I. Din Pateric

1. Zis-a Avva Agathon: "Mâniosul, de ar învia chiar şi mort, nu este primit la Dumnezeu".

2. Zis-a Avva Pimen: "Nu este monah cârtitorul, nu este monah cel ce face răsplătire; nu este monah mâniosul, cei ce au acestea nu sunt călugări, măcar că se par a fi".

3. Zis-a Avva Isidor: "M-am dus odată în târg să vând puţintele vase şi, văzând mânia apropiindu-se de mine, am lăsat vasele şi am fugit".

4. Venit-au odată Arienii la Avva Sisoe în muntele lui Avva Antonie, şi, cum au început a cleveti pe pravoslavnici [ortodocşi], nu le-a răspuns lor nimic, ci, strigând pe ucenicul său, a zis: "Avraame, adu cartea Sfântului Atanasie şi o citeşte". Şi tăcând ei, s-a aflat eresul lor, şi i-a slobozit cu pace.

5. Un sihastru oarecare s-a făcut Episcop; acesta, pentru cucernicia şi liniştea sa, nu certa pe nimeni, suferind cu îndelungă- răbdare greşelile fiecăruia; iar iconomul aceluia nu ocârmuia cu socoteală lucrurile bisericii. Şi au zis unii către Episcop: "Pentru ce nu cerţi pe iconom pentru nebăgarea lui de seamă?". Iar acela a amânat certarea până dimineaţă. Iar a doua zi s-au suit la dânsul cei ce au grăit asupra iconomului. Şi înştiinţându- se Episcopul, s-a ascuns într-un loc, şi vrând ei să-1 afle pe dânsul, n-au putut; iar dacă l-au căutat mai mult, au reuşit cu greu să-1 afle, şi i-au zis lui: "Pentru ce te-ai ascuns de noi?". Iar el a zis: "Pentru că cele ce am îndreptat în şaizeci de ani rugândumă lui Dumnezeu, voi pe acelea voiţi ca în două zile să le fur". Mi se pare că bătrânul a fost silit să se facă Episcop, pentru aceea se îngrijea de legea pustnicilor mai mult decât ceea ce se cuvine Episcopului.

6. Auzit-a Avva Pimen despre oarecine că, pentru că se mânie, suferă şase zile ale săptămânii, şi a zis: "Acesta s-a învăţat să cheltuiască pe cele şase, dar nu s-a învăţat să scoată mânia".

7. Un frate, pornindu-se spre mânie asupra oarecui, a stătut rugându-se şi cerând să poată răbda îndelung pe fratele şi a trece fără de vătămare bântuiala; şi îndată a văzut fum ieşind din gura lui.


II. A lui Avva Isaia

Frate, de te va necăji pe tine cineva în vreun lucru oarecare, şi va fi trebuinţă să mustri pe fratele, şi te vei vedea pe sineţi întru mânie şi întru neaşezare, nicidecum să nu grăieşti lui ceva, ca să nu te tulburi mai mult; iar atunci când te vei vedea pe sineţi şi pe acela întru aşezare bună şi blândeţe, atunci grăieşte de ca şi cum mustrând, făcând-i pomenire întru toată smerita cugetare.


III. A lui Avva Marcu

Patima mâniei se întemeiază şi se întăreşte îndeosebi pe mândrie, şi aşa se face nerisipită. Şi oricine voieşte să risipească de la el şi să strice această casă a fărădelegii - pe care vicleanul o zideşte totdeauna în suflet, adunând ca pe nişte pietre felurite pricini binecuvântate [întemeiate] sau nebinecuvântate, fie prin gânduri, fie prin lucrurile sau grijile materiei, lucrând astfel în suflet la zidirea răutăţii, - să aibă smerenia Domnului neuitată în inima sa, socotind Cine este, ce S-a făcut pentru noi şi dintru ce fel de înălţime a luminii Dumnezeirii - celei descoperite după putinţă firilor celor de sus, şi în ceruri slăvită de toată firea cea gânditoare - întru ce fel de adânc al smereniei oamenilor S-a pogorât pentru negrăita Lui bunătate. Şi nu S-a ruşinat Stăpânul a toată zidirea cea văzută şi nevăzută să ia asupră-Şi pe omul cel de sub patimile cele de necinste şi osândit de stăpâneasca hotărâre, ci, smerindu-Se pe Sineşi, S-a făcut după toate asemenea nouă, afară de păcat, adică de patimile necinstirii; pentru că pe cele pentru păcatul călcării, aduse de la stăpâneasca hotărâre asupra omului: certările morţii, ale ostenelii, ale foamei, ale setei şi ale unora ca acestora, pe toate le-a luat, făcându-Se ceea ce suntem noi, pentru ca noi să ne facem ceea ce este El. Cuvântul S-a făcut trup, ca trupul să se facă Cuvânt, şi S-a asemănat nouă întru toate, ca noi să ne asemănăm Lui prin toată fapta bună; şi ca pe cele multe să le treacă, pentru noi S-a necinstit, S-a ocărât, S-a bătut, S-a scuipat, S-a luat în râs, S-a batjocorit, iar la sfârşit S-a răstignit, cu suliţa în coastă S-a împuns, a murit, în Iad S-a pogorât.

Şi, pe scurt, pentru ca roadele patimilor să le numărăm, adică învierea cea din morţi, prădarea Iadului şi a morţii, a sufletelor celor ce au venit împreună cu Hristos, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta Tatălui, cinstea şi slava cea mai presus de toată începătoria şi stăpânia, şi de tot numele ce se numeşte, şi închinăciunea tuturor îngerilor la Cel întâi născut din morţi pentru pricina pătimirilor, după glasul Apostolului.

Deci cel ce păzeşte întru inima sa aceste pomeniri întru dorire şi aşezământ neuitat, nu se va stăpâni de patima amărăciunii şi a mâniei. Că prin smerenia lui Hristos pe care o gândeşte, ieşind afară temeliile patimilor mândriei, toată zidirea fărădelegii mâniei cu lesnire şi de sineşi se strică. Căci ce inimă atât de aspră şi împietrită, de va pomeni neîncetat atâta smerenie pentru noi a Dumnezeirii Unuia-Născut şi răbdarea cea mai sus numărată întru atât de multe pătimiri, nu se zdrobeşte, şi nu se smereşte, şi nu se umileşte, şi nu se face pământ şi cenuşă şi călcare a tot omul? Iar pe un suflet atât de zdrobit, ce mânie sau amărăciune îl va putea stăpâni?

Deci mi se pare că, de nu uitarea, mama răutăţilor, va fura din inimă nişte gânduri mântuitoare şi de viaţă-făcătoare ca acestea, niciodată nu se va birui omul de mânie.


IV. A Sfântului Diadoh

Se cade ca cei ce se nevoiesc pururea să păzească neînvăluită cugetarea lor, ca gândurile cele puse într-însa, mintea drept judecându-le, pe cele bune şi de la Dumnezeu trimise în cămările pomenirii să le învistierească, iar pe cele stângace şi drăceşti, afară oareunde din cămările firii să le lepede. Că marea, dacă e liniştită, pescarii văd prin ea până în adâncul ei orice mişcare, încât nimic nu se ascunde atunci de dânşii din peştii cei ce umblă pe acolo. Iar când se tulbură de vânturi, se întrece să ascundă cu posomorârea tulburării pe cele ce pot fi văzute întru zâmbirea liniştirii.

Drept aceea, atunci vedem nelucrător meşteşugul pescarilor, care lucru se întâmplă să-1 pătimească şi mintea cea văzătoare atunci când, dintr-o mânie nedreaptă, mai vârtos se tulbură în adâncul sufletului.


V. A Cuviosului Casian

Cel ce voieşte nevoinţa cea duhovnicească, după lege să se nevoiască, şi să se înstrăineze de toată scăderea adusă de mânie şi iuţime, şi să asculte ce-i porunceşte lui vasul alegerii: Toată amărăciunea şi iuţimea şi mânia şi izbucnirea şi hula să piară de la voi, împreună cu toată răutatea (Ef. 4: 31). Iar când zice toată, arată că nu ne îngăduie nici o pricinuire de mânie, nici la vreo nevoie, nici dear fi binecuvântată.

Deci cel ce voieşte să îndrepteze pe fratele ce a greşit sau să-i dea acestuia canon, să se sârguiască pe sineşi ca să se păzească netulburat, ca nu cumva, vrând să tămăduiască pe altul, să-şi tragă boala asupra sa, iar apoi să i se zică acel cuvânt evanghelicesc: Doctore, tămăduieşte-te pe sineţi (Luca 4: 23); şi iarăşi: Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar la bârna din ochiul tău nu iei aminte? (Luca 6: 41). Sau în ce fel vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău, tu, care ai bârna mâniei în ochiul tău acoperindu-te pe tine? Căci de se va înfierbânta mişcarea mâniei din vreo pricină oarecare, aceea va orbi ochii sufletului şi nu-1 va lăsa să vadă pe Soarele dreptăţii.

Aşa cum cel ce pune pe ochi foiţe de aur ori de plumb împiedică puterea văzătoare, iar scumpetea foiţei celei de aur nu va face nicidecum vreo deosebire orbirii, tot aşa, din orice pricină binecuvântată sau nebinecuvântată s-ar aprinde iuţimea, ea întunecă puterea cea văzătoarea a sufletului. Numai atunci vom întrebuinţa mânia fireşte, când o vom porni asupra gândurilor celor iubitoare de dulceţi şi pătimaşe.

Aşa ne învaţă pe noi şi Proorocul David, zicând: Măniaţi-vă şi nu greşiţi (Ps. 4: 5). Adică: "Porniţi mânia împotriva patimilor voastre şi împotriva gândurilor celor viclene, şi nu păcătuiţi săvârşind cele vârâte în minte de dânsele. Iar acest înţeles îl arată limpede cele zise pe urmă, adică: Pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi (Ps. 4: 5). Adică: "Când vor veni în inimile voastre gândurile cele viclene, scoţându-le pe acelea prin mânia cea către dânsele, după scoaterea lor, ca într-un aşternut în linişte aflându-vă, atunci să vă umiliţi spre pocăinţă".

Şi împreună cu aceasta glăsuieşte şi Fericitul Pavel şi, adăugând, zice: Să nu apună soarele întru mânia voastră, nici să daţi loc diavolului (Ef. 4: 26). Adică: "Nu gătiţi pe Hristos, Soarele dreptăţii, să apună, precum s-a zis, de la inimile voastre, prin întărâtarea voastră, pe Care îl întărâtaţi prin învoirea voastră cu gândurile cele rele, ca nu cumva prin depărtarea Lui să afle diavolul loc de şedere în voi".

Pentru aceea se cuvine ca, urmând Dumnezeieştilor legi, să ne nevoim cu toată puterea asupra duhului mâniei şi asupra boalei celei dinlăuntrul nostru şi, pornind mânia asupra oamenilor, să nu căutăm pustietatea şi singurătatea, de ca şi cum acolo n-ar fi nimeni care să mişte spre mânie sau de ca şi cum întru singurătate am dobândi mai cu lesnire virtutea îndelungii-răbdări.

Că din mândrie şi din voinţa de a nu ne prihăni pe înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile tulburării, poftim depărtarea de fraţi. Iar până când vom cugeta astfel, aruncând neputinţele trândăviei noastre şi pricinile asupra altora, nu vom putea ajunge la săvârşirea îndelungii- răbdări. Că temelia îndreptării noastre nu se îndreptează din îndelungă-răbdare a aproapelui cea către noi, ci dintru nerăutatea noastră faţă de el.

Iar dacă urmărim singurătatea şi pustietatea, fugind de nevoinţa îndelungiirăbdări, cunoscut să ne fie nouă că prin pustietate mai mult se sălbăticesc patimile cele dintru noi, încât, şezând noi fără amestecarea cu oamenii, pierdem până şi umbra suferirii răutăţii şi a îndelungii-răbdări, pe care prin închipuire ni se părea că o avem, amestecaţi fiind cu fraţii, pentru nelucrarea ei cu iscusinţă. Pentru aceasta, cei ce caută desăvârşirea blândeţii datori sunt să arate toată sârguinţă, ca nu numai asupra oamenilor să nu se mânie, ci nici asupra dobitoacelor celor necuvântătoare sau asupra lucrurilor celor neînsufleţite. Că îmi aduc aminte cum petreceam în pustie, cum mă porneam cu mânie asupra trestiei, neplăcându-mi grosimea sau subţirimea acesteia, asemenea şi asupra lemnului, iar când am voit să-1 tai pe acela, nu puteam degrab, încă şi asupra cremenii m-am mâniat, că, grăbindu-mă eu să scot foc, scânteia nu sărea degrab; aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât mă sileam să o scot şi asupra lucrurilor celor neînsufleţite.

Deci să lepădăm de la noi toată mânia, temându-ne de hotărârea Domnului pe care o a zis în Evanghelii: Cel ce se mânie pe fratele său va fi vinovat judecăţii (Matei 5: 22); căci aşa se cuprinde în copiile-manuscrise cele mai cu de-amănuntul: aceea adică că în deşert s-a pus ca adăugire de la cei ce nu voiesc să-şi taie desăvârşit patima mâniei. Căci scopul Domnului, precum şi la alte patimi, este acela ca însăşi rădăcina şi pricina patimii să se taie de la noi, voind a se smulge aceasta în tot chipul. Pentru aceasta să nu păstrezi întru tine nici o pricină de mânie, ca nu cumva la început, pornindu-ne dintr-o pricină binecuvântată, mai pe urmă să cădem întru turbarea mâniei celei necuvântătoare.

Deci aceasta este ceea ce aduce desăvârşit tămăduirea boalei acesteia: să ne sârguim să nu mişcăm mânia nici pentru cele drepte, nici pentru cele nedrepte. Căci această patimă întunecată, întunecând cugetul nostru, nu se va mai afla întru noi nici lumina dreptei socoteli, nici întemeiere [adeverire] de sfat drept, nici chivernisire a dreptăţii. încă şi Sfântul Duh va fugi de la noi, izgonindu-se de tulburarea cea dinlăuntru.

Iar peste toate cele zise, ni se cade să avem neîncetat înaintea ochilor icoana morţii, care nu ştim când poate veni, şi a ne păzi pe sinene de mânie, şi iuţimea a o părăsi până în sfârşit, după îndemnul proorocului (cf. Ps. 78: 5), ştiind că nici de întreaga înţelepciune, nici de lepădarea de toată materia, nici de postiri, nici de privegheri, nici de celelalte rele-pătimirii nu vom avea vreun folos, dacă, ţinuţi fiind de mânia şi de urâciunea iutimii, ne vom afla vinovaţi înfricoşătoarei judecăţi.


VI. A Sfântului Maxim

Partea cea poftitoare a sufletului, adeseori zădărându-se, pune în suflet o deprindere cu dulceţile anevoie de mişcat; iar mânia, tulburându-se adeseori, fricos şi nebărbat îl face pe dânsul. Pe una o tămăduieşte postul, privegherea şi rugăciunea, iar pe cealaltă, bunătatea, şi iubirea de oameni, şi dragostea, şi mila.


VII. Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: "Patimile cele din afara firii cu care suntem noi, oamenii, înfăşuraţi, Elinii le făceau dumnezei şi se închinau lor, iar pe cei ce nu voiau să se închine, îi munceau şi îi omorau, şi, fără a voi, îi făceau mucenici. La fel şi noi, de ne vom închina patimilor, nu ne vom deosebi întru nimic de închinătorii la idoli; că cel ce slujeşte mâniei şi iuţimii şi se biruieşte de ele, şi nu taie de la sine îndrăcirea acestei patimi, se leapădă de Iisus, şi are întru sine pe Ares ca dumnezeu, şi se închină idolului tulburării, ca şi Elinii.

Încă şi iubitorul de argint ce încuie îndulcirile sale dinspre fratele său şi nu miluieşte pe aproapele lui, aşijderea este închinător de idoli, cinstind pe idolul lui Hermes şi slujind făpturii mai mult decât Ziditorului. Tot acelaşi lucru este şi la alte patimi de care se biruieşte fiecare, acelora se fac şi robi, după glasul Apostolului, care a numit iubirea arginţi o a doua închinare la idoli. Iar cel ce pe acestea le-a biruit şi de la sineşi le-a izgonit, sau se înfrânează dinspre dânsele, acesta a călcat idolii, şi s-a lepădat de frica lor, şi s-a făcut mucenic fără de sânge, mărturisind mărturisirea cea bună.

2. Zicea Fericitul Zosima: "începătura stăpânirii mâniei este a se tulbura şi a nu grăi, dintru care cineva, cu darul lui Dumnezeu, poate veni şi întru a nu se tulbura nicidecum. Că şi Avva Moisi, întâi, adică când s-a depărtat de la Părinţii ce ziceau către dânsul: «Ce vine şi arapul [etiopianul] acesta în mijlocul nostru?», s-a tulburat, dar n-a grăit, precum chiar el a zis către cei ce l-au întrebat; iar apoi, de clerici ocărându-se şi din altar izgonindu-se, nu numai că nu s-a tulburat, ci şi se dosădea pe sineşi, zicând: «Piele încenuşată, negrule, bine ţi-a făcut, că, nefiind tu ca toţi oamenii, ce vii în mijlocul lor?».

Iar noi, fiind mult mai jos şi decât începătorii, şi pentru multa noastră lenevie socotim prea mari şi cu neputinţă a fi cele poruncite, zicem: «Cu neputinţă este să nu se tulbure cineva!». Dar nu auzim pe Proorocul zicând: Gătitu-m-am şi nu m-am tulburaţi (Ps. 118: 60), nici nu căutăm să punem început temeinic şi să arătăm vitejească înainte-voinţă şi mărime de suflet, ca aşa să tragem asuprăne, după măsură, darul lui Dumnezeu, prin care şi cele ce se par foarte anevoioase se fac lesnicioase foarte şi cu lesnire îndreptate".

Şezând eu odată cu Fericitul Serghie în câmpul egumenului şi citind Paremia [Pildele lui Solomon], dacă am ajuns la cuvântul acela ce zice că în lemne multe înfloreşte focul, iar unde nu este îndoită mânie, se linişteşte cearta (26: 20), i-am cerut Fericitului Serghie să-mi tâlcuiască cuvântul. Şi răspunzând, a zis: "Precum lemnele sunt pricinile văpăii focului, iar dacă cineva nu le pune pe acelea, focul se stinge, aşa şi la patimi sunt oarecare pricini, pe care, de le va tăia cineva, nu lucrează patimile. Spre pildă, pricinile mâniei sunt a da şi a lua, a voi să-şi facă voia sa, a iubi, a învăţa şi a se arăta [mândri în faţa] oamenilor şi a se socoti pe sine că este priceput".

De le va tăia cineva pe acestea, va slăbi patima mâniei, şi aceasta este ceea ce a zis Avva Sisoe, întrebându-se aşa de un frate: "Pentru ce nu se depărtează patimile de la mine?". Şi a răspuns: "Lucrurile lor, adică pricinile, sunt înlăuntrul tău: dă-le lor arvuna lor şi se duc.

Iar cel îndoit mânios, întru care nu încetează cearta, este cel care nu se îndestulează cu cea dintâi tulburare, ci se întăreşte pe sineşi întru a doua mânie, adică dacă cineva se aprinde spre mânie şi îndată îşi va veni întru sineşi, şi se va osândi pe sineşi şi, ducându-se, se va pocăi fratelui pe care s-a mâniat, acesta nu se numeşte mânios îndoit. Intru aceasta linişteşte cearta, care pe prieteşugul cel către fratele nu-1 dezleagă în vremea cea de faţă, ci prin pocăinţă vine întru lucrarea aceasta, ce de aici înainte pune început bun într-o aşezare alinată şi netulburată. Iar cel ce se mânie şi nu se osândeşte pe sineşi, ci mai vârtos se întăreşte pe sineşi întru mânie şi se căieşte că n-a grăit mai multe decât cele ce a zis întru tulburarea lui, acestuia să-i zici îndoit mânios. Şi întru acesta cearta nu se linişteşte niciodată, ci atunci când are parte de tulburare a inimii, moşteneşte pomenirea de rău, mâhnirea şi vicleşugul, iar întru cea după această ceartă, tulburarea mâniei creşte mai mult întru dânsul şi se înmulţeşte. Că lucrându-se înlăuntru, adăugare ia de-a pururea, până când, desăvârşit stăpânindu-1, aduce pe ticălos întru aşezare drăcească; dar ne va izbăvi pe noi din partea unora ca aceştia Iisus Hristos, bunul nostru Stăpân şi Domn".

3. Zis-a tot acela: "Trebuinţă ne este nouă de multă trezvie şi pricepere către feluritele meşteşuguri ale diavolului; că uneori face pe câte cineva să se tulbure din nimic, iar alteori aduce pricină binecuvântată ca să i se pară cuiva că s-a mâniat după dreptate, şi aceasta este vârârea lui [de gânduri] cea urătoare de oameni. Că celui ce întru adevăr doreşte a călători pe calea Sfinţilor, străină cu totul îi este mânierea pe om, precum zice Marele Macarie: «Străin lucru e, fraţilor, a se mânia, sau a mânia pe cineva".

4. Zis-a Avva Ioan Colovul: "Trecând eu odată pe drumul Schitului cu cămilarul ducând vasele mele pe cămilă, cum l-am văzut pe dânsul grăind şi mişcându-se spre mânie, lăsând vasele, am fugit".

5. Zis-a Avva Iperehie: "Cel ce nu-şi tine limba în vremea iuţimii, unul ca acesta nu-şi va putea opri nici patimile".

6. Zis-a Avva Ammona: "Paisprezece ani am făcut în Schit rugăciuni lui Dumnezeu ziua şi noaptea ca să-mi dăruiască să-mi biruiesc mânia".

7. întrebat a fost un stareţ: "Ce este mânia?". Şi a răspuns: "Pricire, şi minciună, şi nebunie".

8. Mânia este groapă a bărbatului, iar cel ce a păşit peste mânie, a păşit peste groapă. Fericit bărbatul care întru blândeţe a tras jugul Stăpânului Hristos până la sfârşit, iar cel mândru îşi înmulţeşte luişi tulburări şi vrajbe. Bărbatul iute şi strigător [gălăgios] mult jurător va fi, iar cel ce se linişteşte va fi înţelept. Mânia este patimă obraznică şi neruşinoasă pe care o moşteneşte mâhnirea şi căinţa, iar mâhnirea roade inima celui ce cade într-însa.


VIII. A Sfântului Isaac

Omul râvnitor nu ajunge niciodată în pacea cugetului, iar cel ce e străin de pace, străin e de bucurie. Pacea cugetului este şi se numeşte sănătate desăvârşită, iar râvna este potrivnică păcii; deci dar, cel ce boleşte de dânsa, de mare boală boleşte. Omule, nu este bine nici de folos aceea adică a voi să ajuţi altora, iar pe sineţi să te bagi în primejdie mare. Râvna nu este din înţelegerile înţelepciunii, ci din boalele sufletului; că lipsirea şi scurtarea priceperii are multă necunoştinţă. De pofteşti a tămădui pe cei neputincioşi, cunoaşte că bolnavii au nevoie de milă şi de grijire, nu de certare. Că zice: Voi, cei tari, datori sunteţi să purtaţi slăbiciunile celor slabi (Matei 15: 1). Şi iarăşi acelaşi porunceşte: îndreptaţi pe cel ce greşeşte, nu cu mânie, ci cu duhul blândeţilor (Gal. 6: 1; Filip. 2: 2-4).