I. A lui Grigorie Dialogul

Petru: Mă rog, preacinstite Stăpâne, să-mi spui câte sunt felurile umilinţei.

Grigorie: In multe chipuri ale frumuseţii este privită umilinţa, Petre; pentru aceasta zice şi Ieremia: Despărţire de ape a izvorât ochiul meu (Plângeri 1:16), iar dintre umilinţe, două sunt mai de temelie: căci atunci când sufletul va înseta de Dumnezeu, întâi adică cu frica se umileşte, iar apoi cu dorirea: căci întâi se topeşte pe sineşi cu lacrimile, luând pomenire de răutăţile sale şi temându-se pentru dânsele, ca nu cumva să cadă în veşnica muncă. Iar când de aici va ajunge întru multă strâmtorare a întristării, atunci ia sfârşit temerea şi o oarecare negrijă pentru iertare, şi într-însul se naşte îndrăzneala, iar de aici înainte sufletul arde întru dorirea bucuriei celei cereşti; iar cel ce mai-nainte plângea, temându-se ca să nu fie adus la judecată, întru cea de pe urmă iarăşi începe a plânge amar, socotind că este departe de împărăţie. Curăţindu-se dar mintea, oglindeşte felul în care sunt cetele îngerilor, şi în cel fel este împărtăşirea lor, ce fel este strălucirea şi mărimea fericitelor duhuri şi care este înseşi privirea şi cercetarea lui Dumnezeu.

Dar mult mai mult se tânguieşte că va fi lipsit de bunătăţile ce rămân în urmă. Deci aşa se face că, ce este desăvârşit, umilinţă cu frică se trimite sufletul în dragoste, care lucru bine este scris în sfinţita şi adevărata istorie despre Asha, fata lui Caleb, că, şezând ea pe asină, a suspinat. Iar tată-său a zis către dânsa: "Ce ai?". Iar ea, răspunzând Iui, a zis: "Dă-mi blagoslovenie pământul dinspre Miazănoapte, că uscat îmi dăduşi, adaugă-1 dar şi pe cel plin de apă". Şi i-a dat ei tatăl ei şi pe cel plin de apă din sus, şi pe cel plin de apă din jos (cf. Iisus Navi 15: 13-20). Prin Asha şezând pe asin se tâlcuieşte sufletul, şezând pe mişcările trupului cele necuvântătoare [iraţionale]; iar că suspinând a cerut de la tată-său pământul cel plin de apă, aceasta arată că se cuvine nouă de la Ziditorul cu mare suspin a cere darul lacrimilor.

Măcar că mulţi sunt cei ce s-au învrednicit de darul dăscăliei, ca prin îndrăzneală să grăiască îndreptarea adevărului, pe cei ce întru necazuri să-i mângâie, pe cei lipsiţi să-i îndestuleze şi râvnitori a se face împrejurul credinţei, totuşi darul lacrimilor încă nu l-au luat. Aceştia adică au pământul de la Miazănoapte, iar de cel plin de apă încă au trebuinţă: adică vieţuiesc în lucruri bune, dar se cuvine ca, fie pentru frica judecăţii, fie pentru dorul împărăţiei cerurilor, să plângă răutăţile pe care le-au făcut mai-nainte, şi aşa, de aici înainte, acolo unde sunt cei mari şi fierbinţi cu dorirea, şi aceştia să intre.

Precum am zis, două sunt felurile umilinţei: tată-său i-a dat ei atât pământul cel plin de apă din sus, cât şi pe cel plin de apă din jos. Deci cel plin de apă din sus îl ia sufletul cel ce în lacrimi plânge cu dorirea împărăţiei cerurilor, iar pe cel plin de apă din jos îl ia cel ce se tânguieşte cu frica veşnicei munci, măcar că întâi se dă cel plin de apă de jos şi apoi cel de sus, dar, pentru a covârşi umilinţa cu vrednicia locului, de nevoie era ca istoria să pomenească întâi de locul cel plin de apă din sus şi pe urmă de cel din jos.


II. A Sfântului Efrem

Începutul plânsului este să se cunoască cineva pe sine; iar plânsul nostru să nu fie după om [omenesc], nici să nu fie văzut de oameni, ci să fie după Dumnezeu, Cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimii, ca de la Dânsul să ne fericim. Iar atunci când ne întâlnim cu oamenii, să fim veseli la faţă, dar plângând şi lăcrimând cu cugetul, căci plânsul lucrează şi păzeşte; plânsul spală sufletul prin lacrimi, şi curat pe dânsul îl aşază; naşte întreaga-curăţie, dulceţile le taie, spre fapte bune îndreptează. Dar ce zic? Plânsul se fericeşte de Dumneze şi de la îngeri se mângâie.

Dăruieşte-mi mie, Doamne, lacrimile umilinţei, Cel singur bun şi îndurat, ca întru dânsele să mă plâng pe sinemi, şi să rog milostivirea Ta, ca să-mi curăţeşti tina păcatului. Vai mie, cum voi suferi Gheena focului şi întunericul cel mai dinafară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor? Vai mie, cum voi suferi Tartarul şi acele veşnice munci de acolo, şi viermele cel veşnic şi fără de sfârşit? Vai mie, cum voi suferi înfricoşătoarea îngrozire a îngerilor celor ce sunt peste munci, căci înfiorători şi nemilostivi sunt? Cine va da apă capului meu şi ochilor mei izvoare de lacrimi, şi, şezând, să mă plâng noaptea şi ziua, ca să-L îmblânzesc pe Dumnezeu, pe Care L-am întărâtat?

Greşit-ai, suflete al meu, greşit-ai? Pocăieşte-te! Că iată, zilele noastre trec ca nişte umbre. încă puţin şi te vei duce de aici, şi prin înfricoşătoare lucruri vei să treci. Nu este cu putinţă, suflete al meu, ca să nu călătoreşti tu prin acelea. Nimeni din cei de aici nu va călători împreună cu tine pentru ajutor, nici tată, nici maică, nici frate, nici prieten, nici altcineva din cei asemenea, ci singur cu lucrurile tale vei să treci boierii întunericului. Aceia nu se tem de împărat, nici nu cinstesc pe cel puternic, nici de mare, nici de mic nu se ruşinează, fără numai de singur cel ce vieţuieşte întru cinstire de Dumnezeu şi care, prin faptele lui cele bune, este îmbrăcat cu acoperământul lui Dumnezeu. De la faţa acestora, temându-se, se dau în lături, şi le dau lor călătorie cu slobozenie, căci dreptatea lor va merge înaintea feţei lor, iar slava lui Dumnezeu va izgoni pe draci.

Doamne, luând aminte la ceasul acela, cad la bunătatea Ta, să nu fiu dat celor ce îmi fac mie strâmbătate, să nu se laude vrăjmaşii mei asupra robului Tău, Bunule Doamne, scrâşnind cu dinţii lor şi înfricoşând păcătosul meu suflet. Să nu zică: în mâinile noastre ai venit, aceasta este ziua pe care o aşteptam! Nu, Doamne, să nu uiţi îndurările Tale! Doamne, să nu voieşti a-mi răsplăti mie după fărădelegile mele, nici să întorci faţa Ta de la robul Tău. Tu, Doamne, pedepseştemă, însă cu îndurări, că neputincios sunt, şi să nu se bucure de mine vrăjmaşul, ci stinge îngrozirea lui, şi tăria lui o strică, şi-mi dă mie a trece calea cea către Tine neocărâtă şi nebântuită. Milostiveşte-te, Bunule Doamne, nu pentru dreptăţile mele, ci pentru îndurările Tale şi milostivirea Ta cea nemăsurată, şi mântuieşte din moarte sufletul meu, care cheamă sfânt numele Tău.

Adu-Ti aminte, mult-milostive Doamne, că, şi păcătuind şi de moarte rănindu- mă, nu am alergat la alt doftor, nici am întins mâinile mele către Dumnezeu străin, ci către bunătatea Ta. Că Tu, Doamne, eşti Stăpânul tuturor, Cel ce ai stăpânire a toată suflarea; curăţeşte-mă, Doamne, mai-nainte de sfârşit de tot păcatul, şi nu lepăda rugăciunea mea, Bunule Doamne; gură necurată strigă către Tine, şi inimă întinată, şi suflet feştelit întru păcate.

Auzi, Dumnezeule, nevrednicia mea, pentru multa şi negrăita Ta bunătate, şi îmi dă mie pocăinţă curată şi adevărată, că aceasta este stricată, că un ceas mă pocăiesc, şi două Te întărât. întăreşte inima mea întru frica Ta, Bunule Doamne, întăreşte picioarele mele pe piatra pocăinţei cea limpede. Să biruiască bunătatea Ta, Doamne, răutatea mea; biruiască lumina darului Tău întunericul cel dintru mine.

Doamne, Cel ce ai deschis ochii orbilor, deschide ochii cei întunecaţi ai inimii mele. Cel ce cu cuvântul ai curăţit pe lepros, curăţeşte întinăciunile sufletului meu. Fie, Doamne, darul Tău întru mine, ca un foc arzând păcatele mele, că Tu singur eşti Doftorul sufletelor noastre, lumina cea mai presus de toată lumina, bucuria, odihna, uşurarea, viaţa cea adevărată, mântuirea ceea ce petrece în vecii vecilor, şi Ţie se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi în veci. Amin.

Mă rog vouă, iubiţi aleşi ai lui Dumnezeu, să vă rugaţi bunătăţii Lui pentru mine, păcătosul, precum Apostolii pentru canaaneanca, cei vrednici pentru cel nevrednic, cei cinstiţi pentru cel nenorocit şi netrebnic; ca să intre cererea mea împreună cu rugăciunile voastre cele bine-primite înaintea lui Dumnezeu, şi să mi se dea iertăciune dinspre silnicia diavolului, şi să se scrie numele meu în cartea vieţii, şi să mă învrednicesc a mă închina fără de ruşine înaintea scaunului împărăţiei Lui, că a Lui este împărăţia şi puterea şi slava, în veci. Amin.


III. A lui Avva Isaia

1. Vai mie, vai mie, că nu m-am izbăvit din cele ale Gheenei! Cei ce mă cufundă în foc încă rodesc în trupul meu, şi toate lucrurile lui se mişcă în inima mea; că n-am cunoscut de aici unde mă voi duce, încă nu mi s-a gătit calea cea dreaptă, încă nu m-am izbăvit de lucrările cele ce vor să mă robească în văzduh, pentru lucrurile lor cele viclene ce sunt întru mine; încă n-am văzut îndrăznire între mine şi între Judecătorul, nici n-am fost mărturisit că nu sunt vrednic de moarte, încă nu m-am depărtat de la săvârşirea răului.

Făcătorul de rele, încuiat în temniţă fiind, nu se veseleşte, nu poate să facă voia sa, legat fiind cu fier; nici să înveţe pe altul, căci este încuiat în gros; nefiind pomenire de odihnă întru dureri, nici mănâncă cu dulceaţă, căci e legat de grumaji; nici nu gândeşte să mai facă rele, ci plânge întru inimă dureroasă, căci a greşit. Despre toate relele şi chinurile ce i se fac, zice aşa: "Vrednic sunt!". Gândind de-a pururea la cele de pe urmă ale lui, iscodind muncile cele după păcatele sale, inima lui nu se îngrijeşte să judece pe cineva, durerea chinurilor roade inima lui.

Vai, amară îi este lui gândirea. Nu întăreşte pe alţii să nu se mâhnească. Grija mâncării nu este nicidecum la el; mila celor ce fac cu dânsul, milă este. Ocărât fiind, nu răspunde cu mânie celor ce-1 ocărăsc; râsul dinţilor s-a depărtat de la el; clatină capul său, cu oftare aducându-şi aminte de divanul înaintea căruia va să stea. De va auzi graiuri, nu zice bine sau rău, şi nicidecum nu ia aminte la dânsele. Genele curg apă pentru durerile întru care este cuprins. De este din părinţi de neam bun, mai mult se mâhneşte de ruşinea celor ce-1 vor vedea pe dânsul.

Divanul gătindu-se pentru dânsul, nu ia aminte la norod, de sunt buni sau răi, ci stă tremurând cu inima şi cu trupul clătinându- se peste tot. De sunt şi alţii legaţi împreună cu dânsul, nu ia aminte la dânşii, nici nu socoteşte împreună cu dânşii ce trebuie să facă, căci fiecare îşi poartă sarcina sa, faţa lui întunecată trăgându-se spre luare. Nimeni dintre oameni nu face pentru dânsul cuvânt; de frica muncilor mărturiseşte cele ce a făcut şi cum că cu vrednicie se judecă pentru cele ce a greşit.

"Deci până când mă voi îmbăta fără de vin? Până când mă voi lenevi, având acestea înaintea mea? Asprimea [împietrirea] inimii mele a uscat ochii mei, şi risipirea minţii mi-a făcut uitare până la ceasul întunericului. Plângeţi dar împreună cu mine toţi fraţii mei cei ce mă cunoaşteţi, şi rugaţivă lui Dumnezeu ca să-mi vină mie ajutor mai presus de puterea mea, şi să mă stăpânească şi să mă izbăvească de la cele ce mă trag în Gheena."

Fraţilor, să ne sârguim a ne câştiga nouă pe Marta şi Măria, cele ce sunt reaua- pătimire şi plânsul, care plâng înaintea Mântuitorului ca să ridice pe Lazăr, adică mintea cea legată cu multe fâşii ale voilor sale. Şi Mântuitorul face milă, şi îl înviază pe el pentru ele. Deci lucrul lor este ca să-1 dezlege şi să-1 slobozească pe dânsul. Iar dacă Lazăr se va izbăvi, atunci sârguinţă Martei şi a Măriei se arată în aceea că Lazăr de aici înainte se află şezând fără grijă împreună cu Iisus: Marta făcând slujba ei cu sârguinţă şi cu bucurie, iar Măria aducând alabastru de mir şi ungând picioarele Domnului; căci Stăpânul primeşte plânsul ca şi mirul. Reaua-pătimire întru cunoştinţă ridică ca din boală lenevirile cele făcute mai-nainte de dânsa, iar plânsul tămăduieşte rănile războaielor celor dinlăuntrul simţirilor.

Acestea sunt lucrurile celor ce plâng cu adevărat, adică adunarea minţii împreună cu simţirile dintru cele văzute; şi nejudecarea aproapelui. Că cel ce vede mai mult de păcatele sale se abate de la a judeca plăsmuirea lui Dumnezeu. Să nu răsplătească cu rău celui ce face rău; să nu se scârbească pentru cele făcute fără de voia sa de la cel ce locuieşte împreună cu dânsul; să nu facă voia sa; să nu zică despre cineva că este bun sau rău, căci ruşine este cu totul; să nu se înveţe că este cineva mai scârnav decât dânsul; să nu voiască a cunoaşte ceva despre lucrul care nu este treaba lui; ocărât fiind, să nu-1 doară; să nu-i pese că este trecut cu vederea întru darea cea de obşte; să nu se tulbure năpăstuindu- se în lucrul ce nu-1 ştie, ci să zică îndată "iartă-mă"; de-1 va slăvi cineva pe dânsul, să nu primească; ocărât fiind, să nu-1 doară; să nu alerge spre prieteşugul celor slăviţi ai lumii, voind pe acela; să nu voiască a pune să stea [să aibă greutate] cuvântul lui, măcar bine de-ar zice, nici să se pricească întru ceva.

Acestea şi cele următoare acestora, în oricine ar fi, arată omul ce are adevăratul plâns, şi că s-a cunoscut pe sineşi cu ochii cei gânditori şi neputinţa sa, şi a înţeles slava lui Dumnezeu, şi a cunoscut cum că nu poate să placă lui Dumnezeu după slava Lui. Pentru aceea se şi îndestulează cu mâhnirea sa, plânge pentru sine şi nu se grijeşte de plăsmuirea lui Dumnezeu, omul, pe care Acela va să o judece; pentru aceea îşi păzeşte întreagă zidirea Lui pe care o a zidit înlăuntrul său plânsul. Căci întristarea cea după Dumnezeu rozând inima lui, poate să câştige simţurile; şi iarăşi stând împotrivă cu trezvie, întregi păzeşte simţirile minţii. Căci dacă omul nu va merge în divan şi nu va auzi hotărârea şi nu va cunoaşte în ce fel este locul său, nu poate fi fără de grijă, nici a crede luişi. Căci atâta cât este în trup, dator este ca neîncetat întru osteneală să fie.

Fericiţi sunt cei ce nu se semeţesc în lucrul lor cum că au plăcut Domnului, iar pentru aceasta se ruşinează să se întimpine cu Dânsul; şi de-a pururea plângându-se pe eişi pentru că nu pot să facă toată voia lui Dumnezeu după voirea Lui, vor afla cu adevărat mângâiere negrăită. Când vor mărturisi pentru dânşii cei cereşti că au trecut de boierii stângii, atunci pomenirea lor va fi cu cei cereşti. Iar până când este război, omul este sub frică şi cutremur: sau va birui astăzi, sau se va birui. Că nevoinţa strânge împrejur inima, iar nepătimirea este neluptată, căci a primit răsplata şi a rămas fără de grijă, cei trei în părţi făcând pace unii cu alţii, adică sufletul, trupul şi duhul.

Căci când acestea trei se vor face una prin lucrarea Sfântului Duh, după Apostolul, nu mai pot să se despartă (cf. Ef. 4. 4). Că Hristos a murit, zice, şi a înviat, şi nu mai moare, şi moartea nu-L mai stăpâneşte pe Dânsul. Că moartea Lui s-a făcut mântuire; omorându-ne păcatul prin moartea şi învierea Sa, viaţă veşnică S-a făcut celor ce cred întru Dânsul. Iar tu nu te socoti pe sineţi că ai murit, întrucât te sileşti [eşti asuprit] de vrăjmaşii tăi, ori în deşteptare, ori în somn; că pe cât este bietul om în stadion, nu are îndrăzneală şi, văzând de departe, nu crede faptelor sale; dimpotrivă, nebunului, în fiecare zi căzând, i se pare că biruieşte, nefiind nevoinţă în stadion.

Pentru aceasta şi Domnul, trimiţând la propovăduire pe ucenicii Săi, le poruncea lor, zicând: Nu daţi închinăciune cuiva pe cale, ci daţi celor din casă; şi de va fi acolo fiul păcii, la dânsul să rămâneţi, şi acolo se va odihni pacea voastră (Luca 10: 4-7); căci încă le trebuie păzire.

2. Zis-a acelaşi: "Pentru aceasta suntem întru atâtea osteneli ale vrăjmaşilor noştri, că încă n-am cunoscut cu de-amănuntul neajunsurile [neputinţele], nici plânsul nu l-am cunoscut întru cunoştinţă; dar de vreme ce ni se va descoperi nouă plânsul, ni se vor arata şi păcatele noastre, şi dacă vrăjmaşii noştri ne vor lăsa să vedem păcatele noastre întru adevăr, ne vom ruşina atunci chiar şi să privim în faţă o femeie uşuratică; fiindcă femeile de acest fel sunt mai de treabă decât noi, căci cu îndrăzneală fac păcatele lor, pentru că nu ştiu pe Dumnezeu, în vreme ce noi, în inimile noastre, ale credincioşilor, ne învoim cu păcatele lor".

3. Zis-a iarăşi: "Omul, totdeauna văzând păcatele sale, nu are limbă a grăi cu cineva din oameni".

4. Zis-a acelaşi: "Vai mie, ticăloase suflete, că scârbă îmi este, şi neîncetată durere a inimii mele, că săgeţile vrăjmaşului cele aprinse s-au înfipt în mine, şi au oprit omul meu cel dinlăuntru şi umbra morţii m-a acoperit. Vai mie, ticăloase suflete, că am ales scârbă în loc de bucurie, şi pământul şi funinginea lui mai mult decât desfătarea Raiului, şi decât iubirea împărăţiei Cerurilor. Cine nu mă va tângui? Cine nu mă va plânge amar, pe mine, cel ce mi-a cheltuit toată viaţa întru cele deşarte? Miluiţi-mă, miluiţi-mă! Miluiţi-mă, o, prietenilor, şi stăruitor rugaţivă pentru mine şi pentru izbăvirea mea de relele ce le-am deprins, ca Nepomenitorul de rău şi bunul meu Stăpân Hristos, îmblânzit fiind cu rugăciunile voastre, să Se milostivească spre mine şi să izgonească din cugetul meu cumplita întunecare a diavolului celui urâtor de bine, şi aşa voi vedea în ce noroi zac, că, deşi mă pot scula, nu voiesc. Rugaţivă, ca nu cumva, scurtată fiind vremea vieţii mele, să mi se taie mie toată nădejdea. Nu este durere precum durerea mea, nu este rană precum rana mea, nici chin precum chinul inimii mele, că fărădelegile mele au covârşit capul meu (Ps. 37: 4) şi m-am pogorât în tina adâncului, şi nu este stare. Vai mie, suflete, caută şi vezi cele vremelnice de acum şi după puţin trecătoare, şi cunoaşte cele viitoare, cele de-a pururea stătătoare şi statornice, şi din ce fel şi din câte bunătăţi vei să cazi şi la ce fel de munci moştean te vei face neprimenit şi nemângâiat. Mai-nainte până ce se va întuneca soarele deasupra capului meu, apucă mai-nainte şi te apropie şi cazi cu suspinuri, şi cu lacrimi cucerindu-te, roagă pe Dătătorul luminii celei fără de moarte ca să te izbăvească de acea nesuferită şi întunecată văpaie şi de alte asemenea munci, că numai El singur poate să ierte păcatele şi să lase fărădelegile noastre, ale celor vrednici de milă, că a Lui este împărăţia şi puterea şi slava, în veci. Amin!


IV. A Sfântului Isaac

Sunt lacrimi arzând, şi sunt lacrimi îngrăşând; unele au pricină frica, iar altele, dragostea; cele dintâi, adică cele care se pogoară pentru păcate, usucă trupul şi-1 ard, şi ies cu durere; că de multe ori şi mintea, întru ieşirea lor, simte vătămarea cea dintr-însele, iar cel de-al doilea fel de lacrimi întru care ajunge cineva - după ce din destul le va folosi pe cele dintâi, şi printr-însele îşi va spăla păcatele cu mila lui Dumnezeu - se pogoară fără silă şi cu dulceaţă, sufletul gustând din Dumnezeiescul dar, şi se varsă dintr-însul şi întru bucuria şi însetarea dragostei, fără durere, care lacrimi trag şi în liman, îngraşă trupul şi faţa omului o schimbă, după cea scrisă: Inima veselindu-se, faţa înfloreşte, iar în scârbă fiind, se posomorăşte (Pilde 15: 13). Deci dacă poftim să dobândim pe cele de-a doua, spre cele dintâi să ne sârguim, şi, pe cât este cu putinţă, le vom lua curând şi pe acelea prin darul lui Dumnezeu.

Întrebare: Este oare cu putinţă a plânge de-a pururea?

Este cu putinţă, căci toată cugetarea monahului în chilia lui nu este nimic altceva fără numai tânguire, şi lucrul lui este numai plângere. încă şi însăşi numirea lui îl îndeamnă către aceasta şi-1 trage, căci plângător se numeşte, adică zdrobit cu inima; încă şi toţi sfinţii, plângând au ieşit din viaţa aceasta. Deci dacă şi Sfinţii de-a pururea plâng, cel plin de rane cum va suferi să înceteze vreodată din plângere? Sufletul tău este omorât cu păcatele şi zace mort înaintea ta, care îti este tie mai bun decât toată lumea, şi nu ai trebuinţă de plângere? Mângâierea monahului din plângere se naşte. Căci nu se poate ca cineva, plângând, să fie supărat de patimi, şi cel ce are întru sineşi pomenirea patimilor, se curăţeşte, şi din curăţie se învredniceşte de mângâierea lui Dumnezeu, pe care Domnul S-a făgăduit să o dea celor ce plâng neîncetat (cf. Matei 5: 4).


V. De la Sfântul Varsanufie

Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Cum pot să-mi tai îndrăzneala şi sămi tin în frâu limba?". Şi a zis lui stareţul: "Prin plângere". Zis-a fratele: "Şi cum pot să-mi păzesc plânsul, intrând şi ieşind cu oamenii la slujirile diaconilor, şi este oare plâns al inimii fără de lacrimi?". Şi a răspuns stareţul: "Nu plânsul se face prin lacrimi, ci lacrimile prin plâns; şi cel ce este între oameni, de-şi va tăia voia sa, şi nu va lua aminte la greşealele oamenilor, acesta câştigă plânsul. Dintru aceasta se adună gândurile lui şi naşte în inimă întristarea cea după Dumnezeu, iar mâhnirea naşte lacrimile".


VI. Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Cum îi vine, părinte, omului să plângă?". Şi a zis stareţul: "Plângerea este deprindere, şi multă vreme îi trebuie celui ce o caută pe aceasta să se îndeletnicească cu ea, ca mintea lui să se îngrijească totdeauna de păcatele sale pe care le-a făcut, sau de muncă, sau să aibă pomenire totdeauna de mormânt, şi, pe scurt, de toţi Părinţii lui, cum au trecut ei prin lume, şi zicând «şi oare unde sunt acum»?". Zis-a fratele: "Şi dator este, părinte, monahul a-şi aduce aminte cumva şi de născătorii lui, măcar de s-au săvârşit?". Răspuns-a stareţul: "De vei vedea că pomenirea aduce umilinţă sufletului tău, îndeletniceşte-te întru dânsa, şi când va veni lacrima, tu, de aici, o vei altoi pe dânsa unde voieşti, ori pentru păcatele tale, ori pentru altă pomenire bună".

2. Ştiu eu pe un frate lucrător, aspră fiind inima lui, care de multe ori se bătea pe sineşi, şi din multa durere plângea, iar atunci, de aici îşi aducea aminte de locul muncii şi de toate păcatele sale.

3. încă m-am înştiinţat despre un oarecare frate că, lepădându-se de lume, s-a sălăşluit în muntele Nitriei, şi chilia lui era aproape de cea a altui frate, şi în fiecare zi îl auzea plângând păcatele sale. Iar când venea vreo vreme când nu-i veneau lacrimile, zicea sufletului lui: "Nu plângi, ticăloase, nu te tânguieşti? Crede-mă, că de nu vei voi, eu te voi face să plângi". Şi, sculându-se, lua băţul pe care îl avea, care era de lemn tare, de care era legată funie îndoită, şi cu dânsul se bătea din destul, până când, durându-1, începea să plângă. Iar fratele cel ce locuia aproape de dânsul, minunându-se de cea făcută de fratele, ruga pe Dumnezeu să-i descopere lui dacă face bine muncindu-se pe sine. Şi într-o noapte a văzut pe fratele, în vis, purtând cunună şi stând în faţa mucenicilor, şi pe altul oarecare zicând către cel ce vedea: "Priveşte pe bunul nevoitor, cel ce pentru Hristos pe sineşi se chinuieşte, şi află cum s-au încununat Mucenicii".

4. Avva Arsenie, în toată vremea vieţii sale, şezând la lucrarea sa, avea în sânul său o cârpă pentru lacrimile ce curgeau neîncetat din ochii lui. Dar şi vestitul între monahi Pimen, aceasta văzând-o, zicea: "Fericit eşti Arsenie, pentru că în lumea aceasta pe sineţi plângându-te, în cealaltă nu vei avea trebuinţă de lacrimi". Dar şi Teofil, Episcopul Alexandriei, sfârşindu-şi viaţa, a pomenit şi a zis: "Fericit eşti, Arsenie, că n-ai încetat niciodată din cugetarea la ceasul acesta, şi neînceptat ai plâns".

5. Un frate a întrebat pe Avva Ammona, zicând: "Spune-mi un grai: «Cum să mă mântuiesc»?". Şi a răspuns stareţul: "Du-te de fă gândul tău, precum fac tâlharii cei ce sunt în temniţă; că aceia de-a pururea îi întreabă pe oamenii cei ce se întâmplă să fie pe acolo «unde este dregătorul, când vine?», şi plâng şi de aşteptarea judecăţii şi a muncilor. Aşa şi monahul, dator este totdeauna să ia aminte de sufletul său, zicând: «Vai mie, cum voi sta înainte la înfricoşătorul divan al nemitarnicului Judecător? Şi ce voi face, şi cum voi răspunde Lui?». Daca vei cugeta aşa, în toată vremea te poţi mântui".

6. Zis-a Avva Longhin: "Postul smereşte sufletul, trupul, privegherea curăţeşte mintea; liniştea aduce plânsul; iar plânsul botează pe om şi-1 face fără de păcat". Şi avea acest părinte Longhin multă umilinţă întru rugăciunea şi cântarea sa. Iar ucenicul său îi zicea într-una din zile: "Părinte, acesta este oare canonul cel duhovnicesc, adică pururea a plânge monahul întru slujirea sa?". Şi a răspuns bătrânul: "Aşa, fiule, acesta este canonul pe care îl voieşte acum Dumnezeu de la noi. Căci, dintru început, Dumnezeu n-a făcut pe om ca să plângă, ci ca să se bucure şi să se veselească, slăvindu-L pe Dumnezeu curat şi fără de păcat, ca îngerii, iar cel ce a căzut în păcat are trebuinţă de plâns; şi toţi cei ce cad, aşijderea au trebuinţă de dânsul, iar unde nu este păcat, nu este trebuinţă de plâns".

7. Zis-a Avva Macarie Egipteanul: "Când eram copil, păşteam văcuţe, şi m-am dus împreună cu alţii să furăm smochine, şi, cum ne-am dus, a căzut una din smochine, şi, luând-o pe dânsa, am mâncat-o, iar când îmi aduc aminte de dânsa, şed plângând".

8. Zis-a Avva Moisi: "Biruitu-neam cu patimile cele trupeşti? Să nu lenevim pocăindu-ne şi plângându-ne pe noi înşine până nu ne va apuca pe noi plânsul judecăţii".

9. Zis-a acelaşi: "Prin lacrimi câştigă omul faptele bune, şi prin lacrimi se face iertarea păcatelor. Deci, când plângi, să nu înalţi glasul suspinului tău, şi să nu cunoască stânga, adică slava deşartă, ce face dreapta ta".

10. întrebat-a un frate pe Avva Moisi, zicând: "Ce va face omul întru toată ispita ce vine asupra lui, sau întru tot gândul semănat de vrăjmaşul?". Şi a răspuns bătrânul: "Dator este a plânge înaintea bunătăţii lui Dumnezeu ca să-i ajute lui, şi degrab se va odihni şi se va ruga întru cunoştinţă. Că scris este: Aproape este Domnul de toţi cei ce-L caută pe El (Ps. 144:18), şi celelalte".

11. Suindu-se odată Avva Pimen la Egipt, a văzut o femeie la mormânt şezând şi plângând cu amar, şi a zis: "De se vor aduna înaintea ei toate cele veselitoare ale lumii nu vor astâmpăra din plâns sufletul ei. Aşa şi monahul, dator este a avea totdeauna plângere întru sine".

12. Un frate a întrebat pe acelaşi stareţ, zicând: "Ce să fac ca să mă mântuiesc?". Şi a răspuns bătrânul: "Avraam, când a intrat în pământul făgăduinţei, a cumpărat mormânt, şi cu mormântul a moştenit pământul". Zis-a fratele: "Ce este mormântul?". Şi a zis stareţul: "Locul tânguirii şi al plânsului".

13. Acelaşi a zis şi către alt frate ce l-a întrebat asemenea (Cum să mă mântuiesc?). Şi a răspuns stareţul: "Când ne va cerceta Dumnezeu, de ce avem a ne îngriji?". Zis-a fratele: "De păcatele noastre". Zis-a stareţul: "Să intrăm dar în chilia noastră şi, şezând, să pomenim înaintea bunătăţii Lui păcatele noastre până când va face mila Sa cu noi".

14. Povestit-a Avva Isaac, zicând: "Şedeam odată lângă Avva Pimen, şi l-am văzut pe dânsul ca întru uimire făcut şi plângând. Şi având eu către dânsul îndrăznire, i-am făcut lui metanie, rugându-1 şi zicând: «Spune-mi unde erai?». Iar el, silit fiind de mine, mi-a zis: «Acolo era gândul meu, unde stătea Sfânta Măria, Născătoarea de Dumnezeu, şi plângea lângă Crucea Mântuitorului; şi eu voiam totdeauna a plânge aşa»".

15. Zis-a Avva Pavel: "în noroi sunt cufundat până la grumaz, şi plâng înaintea lui Iisus, zicând: «Miluieşte-mă»!".

16. Avva Siluan avea plânsul neîncetat, şi niciodată nu voia să iasă din chilia sa. Iar de se întâmpla să fie silit de vreo trebuinţă ca să iasă, îşi acoperea faţa sa cu culionul, iar către cel ce-1 întreba pentru ce face aceasta, zicea: "Ce nevoie am să văd această lumină vremelnică, că nici un folos nu am?"

17. Povestit-a nouă Avva Theodor că era un oarecare frate ce locuia la Chilii care câştigase darul umilinţei. Şi s-a întâmplat într-o zi şi din durerea inimii că i-a venit lui mulţime de lacrimi. Şi văzând fratele, zicea întru sineşi: "Cu adevărat, acesta este semn că ziua morţii mele este aproape". Şi pe când gândea aceasta, lacrimile se tot înmulţeau. Şi văzându-le pe dânsele înmulţite, mai tare se ţinea de un gând ca acesta, zicând: "Cu adevărat, s-a apropiat vremea". Şi în fiecare zi, dintru această gândire, mai mare adăugire luau lacrimile întru dânsul.

Şi l-am întrebat pe dânsul despre lacrimi: "Uneori vin şi de sineşi, iar alteori nici cu osteneală nu poate cineva să le scoată?". Şi a răspuns stareţul: "Lacrimile sunt asemenea ploii; iar omul este lucrător de pământ. Venind ele, dator este cel ce lucrează pământul inimii sale să se nevoiască, ca să nu piardă nimic din ploaie, ci să intre toată în grădinuţă şi aşa să o adape pe dânsa. Că zic vouă, fiilor, că de multe ori se află o zi de ploaie păşind mai-nainte decât tot anul, şi păzeşte toate roadele; pentru aceasta, datori suntem a lua aminte, şi când vom înţelege că au venit, să ne nevoim a ne păzi pe sinene, şi să ne îndeletnicim a ne ruga întins lui Dumnezeu, că nu ştim dacă într-altă zi vom afla ploaia aceea".

18. Apoi iar l-am întrebat pe dânsul, zicând: "Dar umilinţa, când vine, cum o poate păzi cineva?". Şi a răspuns stareţul: "Se cuvine să luăm aminte ca să nu meargă în ziua aceea către vreun om, sau în vremea întru care lucrează plânsul. încă să se păzească pe sine şi de lăcomia pântecelui şi de înalta cugetare, să nu i se nălucească cumva şi cum că plânge, şi să nu osândească pe cineva, ci să se îndeletnicească la rugăciune şi la citire, însă când va veni plânsul, el ne va învăţa pe noi care sunt cele folositoare şi cele ce-1 păzesc pe dânsul, şi care sunt cele ce-1 opresc. Că ştiu pe un frate şezând în chilia sa, căruia, lucrând împletitură, aşa îi venea lui plânsul. Iar el, curgându-i lacrimile, se scula la rugăciune, iar acelea îndată conteneau. Şi iar se apuca de lucrul împletiturii adunându-şi mintea sa, şi numaidecât veneau lacrimile; asemenea şi la citire, citind, se umilea, şi cum se scula la rugăciune, nu mai avea lacrimi, şi iar, numai ce se pleca pe carte, iar îi venea a lăcrima. Şi atunci a cunoscut fratele pricina unei deosebiri ca aceasta, şi a zis întru sineşi: «Bine au zis Părinţii că plânsul este dascăl, şi el îl învaţă toate cele ce sunt de folos»".

Mi se pare că fratele pierdea plânsul întru rugăciune pentru două pricini: una adică pentru că câştigase rugăciune curată şi neîmprăştiată, iar risipind mintea prin împrăştiere, nu mai avea umilinţa cea dintâi, pe ceea ce se făcea lui întru rucodelie şi întru citire, că mai vârtos întru acestea îşi aduna mintea. Iar alta, ca să nu i se pară că dintru sârguinţă şi rugăciunea sa a îndreptat [dobândit] însuşi plânsul, ci să cunoască că i s-a dat lui cu mila şi cu darul lui Dumnezeu, şi pentru aceasta, şi spre mulţumirea Făcătorului de bine să se mişte, şi mai mare smerenie să aibă, căci plânsul întru dânsul mai mult s-a întărit. Iar nouă, de ni se va întâmpla vreodată una ca aceasta, adică să ni se facă umilinţă a inimii şi fierbinţeală a lacrimilor, îndată pe toate trecându-le cu vederea, la rugăciune să alergăm şi lângă aceasta să stăruim, până când vom simţi focul cel din inimă, că poate nu vom mai câştiga aceasta altădată".

19. Zis-a un bătrân: "De vei vedea că Dumnezeu, mai-nainte de oarecare vreme, ţi-a dăruit ţie umilinţă, părăseşte-ţi în vremea aceea rucodelia ta, de vezi că îţi foloseşte ţie, adică de afli într-însa oarecare vreme [pricină] de plâns, îndeletniceşte-te întru dânsul, nu cumva să fie aproape vremea ieşirii tale, că pentru aceasta ţi-a dăruit ţie Dumnezeu a plânge, ca printr-însul să afli puţină milă. Că precum satana, la sfârşitul omului, se sârguieşte a-1 pierde pe dânsul, aşa şi Dumnezeu, de multe ori, la sfârşitul omului, prin oarecare pricină îl mântuieşte".

20. Zis-a un stareţ: "Precum răutatea noastră, adică patimile şi păcatele, pretutindeni cu sine o purtăm, aşa datori suntem şi plânsul şi umilinţa, pururea a le avea întru sineşi, oriunde am fi".

21. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Ce să fac, părinte?". Şi a răspuns bătrânul: "Suntem datori de-a pururea a lăcrima. Că s-a întâmplat odată unuia din Părinţi, bolnăvindu-se, să leşine, şi iarăşi şi-a venit în fire, şi l-am întrebat pe dânsul să ne spună ce a văzut şi unde s-a dus. Şi ne-a povestit, zicând: «Am văzut glasul de plângere a celor ce ziceau neîncetat: Amar mie, amar miel Aşa suntem şi noi datori să plângem de-a pururea»".

22. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume, şi, ducându-se, au petrecut întru supunerea unui părinte în Muntele Nitriei. Şi le-a dat Dumnezeu amândurora darul lacrimilor şi al umilinţei. Iar într-o zi, bătrânul i-a văzut în vedenie pe amândoi fraţii stând la rugăciune, şi ţinând fiecare dintr-înşii hârtie scrisă, şi udând-o pe dânsa cu lacrimile sale; şi slovele unuia cu lesnire se ştergeau, iar ale altuia cu osteneală; că se vedeau de ca şi cum ar fi fost arsă cu cerneală. Şi se ruga stareţul a i se tâlcui lui vedenia, şi, stând lângă dânsul îngerul Domnului, i-a zis: "Slovele cele de pe hârtie sunt păcatele amândurora. Şi unul după fire a păcătuit, şi pentru aceasta greşealele lui se şterg cu lesnire, iar altul întru necuraţii şi cu mârşave greşeale din afara firii s-a întinat, şi foarte se smereşte spre a se pocăi curat".

Şi de atunci zicea bătrânul către fratele acela: "Osteneşte-te, frate, căci înfierate sunt, şi cu osteneală se şterg". Şi nu i-a arătat lui vedenia până la sfârşitul lui, ca să nu-i moleşească osârdia lui, ci pe acest cuvânt zis aici de-a pururea i-1 zicea lui: "Osteneşte-te, frate, că înfierate sunt".

23. Un frate sârguitor, făcându-şi canonul său cu fratele său, atâta se biruia de lacrimi, că lăsa stihul din psalmi. într-o zi, l-a rugat pe dânsul fratele lui să-i spună ce gândeşte la canon şi de ce plânge cu atâta amar. Iar el i-a zis lui: "Iartă-mă, frate, că eu totdeauna la pravila mea privesc pe Judecătorul, şi pe sinemi stând înainte ca un cercetat şi osândit, şi, neştiind ce să răspund, mă fac uimit, şi gura mea se îngrădeşte, şi pierd dintru ea stihul psalmului, deci iartă-mă că te necăjesc; şi, de te odihneşti, să facă fiecare din noi pravila sa deosebi". Zis-a fratele către dânsul: "Ba nu, părinte, că măcar de nu plâng şi eu, dar văzându-te pe tine, mă ticăloşesc pe mine". Şi văzând Dumnezeu smerenia lui, i-a dăruit şi lui plânsul pe care îl avea şi fratele lui. Să ne sârguim dar şi noi a lua aminte la cei ce plâng, şi aşa şi noi vom câştiga pe cele asemenea cu fratele acesta.

24. Zis-a un stareţ: "Precum tot păcatul pe care îl face omul este afară de trup, iar cel ce curveşte în trupul său greşeşte (pentru că dintr-însul ia întinăciunea), aşa toată lucrarea pe care o face omul este afară de trup, iar cel ce-şi lăcrimează sufletul său, şi trupul îl curăţeşte; că, de sus pogorânduse lacrimile, spală tot trupul şi-1 sfinţesc".

25. Zis-a acelaşi: "Grăirea despre credinţă şi citirea dogmelor usucă umilinţa omului şi o trepădesc pe dânsa; iar vieţile şi cuvintele stareţilor luminează sufletul, umilindu-1 pe dânsul spre lacrimi duhovniceşti".

26. Zis-a un stareţ: "Omul, şezând în chilia sa şi citind psalmi, se aseamănă cu omul care stă pe dinafară şi caută pe împăratul. Iar cel ce cere cu plângere este asemenea cu cel ce s-a apucat de picioarele împăratului şi cere milă de la dânsul, precum acea curvă ce în scurtă vreme toate păcatele sale cu lacrimi le-a spălat".

27. Zis-a un stareţ: "Dacă omul fireşte este nevoitor, Dumnezeu cere de la dânsul ca să nu aibă împătimire către materia trupească, chiar şi până spre un ac mic; că aşa îi poate împiedica gândul de la îndeletnicirea cea către Iisus şi de la plâns".

28. Un oarecare stareţ, luând pe ucenicul său, s-a dus într-o cetate pentru o oarecare trebuinţă; şi a petrecut într-însa o săptămână. Şi vedea pe mulţi din cei din cetate, bărbaţi şi femei, în fiecare zi de dimineaţă ieşind la mormânturi şi plângând fiecare pe mortul său până la ceasul al treilea. Şi a zis bătrânul ucenicului său: "Vezi, frate, la ce mânecă aceştia? Crede-mă că de nu vom face şi noi aşa, în pierzare vom merge". Şi întorcându-se la chilii, şi-au zidit şi ei îndată mormânturi, departe unul de altul, şi în fiecare zi, fiecare şedea înaintea mormântului său şi plângea sufletul său ca pe unmort de dimineaţă până seara. Iar dacă vreodată ucenicul adormea peste zi, ca după canon, îl striga stareţul deşteptându-1 pe dânsul şi zicând: "Frate, scoală, că aceia au un ceas de când plâng la mormintele şi la lucrul lor".

Iar într-o zi, ucenicul a zis către stareţul: "împietrit este sufletul meu şi nu pot să plâng". Şi a zis stareţul: "Sileşte-te, fiule, puţintică vreme şi te osteneşte şi, văzând Dumnezeu osteneala ta, va face milă cu tine. Că precum de va primi inima o săgeată, nu mai are tămăduire, aşa de o va răni Dumnezeu pe dânsa spre plâns, nu se mai duce niciodată de la dânsa, ci rămâne rănită până la moarte. Şi oriunde va merge unul ca acesta, are dinlăuntrul său plânsul pururea nedepărtat".

Văzând odată stareţul pe ucenic îngreuindu-se de bucate (că erau oarecari veniţi seara la dânşii), i-a zis lui: "Nu ştii că plânsul este făclie aprinsă, şi, dacă nu te vei acoperi bine, îndată se stinge şi se duce? Că şi bucatele cele multe îl sting pe dânsul şi somnul mult îl împiedică, dar şi clevetirea îl prăpădeşte pe dânsul, aşijderea şi multa cuvântare, şi, simplu, toată odihna trupului îl izgoneşte pe dânsul şi-1 pierde. Deci se cuvine ca cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi voieşte să păzească plânsul, orice ar face în vreun lucru oarecare, să facă şi lui Hristos parte".

Zis-a fratele: "Ce este cuvântul acesta, părinte?". Răspuns-a stareţul: "Voieşti să ştii cum face cineva parte lui Hristos în fiecare lucru? Ascultă: când îţi va cădea ţie pâine curată, las-o pe ea cu socoteală altui frate, iar tu mănânc-o pe cea proastă, pentru Hristos. Şi iarăşi: de se va întâmpla vin bun, amestecă într-însul puţin oţet pentru Hristos, Cel ce a băut oţet, şi să nu te saturi, ci lasă puţin, zicând «iată şi partea lui Hristos». De vei afla pernă moale, las-o pe dânsa şi pune o piatră, pentru Hristos. Dacă, dormind, vei tremura de frig, rabdă, zicând «Alţii nicidecum nu dorm». De-ţi vei face ţie fiertură, strică-o pe ea puţin, zicând «alţii, vrednici fiind, nici pâine nu mănâncă, iar eu, nevrednicul, mănânc şi fiertură, dator fiind a mânca cenuşă şi spuză pentru grozăvia lucrurilor mele». Şi, simplu zicând, întru tot lucrul tău, amestecă puţin necaz, şi trăieşte cu smerenie, aducându- ti aminte cum au trăit Sfinţii, ca, venind ceasul morţii, să ne aflăm şi noi în oarecare necaz şi strâmtorare, şi să dobândim acolo odihnă".

29. Zis-a un stareţ: "De vei ieşi din chilia ta şi vei merge undeva, iar plânsul tău va slăbi puţin, ori din hrană, ori din vreo altă pricină oarecare, întoarce-te degrab şi te apucă de nevoinţa ta cea dintâi, ca iarăşi să se înnoiască plânsul întru tine, şi să nu-1 pierzi pe dânsul".

30. Zis-a iarăşi: "De voieşti să câştigi plânsul, nevoieşte-te ca toate vasele tale şi lucrurile tale să fie sărace, precum cele ale fraţilor noştri ce stau în târg şi cer".

31. Zis-a iarăşi: "De nu ai umilinţă, cunoaşte că boleşti cu slava deşartă sau cu iubirea de dulceaţă, că acestea nu lasă sufletul să se umilească".

32. Zis-a iarăşi: "Dacă îţi va dărui Dumnezeu plânsul, să nu socoteşti că, lăcrimând adeseori, faci ceva mare, şi să nu laşi gândurile înaltei cugetări să se semene în inima ta, că apoi ia Dumnezeu lacrimile de la tine, iar astfel, de aici înainte inima ta va rămâne împietrită şi neumilită".

33. Zis-a iarăşi: "De sunt mormânturi în locul în care locuieşti, du-te adeseori şi ia aminte la cei ce zac acolo, şi mai vârtos dacă ai război trupesc; şi când te vei înştiinţa că vreun frate se duce către Domnul, mergi şi petrece lângă dânsul, ca să vezi cum se desparte sufletul de trup; că şi dintru aceasta vei lua umilinţă".

34. Zis-a iarăşi: "Când va vedea satana pe Dumnezeu miluindu-te pe tine şi dând umilinţă sufletului tău, atunci vâră în chilia ta lucru de nevoie, zicând: «Fă lucrul acesta astăzi, că sârguit este», sau vâră vreo treabă oarecare dinafară, a merge adică la cineva pentru vreo trebuinţă, sau pentru oarecare aşezare duhovnicească şi pricină binecuvântată. Şi acestea toate le face vrăjmaşul ca să nu te lase să te îndeletniceşti în chilie şi să te îndulceşti de dulceaţa plânsului. Iar dacă, cunoscând vicleşugul, te vei păzi pe sineţi şi te vei îndeletnici la rugăciune şi citire, îndată aşteaptă ispită ori de la oameni, ori de la draci. Că atunci când omul se luptă bine, satana aduce război printr-un un om rău, căci mânia, mai mult decât toate, stinge umilinţa şi smerenia sufletului".

35. Zis-a iarăşi: "Când Dumnezeu a bătut Egiptul, nu era nici o casă în care să nu fie plâns. Deci, dacă, şi întru noi, frica şi cuvântul lui Dumnezeu a bătut păcatul, să nu încetăm din plâns; căci plânsul este îndoit, că şi lucrează şi păzeşte, care plâns să ne rugăm a ni se dărui şi nouă".