I. Din viata Sfântului Pahomie

Auzind cele despre Pahomie, Ioan, fratele lui după trup, a venit căutându-1 pe dânsul acolo. Şi văzându-1 pe dânsul, şi închinându- se, foarte s-a bucurat, că de când s-a botezat împreunându-se cu Hristos şi alegând viaţa călugărească, niciodată n-a mers către ai săi. Având acelaşi scop ca şi Pahomie, Ioan a rămas împreună cu dânsul, totdeauna cugetând la legea lui Dumnezeu, iar de toate cele de pe pământ nefăcând nici o grijă.

Aducându-şi aminte Pahomie de porunca cea dată lui prin înger pentru nenumăratele suflete ce urmau să se mântuiască printr-însul, a început cu fratele său mai largă să zidească mănăstirea, spre a primi pe cei ce voiesc să se lepede de viaţă şi să se apropie de Dumnezeu. Şi zidind ei, având Pahomie acest scop, voia să lărgească locul, făcând mai mare ograda casei. Iar Ioan, de sihăstrie cugetând, strâmtora locuirea, şi, supărându-se Ioan, mai mare fiind decât el cu vârsta cea trupească, a zis către dânsul: "încetează a mai fi uşor de minte şi de a te lăti".

Iar el, auzind, s-a întărâtat, că a fost ocărât cu cele afară de scop, însă nu i-a grăit lui împotrivă, dar, blând fiind, s-a înfrânat; iar pogorându-se în noaptea următoare în pivniţa pe care o zidise de-o parte a casei, a început foarte a plânge, şi, mărturisinduse lui Dumnezeu, zicea: "Amar mie, că cugetul trupului este încă întru mine, şi după trup umblă. Că atâta nevoinţa luând asupră- mi, iarăşi mă răpesc împreună cu mânia. Miluieşte-mă, Doamne, ca să nu pier; că dacă nu mă vei întări întru îndelungă-răbdarea Ta, ci va afla vrăjmaşul întru mine oarece parte şi din faptele lui, voi fi sub mâna lui, precum este scris: Dacă va împlini cineva toată legea, dar va greşi întru una, va fi tuturor vinovat (Iac. 2:10). Şi cred că mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, îmi vor ajuta mie şi mă vor învăţa să merg în calea Sfinţilor Tăi, spre cele dinainte întinzându-mă de-a pururea (Filip. 3:14), iar de cele dinapoi făcând uitare. Că Sfinţii Tăi cei din veac, ajutoraţi fiind de darul Tău, au ruşinat pe vrăjmaşul şi mult au strălucit, iar eu cum voi învăţa, Doamne, pe cei pe care Te-ai făgăduit a-i chema prin mine la viaţă călugărească, nebiruind mai întâi patimile cele ce se luptă prin trup cu sufletul, nici a păzi fără de prihană legea Ta? Dar cred, Doamne, că ajutorul cel de la Tine, de faţă fiind lângă mine, toate păcatele mele le vei ierta".

Acestea cu plângere mărturisindule, a petrecut lăcrimând toată noaptea până dimineaţa, şi de multa sudoare (că era vară, şi locul prea călduros) sub tălpile picioarelor lui s-a făcut tină. Că se obişnuise să stea la rugăciune întinzând mâinile, nevoind nicidecum să le slobozească pe dânsele, ci cu întinderea acestora ca pe cruce întinzânduse, aşa chinuind trupul, sufletul către trezvie îl întorcea. într-acest fel fiind, întru multă blândeţe şi aşezare cu pace petrecea împreună cu fratele său.


II. A Sfântului Casian

Dacă poftim a câştiga săvârşirea blândeţilor şi a dobândi fericirea Domnului, datori suntem să lepădăm de la noi nu numai mânia cea după lucrare, ci şi tulburarea cea din cuget. Că nu foloseşte oprirea gurii în vremea mâniei şi a nu scoate graiuri nebuneşti, cât foloseşte curăţirea inimii de pomenirea de rău, şi a nu întoarce în cuget gânduri viclene asupra fratelui. Căci evangheliceasca învăţătură porunceşte să lepădăm rădăcinile patimilor mai vârtos decât roadele.

Căci tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu se va scoate în lucrare nici urâciune, nici pizmă. Că celui ce urăşte pe fratele său i s-a zis ucigaş de oameni (cf. I Ioan 3: 15), ucigându-1 pe dânsul cu aşezământul amărăciunii1 5 7 în cuget, al cărui sânge oamenii nu-1 văd vărsat prin sabie, ci prin pornirea cea dinlăuntru a inimii pe care o vede numai Dumnezeu, Care răsplăteşte cu cununi sau munci nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi strigă prin Proorocul: Iată, vin ca să adun lucrurile, gândurile şi amintirile lor (Is. 46: 18); care zicere o învăţăm şi de la Apostolul: Gândurile între sineşi se vor pârî, dând răspuns în ziua întru care Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Rom. 2:15).