlinirea lipsurilor, dacă, după putere, nu ne vom lenevi de lucrare.

Pentru aceea, cei înţelepţi în cuvinte, numai pe cei ce fac strâmbătate îi socotesc că păcătuiesc, iar cei în Duhul, şi făcânduli- se strâmbătate, pe eişi se prihănesc, când nu cu bunăvoie vor suferi nedreptăţile; şi nu numai pentru aceasta, ci necazurile răsar şi din vechea lor pricină; deşi un păcat este mai uşor de purtat decât alt păcat.

Că cel ce-şi izbândeşte luişi se arată că osândeşte nejudecata lui Dumnezeu, iar cel ce suferă ca pe al său necazul ce-i vine asupra, năravul său îl mărturiseşte, pentru care şi rabdă, pătimind cele cumplite; de păcat scapă cel nedreptăţit de oameni, şi află ajutor deopotrivă cu necazul.

Cel ce crede lui Hristos pentru răsplătire, toată nedreptatea o rabdă după măsura credinţei.

Cel ce se roagă pentru oamenii care l-au nedreptăţit, blestemă pe draci; iar cel ce stă împotriva celor dintâi, de cei de-al doilea se săgetează.

Mai uşoară e nerânduiala oamenilor decât cea a dracilor; iar cel ce place Domnului, pe toţi i-a biruit.

Cel ce se mânie pe aproapele pentru bani, slavă sau îndulcire, n-a cunoscut că Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile întru dreptate.

Nu voiesc să aud de reaua-întâmplare a oamenilor vrăjmaşi; că cei ce cu dulceaţă ascultă nişte graiuri ca acestea, culeg roadele voirii lor.

Nu se poate să ierţi cuiva greşeale din inimă, în afara cunoştinţei adevărate; că aceasta arată fiecăruia pe cele venite asupra, că sunt ale lui.

Cel ce este lepădat de cineva, şi nici cu cuvântul, nici cu cugetul nu se priceşte cu cel ce l-a lepădat, are cunoştinţă adevărată, şi arată Stăpânului credinţă temeinică.

Mincinoşi sunt fiii oamenilor care stau în cumpene a face strâmbătate (cf. Ps. 51: 10); dar Dumnezeu, păzind dreptatea fiecăruia, nici celui ce nedreptăţeşte nu-i va face prisosinţă, nici celui nedreptăţit, lipsă. Iar de vreme ce acestea sunt aşa, cu adevărat, ca o umbră trece omul, şi în deşert se tulbură (cf. Ps. 38: 7).

Cel îndurat cu inima arătat este că va primi îndurare, iar milostivul aşijderea va fi miluit; iar celor potrivnice acestora, urmarea va striga împotrivă.


V. A Sfântului Grigorie Dialogul

Auzit-am de la oarecari cucernici că nu se cade, ziceau, să dăm loc celor ce se întâmplă să răpească cele pe care le aveam spre ocârmuirea noastră, sau spre odihna săracilor, mai vârtos dacă pătimim acestea de la creştini, ca să nu ne facem solitori ai păcatului celor ce ne nedreptăţesc pe noi prin cele ce nu izbândim. Dar aceasta nu este nimic altceva decât a voi pentru aceasta aducând pricini fără rost. Că dacă părăsind rugăciunea şi luarea-aminte la inimă, voi vrea să grăiesc judecăţi către cei ce vor să mă ispitească, iar voind apoi să încep prin a stărui câte puţin şi la curţile judecătorilor, arătat este că pe cele nedreptăţite le socotesc mai bune decât mântuirea mea, ca să nu zic şi decât însăşi mântuitoarea poruncă.

Că oare cum vom urma poruncii evangheliceşti care îmi porunceşte mie ca de la cel ce ţi le ia pe ale tale să nu le ceri înapoi? Dacă nu voi răbda cu bucurie împărţirea şi răpirea lucrurilor celor ce sunt la mine, după cuvântul Apostolului (cf. Evr. 10: 34), nici când se judecă cineva şi-şi ia înapoi cele ale sale, îl izbăveşte oare aceasta pe lacomul de păcat? Fiindcă judecăţile cele stricăcioase nu pot stăpâni judecata lui Dumnezeu cea nestricăcioasă, anume pentru că aceste legi le adevereşte negreşit plinitorul, la care legi şi răspunzând, se sloboade pe sineşi din vină. Drept aceea, bine este a suferi sila celor ce voiesc să ne nedreptăţească şi a ne ruga pentru dânşii, astfel încât prin pocăinţă, şi nu prin a da înapoi cele răpite de la noi, să se izbăvească de vina lăcomiei. Căci dreptatea Domnului aceasta voieşte, ca nu averea, ci pe lacom să-1 dobândim cândva slobod de păcat prin pocăinţă.


VI. A lui Avva Isaac

Cel ce zice că a părăsit lumea şi se ceartă cu oamenii pentru ceva, ca să nu-i lipsească lui ceva din odihna lui, acesta este orb desăvârşit, pentru că trupul, întreg, de bunăvoie l-a părăsit, iar pentru un mădular al lui se lupă şi se ceartă. Cunoaşte că a ierta greşealele greşiţilor este din lucrările dreptăţii, şi atunci vei vedea alinarea cu strălucire în mintea ta. Când te vei sui peste calea dreptăţii, atunci te vei lipi de slobozenie întru tot lucrul. Celor ce lumea le-a murit, aceştia rabdă bântuielile cu bucurie; iar cei în care trăieşte lumea, aceştia nu pot suferi nedreptatea, ci ori de slava deşartă se biruesc, se mânie ori se tulbură, ori se cuprind de scârbă.

O, cât de anevoie de dobândit este această faptă bună, adică a suferi nedreptatea cu îndelungă-răbdare, şi câtă slavă are la Dumnezeu! Deci cel ce voieşte a o dobândi pe aceasta, mai întâi îi trebuie să se depărteze de ai săi şi să se înstrăineze, pentru că nu poate să o dobândească întru tăria sa; căci a răbda durerea aceasta întru ai săi este a celor mari şi puternici şi a acelora pentru care lumea a murit de tot şi care de toată mângâierea s-au deznădăjduit şi s-au călcat.


VII. Din Pateric

1. Zicea Fericitul Zosima: "Fiind eu cu Fericita Dionisia, un frate oarecare a cerut de la dânsa blagoslovenie, şi i-a dat lui cât încăpea. Iar el, fiindcă n-a luat cât a cerut, a început a grăi de rău, zicând asupra ei şi asupra mea «Proaste cuvinte!». Auzind aceea şi durând-o, cerca să-i facă rău. Şi înştiinţându- mă eu, i-am zis ei: «Ce faci, vrăjmăşindu- ţi ţie? Căci aşa, toată fapta bună o vei ridica din sufletul tău; de ce nu rabzi după vrednicia celor ce le-a răbdat Hristos pentru tine? Ştiu, doamnă, că ai risipit banii ca pe nişte gunoaie. Iar dacă nu vei dobândi blândeţile, eşti asemenea unui fierar bătând bulgări de fier, dar nescoţând nici un vas».

Şi-i ziceam ei că zicea Purtătorul de Dumnezeu Ignatie: «îmi trebuie toate blândeţile întru care se strică toată puterea stăpânitorului veacului acestuia». Semn al lepădării lumii este să nu se tulbure cineva. Că se întâmplă ca cineva să nu bage seamă de multe sume de bani, dar apoi vine la un ac, iar împătimirea spre acesta îl face pe dânsul să se tulbure, iar acşorul acela plineşte locul sumei de bani, şi aşa cineva se poate face rob al acşorului şi al culionului, sau al basmalei, sau al cărţii, şi nu este rob al lui Dumnezeu. Şi bine a zis oarecine din în telepţi: «Câte patimi sunt ale sufletului, atâţia stăpâni are». Iar Apostolul: De orice s-ar birui cineva, aceluia îi este şi rob (II Pt. 2:19). Iar ea, auzind acestea, s-a pocăit şi mi-a zis mie: «Ai aflat pe Dumnezeu pe care îl doreşti»".

2. Zicea iarăşi Fericitul: "Cu adevărat poruncile lui Dumnezeu sunt uşoare foarte, dar voile noastre cele viclene le fac pe dânsele să pară grele; pe care voi, urmându- le sufletul, nu poate să împlinească poruncile, iar sufletul care le va lăsa pe acestea, lesnicioase se vor afla la dânsul poruncile, neavând nici o greutate, adică ca cineva, fără a socoti lucru anevoie să părăsească împătimirea de cele de faţă şi de a se certa cu dânsele cu oamenii, întru Dumnezeu singur să se îmbogăţească, - nădăjduind întru Cel ce a făcut toate şi le ocârmuieşte, - şi de împărăţia Lui să dorească. Aceasta nu are nici o greutate.

Că ne-am obişnuit şi pentru năvălirea mării, şi pentru năvălirea tâlharilor, pe toate cele ce sunt la noi a nu le băga în seamă şi fără cruţare a lepăda lucrurile, pentru ca să ne ocrotim pe înşine pe această scurtă viaţă, pe care, şi nevrând noi, o va strica moartea. Dar, pentru ca să ne liniştim de dânsa acum deodată, noi pe toate le defăimăm, şi norocire socotim - deşi pe toate le-am pierdut - că pe înşine ne-am mântuit de tâlhari, sau de furtuna mării; iar cel ce cu puţin mai-nainte se turba şi cu mânie se certa ca să dobândească un bănişor, aflat într-o primejdie ca aceasta, cu osârdie pe toate le azvârle, ca pe vremelnica viaţă să o câştige.

Pentru ce dar nu socotim acestea şi pentru viaţa veşnică şi aşa să cugetăm şi să ne aflăm cu aşezarea, şi pe toate cele de aici cu bun suflet să le trecem cu vederea şi să le lepădăm, ca să nu cădem din viaţa cea nemuritoare? Pentru ce nu poate frica Domnului pe cât poate frica oamenilor, sau primejdia mării?

Iar spre alcătuirea celor zise a povestit şi o poveste ca aceasta, pe care o auzise el de la oarecine.

3. Deci zicea: "«Odată, oarecare lucrător de pietre, pe care obiceiul îl numeşte cabidarion, având pietre scumpe şi mărgăritare, s-a suit în corabie cu feciorii săi, vrând să se ducă în oarecare loc pentru a neguţători. S-a întâmplat lui să se apropie de unul din corabie mai tânăr, luându-1 ca ajutor, care- i slujea lui la lucrurile de nevoie, şi care s-a făcut părtaş cu dânsul la masă. într-o zi, tânărul auzi pe corăbieri şoptind unii către alţii şi sfătuindu-se să arunce pe giuvaergiu în mare şi să-i ia pietrele şi toate cele ce le ducea cu el. Şi auzind acestea, întristat se făcu. Şi venind tânărul să-i facă obişnuita slujbă, dacă l-a văzut pe dânsul giuvaergiul trist şi posomorât, îl întreba ca să afle pricina posomorârii. Iar el, la început nu răspundea nimic, păstrând vestirea ce a auzit pentru altă vreme. Iar pentru că acela stăruia cerând să afle pricina posomorârii, atunci, tânărul, suspinând şi lăcrimând, i-a spus lui sfatul ce-1 sfătuiau corăbierii pentru dânsul. Iar el, zăbovind puţin, a chemat pe feciori, şi le-a poruncit lor fără cruţare să facă ce le va porunci lor. A întins apoi o masă şi le-a poruncit lor să aducă vasele întru care erau pietrele şi mărgăritarele; iar dacă le-au adus, au scos toate pietrele şi mărgăritarele şi le-au întins pe pânză; iar după ce le-au întins, a zis: «Oare pentru acestea mă lupt eu, primejduindu- mă şi cu marea? Dar trăgând o viaţa dureroasă ca aceasta, cele pământeşti, după puţin, murind eu, în lumea aceasta le voi lăsa, şi nimic nu voi lua dintr-însele; aruncaţi- le deci pe toate în mare». Şi îndată apucând şi el de masă cu feciorii, le-au azvârlit pe toate în noian. Iar corăbierii, văzând, s-au uimit, şi şi-au stricat sfatul pe care îl sfătuiseră asupra lui».

Să pricepem dar fraţilor că, atunci când s-a pornit gândul lui, măcar că şi era şi prost [neiscusit] şi mirean, îndată a stricat împătimirea şi se făcu filosof în lucruri şi în cuvinte, şi aceasta pentru ca să dobândească această mică şi vremelnică viaţă. Dar oare noi, pentru porunca lui Hristos şi pentru împărăţia Cerurilor, nu putem să răbdăm nici măcar o mică pagubă, nici fără mâhnire să o suferim?

Deci dacă se cade să ne întristăm, pentru pierzarea celui ce ne-a păgubit să ne întristăm, şi nu pentru luarea banilor; că nu noi, ci acela este pătimind rău, prin strâmbătate scoţându-se pe sineşi din împărăţia Cerurilor. Că nedrepţii, zice, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6: 9), în vreme ce noi, prin paguba cea vremelnică, ne solim viaţa veşnică. Că bucuraţi-vă, zice, şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Luca 6: 23).

Dar noi, lucrarea cea împotrivă o facem şi, nevrând să ne mâhnim pentru pierzarea mădularelor lui Hristos, şedem împletind gânduri împotriva fratelui pentru lucruri stricăcioase şi proaste şi vrednice de nimic. Căci Dumnezeu ne-a pus pe noi şi într-o rânduială a mădularelor întru credinţă, Cap având pe Hristos, precum zice Apostolul (cf. I Cor. 12: 12), că toate mădularele trupului, multe fiind, un trup este, iar Hristos este Cap al tuturor.

Deci, când te va necăji fratele tău, socoteşte cum că mâna ta, sau ochiul tău, sau altceva din mădularele tale pătimeşte şi te necăjeşte. Că zice: Dacă pătimeşte un mădular, împreună-pătimesc toate mădularele, şi celelalte (cf. I Cor. 12: 26). Şi precum la trupul nostru, dacă oboseşte unul din mădulare, din durere adică ne împarte şi nouă, şi nu-1 lepădăm pe el de la noi, nici nu-1 tăiem fugind de durere, ba şi prea mare pagubăam socoti de ne-am lipsi de ceva din mădulare. Chiar şi nevrând, mai vârtos împreună-pătimind cu mădularul ce ne doare, în tot chipul spre tămăduirea lui ne sârguim, şi cinstita lui Hristos pecete pe dânsul punând-o, şi cu untdelemn sfânt ungându-1, poate că şi la doftori arătându-1, pe toate cele de trebuinţă le izvodim spre tămăduirea patimii.

Deci, ca să se vindece mădularul cel bolnav, iar nouă să nu ne mai împartă din necazul lui, aşa suntem datori să gândim şi să facem pentru fraţii noştri. Că dacă cineva dintr-înşii ne va nedreptăţi vreodată pe noi, sau printr-alt chip ne va scârbi prin rânduială vrăjmaşului celui de obşte - slobozindu-1 Dumnezeu spre iscusirea noastră, ori spre îndreptarea vreunei patimi de-ale noastre -, suntem datori să ne mâhnim nu pentru paguba banilor şi nedreptatea suferită, ci pentru fratele cel ce a făcut nedreptatea, care mai vârtos s-a nedreptăţit foarte, precum am zis mai-nainte, pătimind cădere jalnică din împărăţia Cerurilor. Pentru aceasta dar să ne mâhnim şi să plângem, şi Iubitorului de oameni Dumnezeu fierbinte să ne rugăm pentru dânsul, ca să ierte necunoştinţă fratelui.

Că aşa făcând, vom fi într-adevăr următori ai lui Hristos, Care Se ruşa pentru cei ce-L răstigneau şi pe Părintele îl ruga ca să le ierte lor, făcându-Se nouă şi întru aceasta chip al nerăutaţii. Deci pe Acesta urmându- L, să iertăm fraţilor necunoştinţele cele spre noi, ca şi Acela să ne ierte nouă greşealele, şi părtaşi slavei Lui să ne arate şi moştenitori".

4. Povestit-a tot acela că a poruncit odată unui scriitor isteţ să scrie nişte cărţi. După ce le-a săvârşit, trimiţând, mi-a zis mie: "Iată, am isprăvit, orice socoteşti, trimite- mi şi apoi le ia". Iar un frate, înştiinţânduse de acestea, ducându-se, ca de la mine la scriitor, dând preţul, le-a luat pe dânsele. Iar eu, neştiind cea făcută, am trimis un frate cu scrisoare împreună cu preţul ca să le ia pe ele.

Iar dacă s-a dus fratele, iar scriitorul a cunoscut că a fost batjocorit de cei ce au luat cărţile, tulburându-se, a zis: "Cu adevărat mă voi duce şi-1 voi scârbi pe dânsul pentru acestea două, că m-a batjocorit şi că cele ce n-au fost ale lui le-a luat". Iar eu, de aceasta înştiinţându-mă, trimiţând, i-am arătat lui aşa: "Ştii, fratele meu, cărţile, pentru aceasta le-am agonisit, ca să ne învăţăm dintr-însele dragoste, smerenie, blândeţe. Iar dacă începutul agonisirii cărţilor este ceartă, nu voiesc să agonisesc carte, şi aşa numai să nu ne certăm, că, zice, robul Domnului, nu se cade să se certe (II Tim. 2: 24)".

5. Au mers tâlharii asupra unui isihast, şi, înainte simţind bătrânul, a strigat. Şi auzind vecinii lui, au ieşit şi au prins pe tâlhari şi i-a trimis la ighemon. Iar el i-a băgat pe dânşii în temniţă, şi, auzind fraţii, s-au mâhnit, zicând: "înţelege pe cea dintâi vânzare, de unde se făcu, şi atunci vei vedea pe cea de-a doua; că de nu te-ai fi vândut mai întâi dinlăuntru, adică speriindu-te din necredinţă, nu ai fi făcut a doua vânzare, adică dând pe hoţi în mâna dregătorului". Şi citind bătrânul epistola lui Avva Pimen, sculându-se, a venit în cetate, măcar că nu ieşea de obicei din chilia lui, şi a scos pe hoţi din temniţă; că era vestit în latura aceea, şi i-a slobozit pe dânşii afară.


VIII. A Sfântului Efrem

De vei împrumuta ceva fratelui tău şi va zăbovi pentru darea înapoi, şi vrei să faci pomenire [de lucrul dat], o dată să grăieşti; că de multe ori se face uitare. Şi tu, de te vei împrumuta de la altul, şi acela, cucernic fiind, nu-ţi va face pomenire, tu, pentru frica lui Dumnezeu, să nu voieşti să-1 lipseşti pe dânsul de ale lui, pentru că scris este: Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, fără numai să vă iubiţi unul pe altul (Rom. 13: 8)