I. A lui Paladie

Era un oarecare monah în vârful muntelui cetăţii Lico, pe nume Ioan, care, mergând noi la dânsul, ne-a povestit nouă o povestire ca aceasta, zicând: "Era un oarecare în pustia cea de aproape de cetate, întru toată nevoinţa petrecând, şi cu rucodelia pâinea sa scoţându-şi, şi la rugăciune stăruind, sporea cu bunătăţile. Şi de aici luişi şi bunei sale vieţuiri ticăloşeşte şi-a îndrăznit lucruri peste măsură; iar ispititorul, ca pe Iov 1-a cerut pe el. Şi iată, i-a făcut lui lângă seară nălucire de femeie frumoasă rătăcită prin pustie, care, aflând uşa deschisă, a sărit în peşteră şi, căzând la picioarele lui, a cerut de la dânsul odihnă, că o apucase seara.

Iar el, cu prea nebunească socoteală miluind-o pe ea, fără cuviinţă o a primit în peşteră şi o întreba de rătăcirea ei. Iar ea îndată i-a spus, şi cuvinte de momire şi de amăgire pe furiş îi semăna lui, şi multă vorbire. Şi de aici înainte zâmbire şi râs, şi atingere de mână şi de barbă, şi pe după cap, şi a robit desăvârşit pe sihastru. Iar cum se pornea el cu gândurile, ca cel ce avea în mâini poftire, îndemnarea şi vremea de a săvârşi dulceaţa socotindu-le, s-a învoit în cugetul său cu aceea, şi se ispitea să se împreuneze cu dânsa, făcându-se, iată, ca un nebun şi ca un cal turbat către femeie.

Iar ea, de năprasnă tare strigând, s-a făcut nevăzută din mâinile lui, fugind ca o umbră; şi se auzea în văzduh râs de draci mulţi mustrându-1 pe dânsul că s-a plecat sub amăgirea lor, şi cu mare glas strigau: "Tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri; tu teai înălţat până la ceruri, iar acum te-ai smerit până la adâncuri". Iar el, petrecând noaptea aceea în tânguiri şi în gemete, s-a deznădăjduit de a sa mântuire, care lucru nu trebuia, şi în lume s-a întors. Că aceasta este sporirea vicleanului, atunci când, biruind pe cineva, îl va aşeza pe dânsul întru nebunie, ca de aici înainte să nu se mai poată scula. De unde, o, fiilor, ne învăţăm că nu ne foloseşte nouă vorbirea femeilor, ci prea mult ne vatămă, neştearsă pomenire tipărind întru noi, pe care din faţă şi din vorbire ne-o tragem asupră-ne.


II. A lui Grigorie Dialogul

In vreme ce povestesc, Petre, lucrurile bărbaţilor celor mai mari, de năprasnă am venit întru pomenirea lui Andrei, Episcopul cetăţii Fundis, adică de ce a făcut întru dânsul Dumnezeiasca milostivire. Prin care, pe cei ce citesc îi îndeamnă mai vârtos a se păzi, ca cei ce trupul lor cu înfrânarea şi l-au sfinţit să nu cuteze a locui cu femei, ca nu cumva sub o atât de mare cădere cu gândul să se supună, că, de faţă fiind fata, pofta o zădăreşte, şi spre rău o pleacă pe dânsa. Că pentru lucrul ce-1 povestesc eu aici nu este îndoială, pentru că atâtea mărturii sunt câţi locuiesc în cetatea aceea.

Deci acest preacucernic bărbat, viaţa sa plină o petrecea de fapte bune, şi prin înfrânare păzirea cea dinlăuntru cu sfinţenie o păzea. Şi avea o călugăriţă oarecare ce de multă vreme locuia împreună cu sine, şi n-a voit să o lepede pe ea din episcopie sau dintru grija sa, întru vestire fiind despre curăţia sa şi a aceleia, lăsând-o pe dânsa să locuiască cu el în episcopie. Dar, dintru aceasta, obişnuitul întru răutate vrăjmaş a cercat intrare de ispită în sufletul episcopului. Şi a început să vâre frumuseţea aceleia în ochii lui cei gânditori şi, pe pat culcându-se, i-a gătit acestuia a gândi cele ce nu se cuveneau.

Intr-o zi, un jidov din părţile Campaniei, venind în Roma, apucându-1 pe dânsul seara pe cale şi neavând unde să găzduiască, a poposit spre a rămâne în capiştea lui Apollon, ce era aproape de locul acela. Şi temându-se de spurcăciunile ce se făceau în acel loc, măcar că nu avea credinţă în Cruce, pe sineşi cu semnul crucii îngrădindu-se, s-a culcat. Iar pe la miezul nopţii, linişte fiind din pricina pustietăţii locului, şi pentru singurătatea sa speriindu-se, zăcea treaz.

Şi de năprasnă uimindu-se, a văzut norod mult de duhuri viclene cum mergea înainte ca într-un alai al unei stăpâniri. Iar cel mai întâi decât ceilalţi a şezut în scaunul său, şi au început duhurile cele ce stăteau înaintea lui să cerceteze faptele şi izvodirile lui, căutând să se înştiinţeze câtă răutate şi vicleşug dintr-înşii a lucrat fiecare. Iar când toţi îi povesteau lui cele ce au lucrat asupra oamenilor, unul, în mijloc sărind, a vestit ispita şi tulburarea cărnii ce s-a ridicat în sufletul episcopului Andrei prin frumuseţea călugăriţei ce locuia împreună cu dânsul în episcopie.

Deci aceasta auzind-o proestosul celorlalte duhuri, vicleanul diavol, foarte cu dulceaţă o a primit şi a mărturisit cum că mare câştig i s-a adus lui, anume că a înduplecat suflet de bărbat sfânt în greşeala pierzării. Iar dracul cel ce a vestit acestea, adăugând a zis: "Până în ziua trecută n-am încetat supărându-1 pe el, şi gândul lui a-1 trage n-am putut, iar ieri, spre seară, l-am făcut a se atinge cu împătimire pe dinapoia sfintei fecioare cu mâna sa". Atunci, vicleanul diavol, vechiul vrăjmaş al neamului omenesc, pe acesta mângâicios chemându-1, a zis: "Ceea ce ai început, sileşte-te a împlini, ca întru căderea lui, tu singur între ceilalţi semnul biruinţei să-1 dobândeşti".

Deci acestea văzând jidovul şi auzindu- le, întru mare frică şi înghesuială [strâmtorare] a căzut. Iar diavolul, proestosul duhurilor celor viclene, le-a poruncit acelora să caute să afle cine este cel care a cutezat a se culca în casa lor. Şi venind duhurile vicleşugului, şi cu de-amănuntul cercându-1, dacă l-au văzut pe el cu semnul crucii pecetluit, mirându-se, au zis: "O, nevoie, vas pângărit şi pecetluit este"; şi aceasta lui vestind-o, toată tulburarea duhurilor celor viclene s-a făcut nevăzută.

Iar jidovul cel ce a văzut şi a auzit acestea, îndată s-a sculat, şi la Episcop cu sârguinţă a venit, şi aflând-1 pe dânsul în biserică, l-a luat deosebi. Şi căuta a se înştiinţa de la dânsul de ce fel de ispită este cuprins. Iar el, ruşinându-se, nu mărturisea. Atunci a zis jidovul: "Au nu pe roaba lui Dumnezeu cutare ţi-ai răzimat ochii tăi prin dragoste urâtă?". Iar Episcopul se lepăda chiar şi de acestea. Şi a zis jidovul: "Pentru ce te lepezi? Au nu până la aceasta te-ai pogorât? Ieri, spre seară, au nu cu împătimire ai apropiat mâna dinapoia ei?"

Atunci, Episcopul, cu graiurile acestuia vădit fiind, cu toată smerita cugetare a mărturisit cele pe care mai-nainte le tăgăduia. Şi vrând jidovul a-i mângâia ruşinea greşelii lui, i-a povestit lui cum a cunoscut aceasta, şi cele ce le-a auzit întru adunarea duhurilor celor viclene. Iar acestea auzindule Episcopul şi cunoscându-le, îndată la pământ plecându-se, pe sineşi la rugăciune s-a dat; şi numaidecât din episcopie nu numai pe roaba lui Dumnezeu aceea, ci şi toată partea femeiască pe care o avea spre slujba episcopiei a lepădat-o, iar capiştea lui Apollon, biserică a Fericitului Apostol Andrei o a făcut.

Şi s-a izbăvit şi de bântuiala cărnurilor sale, cu darul lui Dumnezeu izgoninduse desăvârşit de la dânsul, iar pe jidov către veşnica viaţă l-a tras: că tainele credinţei pe dânsul învăţându-1, şi cu apa Botezului curătindu- 1, în sânul Sfintei Biserici l-a adus. Deci s-a făcut ca jidovul cel ce spre mântuirea altuia alerga, întru a sa a sosit, iar dintru aceasta puternicul Dumnezeu l-a adus pe altul la viaţă bună, de unde pe altul într-însa a fi păzit a binevoit.

Petru: Acest lucru ce s-a făcut şi pe care l-am auzit dă şi frică, şi nădejde de mântuire.

Grigorie: Aşa se şi cuvine a nădăjdui noi totdeauna la milostivirea lui Dumnezeu, şi de a noastră neputinţă a ne teme; că iată, şi cedrul grădinii, clătinat l-am auzit, dar nu dezrădăcinat, ca nouă, neputincioşilor, prin clătinarea lui, frică să ni se facă, iar îndrăznire, pentru statornicirea lui cea de pe urmă.


III. A aceluiaşi

In părţile Campaniei, în muntele cel din Marsin, un oarecare bărbat foarte cucernic pe nume Martin a petrecut viaţă singuratică într-o peşteră foarte strâmtă, închizându- se pe sine pentru mulţi ani. Şi se dădea lui din piatra peşterii, cu îngăduinţa preaputemicului Dumnezeu, izvor de apă, atât cât ajungea lui spre trebuinţa cea de toate zilele. Iar începătorul răutăţii, vrăjmaşul, pizmuind răbdarea Sfântului, se ispitea a-1 izgoni pe dânsul din peşteră: şi intrând într-un şarpe, iubita lui fiară, 1-a făcut pe acela a intra în peşteră. Şi rugându-se Sfântul, s-a lungit înainte-i, şi Sfântul era cu totul nesperiat, şi punea mâna sau şi piciorul său la gura aceluia, zicând: "Dacă ai luat voie a mă vătăma, eu nu te opresc". Iar aceasta s-a făcut până la trei ani. Apoi, vrăjmaşul, de răbdarea şi puterea lui cea multă biruindu-se, a scrâşnit, iar şarpele se dădu pe sineşi de-o parte a muntelui, într-o râpă, şi toate desişurile cele din locul acela s-au ars cu văpaia ce a ieşit dintr-însul, Dumnezeu silindu-1 pe dânsul a-şi arăta câtă putere avea, care, biruindu-se, ruşinat s-a dus. Deci pricepe-1 pe dânsul, şi ia aminte la ce fel de păzire a minţii a stătut acest om al lui Dumnezeu, care trei ani fără de grijă împreună cu şarpele a petrecut.

Petru: Mă spăimântez chiar şi numai la auzirea acestora.

Grigorie: Deci acest preaputernic bărbat, încă din început de când s-a închis pe sine în peşteră, a hotărât ca să nu vadă femeie de aici înainte, nu ca şi cum ar urî firea femeiască, ci temându-se să nu cadă în primejdia ispitei ce se întâmplă din frumuseţea cea văzută. Iar o femeie oarecare, auzind aceasta, cu îndrăzneală în munte s-a suit, şi la peştera lui fără de ruşine a venit. Iar văzând-o Sfântul pe dânsa de departe venind, şi din haine cunoscând- o că este femeie, pe sineşi la rugăciune se dădu, şi la pământ a plecat faţa sa, şi atâta a stăruit întins la rugăciune, până când, acea neruşinată femei slăbind, de la fereastra chiliei lui s-a depărtat, şi pogorându-se din munte şi-a plinit viaţa ei chiar întru acea zi, şi dintru aceasta cunoscut tuturor se făcu că Preaputernicului Dumnezeu nu i-a plăcut ca printr-o îndrăzneală ca aceasta să-1 scârbească pe robul lui Dumnezeu.


IV. A Sfântului Simeon cel din Staul

Odată, o femeie a fost cuprinsă de un dor Dumnezeiesc de a-1 vedea cu ochii pe Marele Simeon, ca să se îndulcească de la dânsul de dar şi de blagoslovenie; dar poftirii ei i se făcea opreală, căci ograda stâlpului oprea intrarea femeilor. Şi fiind ea iubitoare de fapte bune ce se topea cu focul dorului de acesta, toate gândurile le mişca către sineşi.

Iar odată, oarecari ostaşi mergând pentru vederea bărbatului, îmbrăcându-se ea cu îmbrăcăminte asemănătoare acelora, toată prefăcându-se după portul acelora şi toată bănuiala alungând-o, s-a suit pe cal, mergând călare împreună cu ei, şi aşa drumul degrab l-au isprăvit.

Iar fiindcă au ajuns la ogradă, ostaşii s-au pogorât de pe cai, iar caii i-au lăsat femeii, ca la unuia din ostaşi, căci încă nu era cunoscută că era femeie. Iar ea a primit numaidecât însărcinarea, voind şi ea asemenea lor să dobândească, şi calul ei să-1 lase iarăşi cu ei, că, dacă-1 vor vedea pe Sfântul, apoi se vor întoarce. Deci de vreme ce ostaşii au venit la Sfântul şi au dobândit cele ce doreau, Dumnezeiescul Simeon a zis către dânşii: "Un ostaş dintre voi a rămas în urmă, iar voi, dacă vă veţi întoarce către dânsul, spuneţi-i aşa: «Rugăciunea sufletului tău s-a suit în urechile Domnului, şi te-a blagoslovit Domnul Dumnezeu, Cercetătorul pomenirilor şi al gândurilor inimii, şi blagoslovit eşti Domnului, căci, ajungând tu la un sfârşit al acestei sârguinţe, nu mai ai trebuinţă să vii până aici»".

Zicând minunatul Simeon acestea, ieşind ostaşii din ogradă, se înspăimântau de proorocia bărbatului şi se minunau de fapta bună a ostaşului care rămăsese în urmă. Iar după ce au ieşit din ogradă, i-au spus lui cele ce li se porunciseră. Şi multă rugăciune aduceau fericitei aceleia, oricine ar fi fost ea, cerând ei să le arate care este mărimea isprăvilor ei; că ziceau: "Acea dulce gură şi de miere curgătoare a lui Simeon nu te-ar fi adus prin atât de multă pomenire de nu s-ar fi învistierit întru tine oarecare bogăţie de fapte bune ascunsă".

Iar ea, cunoscând că nu s-a ascuns de Sfântul nimic din cele despre dânsa, a descoperit bărbaţilor cele despre ea, dar nu pe toate, şi a zis: "Pe mine, fraţilor, de multă vreme un dor Dumnezeiesc spre vederea acestui Dumnezeiesc bărbat mă ţine a veni, şi cu darul Duhului cel dintru dânsul cu însuşi ochii a mă îndulci. Iar de vreme ce femeilor nu le era îngăduit să intre în ogradă, am socotit de trebuinţă să ascund firea (căci sunt femeie) şi înfăţişarea să mi-o ascund; dar fiindcă şi cunoscător de cele ascunse este bărbatul, iar a mă ascunde astfel n-a fost cu putinţă, de acum mă duc, şi nu grăiesc împotriva poruncii. Că iată, mă învrednici blagosloveniei, şi nu prin cele prin care mi s-a părut că mă pot ascunde, ci îndulcindu-mă din cele prin care m-am prins de dar".

Unele ca acestea povestind acea femeie bună, mai mult minunându-se ostaşii de Sfântul, întru ale sale fiecare s-a întors.


V. Din viata Cuviosului Martinian

Sfântul Martinian, mulţi ani locuind în pustie şi felurite fapte bune isprăvind, mai pe urmă, din bântuiala vicleanului, puţin de n-a ajuns să se primejduiască. Căci pe o femeie oarecare, pe care satana o rânduise spre a bântui pe acest drept, primind-o în chilia sa, de ca şi cum ea ar fi fost rătăcită prin noapte, şi temându-se ca nu cumva să piară, atât de tare s-a clătinat cu mintea de cuvintele ei drăgăstoase, încât s-a învoit cu păcatul, măcar că, cu mila lui Dumnezeu, îndată trezindu-se din patimă, pe sineşi cu nemilostivire s-a chinuit, şi, foc aprinzând în mijlocul lui, a stătut din destul, încât cumplit i s-au ars picioarele, şi aşa, cu arderea focului, a stins focul poftei şi a scăpat de primejdie.

Şi stăruind acela la chilie până la şapte luni, căci se afla neputincios din pricina rănilor arsurii, după aceasta, din durerile rănilor uşurându-se, s-a ridicat din chilie şi a mers la mare, a locuit pe o piatră strâmtă ieşită din mare, stând departe de pământ, fiind povăţuit către dânsa de un corăbier, care, bine-credincios fiind, îi dădea lui trebuinţa cea de nevoie, pâine şi apă. Dar şi acolo i-a ridicat vrăjmaşul ispită, mai rea decât cea dintâi.

Că iată, trecând de acum şase ani de când Martinian a ales să locuiască pe acea piatră strâmtă, neacoperit cu totul şi senin, iar al şaptelea curgând, trecând pe lângă locul acela o corabie plină de femei şi de bărbaţi, pândind vrăjmaşul, cu oarecare vânt silnic o a izbit de piatră, şi îndată o a sfărâmat pe dânsa, iar pe cei din corabie degrab i-a înecat în apă. Iar o fată, cu frumuseţea peste fire, o scândură apucând, şi aproape de piatră venind, s-a agăţat de dânsa şi a început să strige: "Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, milostiveşte-te spre mine, ceea ce pier, întinde mâna, apucă mai degrab, că iată, mă apucă adâncul".

Deci văzând fericitul pieirea ca pe ascuţişul briciului şi că de nicăieri altundeva nu este ei mântuire, zâmbind, a zis: "Şi acest lucru este meşteşug al tău, vicleanule, dar nu vei birui tu puterea lui Hristos spre Care eu am nădăjduit". Şi numaidecât la cer întinzându- se, a zis: "Doamne, Doamne, întru Care eu nădăjduiesc, nu mă lăsa să pier, pe mine, care voiesc a izbăvi pe ceea ce se primejduieşte, ci ce este de folos pentru sufletul ei iconomiseşte şi mie".

Aşa zicând, a întins mâna femeii şi o a scos din apă; iar după ce s-a uitat şi la faţa ei şi a cunoscut cât este de frumoasă, a zis: "Cu adevărat, nu se întocmeşte fânul cu focul, nu se poate eu şi tu a avea petrecerile de obşte, căci, prin vicleanul, va fi putrezire întru amândoi. Deci tu îngăduie aici şi de nimic să nu te temi, că este pâine şi apă, până ce va veni corăbierul care s-a obişnuit a aduce mie cele de trebuinţă; şi când va veni, spune-i lui întâmplarea, şi acela te va duce de aici, şi te vei duce în cetatea de acolo. Aşa zicând, semnul crucii pe apă 1-a pus, rugându- se aşa: "Dumnezeule, de a Cărui certare marea şi vânturile ascultă, caută spre mine şi să nu mă laşi să pier; că iată, întru numele Tău Cel înfricoşător apelor pe sinemi mă las, hotărând a pieri mai bine aşa decât a mă robi cu patimă trupească". Apoi şi către fată întorcându-se, şi mântuire sufletului ei cercându- i, s-a lăsat pe sine în mare. Şi numaidecât doi delfini punându-se dedesubt, şi vârtos pe bărbat pe spinări purtându-1, l-au scos din apă.

Iar dacă a ieşit cuviosul pe pământ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acea preaslăvită aducere, apoi aşa se judeca cu gândurile ce-1 munceau, socotind ce trebuie să facă, "că nici în munţi, zicea, nici în apă nu mă lasă vrăjmaşul să mă liniştesc. Şi bine este a ne pleca lui Hristos, Care porunceşte: Goniţi fiind în această cetate, fugiţi în cealaltă (cf. Matei 10: 23)". Şi zicând aşa, a plecat fugind şi zicând: "Fugi, Martiniane, ca să nu te prindă ispita. Fugi, sărace călugăre!". Şi aşa a petrecut fugind, până la cea mai de pe urmă răsuflare a lui.


VI. Din viata Sfântului Arsenie

In preajma Canoponului petrecând Marele Arsenie (iar acesta era una din cele şapte guri ale Nilului), a venit o oarecare singlitică din Roma, foarte bogată, dar şi iubitoare de Dumnezeu. Iar scopul venirii ei era ca să-1 vadă pe Arsenie şi să dobândească folos de la dânsul, şi împreună cu acela, cu cele după Dumnezeu faceri de bine să-1 ospăteze. Aceea, pe Arhiepiscopul Teofil - cel ce o primise pe dânsa şi o găzduise - cu dinadinsul îl poftea ca să plece pe Sfântul să o învrednicească pe ea de vederea ochilor lui.

Iar el s-a dus, şi, apropiindu-se, foarte cu căldură îl poftea, iar Arsenie nu îngăduia, măcar că Arhiepiscopul, pe lângă altele pe care le punea înainte-i spre plecare, a adăugat şi osteneala acelui drum depărtat, şi aşa se ispitea să-1 înduplece adică pe Arsenie, iar singlitică, înştiinţându-se de aceasta, n-a răbdat; că o zădăra pe dânsa şi credinţa cea către Cuviosul şi dorul. Insă şi osteneala şi sfiala şi toate trecându-le cu vederea, a apucat pe calea cea către dânsul, voind să-1 vadă.

Apropiindu-se ea, afară din chilie aflându-se Sfântul, s-a pus pe sineşi înainte la picioarele aceluia; şi el o a sculat cu mânie şi, luând aminte, a zis: "Daca faţa mea voieşti a mi-o vedea, vezi-o!". Iar pe dânsa, cuprinzând- o frica împreună cu ruşinea, acestea nu o au slăbit [lăsat] pe dânsa nicidecum să se uite.

Apoi, adăugând iarăşi, a zis: "Au oare n-ai auzit de lucrurile mele, şi nu pentru acestea ai poftit a veni către noi? Şi cum ai îndrăznit să faci atâta călătorie pe mare şi să vii aici? Nu ştii că eşti femeie şi nu-ţi sunt spre cuviinţă cărările dinafară? Dar, precum se vede, aceasta ţi-a venit în minte: ca, după ce te vei întoarce iarăşi în Roma, arătat să faci şi celorlalte femei zicând că «am văzut pe Arsenie»; şi dintru aceasta să pui marea plină de femei ca să vină necontenit către noi".

Iar ea a zis: "Nu voi pleca, părinte, Dumnezeu ajutându-mi, pe nici una din femei să vină aici, numai tu să nu încetezi a te ruga pentru mine şi a mă pomeni". Iar el a zis: "Mă rog lui Dumnezeu, mai vârtos să şteargă pomenirea ta din inima mea".

Aceasta auzind aceea, cu prea mare scârbă s-a atins, şi fierbinţeala s-a aprins de dânsa, şi a hotărât să se întoarcă în Alexandria, care lucru, fiindcă a venit în urechile Episcopului, spre cercetarea ei s-a dus cât mai degrab.

Întrebând de pricina boalei, şi înştiinţându- se, o mângâia pe dânsa cu blândeţe şi-i zicea binişor: "Nu se cădea să te mâhneşti aşa pentru cele ce ai auzit, căci cuvintele nu sunt de îngreuiere, ci de păzire prea adevărate, de vreme ce şi tu cunoşti ce fel de războaie este în obicei vicleanului a ridica prin femei celor ce au ales a sluji lui Dumnezeu. Deci ceea ce ţi-a zis ţie stareţul, pentru aceasta ţi-a zis; însă acela nu va conteni nicidecum rugându-se pentru sufletul tău, ba şi pentru toţi creştinii neîncetat rugându-se". Cu aceste cuvinte tămăduindu-se femeia de scârbă, s-a întors acasă.


VII. Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "De va ieşi vreun frate la slujire şi se va întâlni cu o femeie pe cale, cum va putea să scape de războiul curviei?". Şi a răspuns bătrânul: "Poate că de război nu poate să fugă, dar de fapte poate să scape, numai de va tăcea în ceasul întâlnirii. Că precum cremenea împreună lovindu-se cu amnarul, scoate foc, aşa şi vorba femeii cu a bărbatului, împreună lovindu-se, păcatul îl lucrează".

2. Zis-a Avva Isaac: "Nu primiţi, o, monahilor, a locui cu copii; că în Schit, patru biserici s-au făcut pustii din pricina copiilor".

3. Zis-a un stareţ: "Punând copilul cuvântul său între cei mai mari decât dânsul, asemenea este cu omul ce aruncă foc în sânul fratelui său".


VIII. A Sfântului Efrem

Frate, de vei vorbi cu vârstă tânără şi înflorită cu frumuseţea, păzeşte-ţi ochiul, ca nu cumva pofta să tulbure mintea ta şi să începi a întinde cuvinte cu împătimire, şi astfel să te afli cu marginile buzelor vorbind pentru întreaga-curăţie, iar cu sufletul înverşunându-te. Dar când se va întâmpla ţie vreo vorbă ca aceasta, vorbeşte căutând jos pe cele mai multe şi, prin scurtime cuvântul tăindu-1, apucă-te de tăcere, că zice Scriptura: Şi l-a rătăcit pe el multa vorbă (Pilde 7: 21).


IX. A lui Antioh Pandectul

Fraţilor, bun lucru este, şi potrivit nouă, celor ce odată am fugit de lume şi neam făgăduit lui Dumnezeu să ne păzim curaţi şi neîntinaţi, să ne depărtăm de vorbirea femeilor, de este cu putinţă chiar şi de vederea lor. Căci vederea femeiască este săgeată plină de otravă, şi în sufletul pe care-1 va străpunge, îndată pune într-însul otravă, şi pe cât zăboveşte, pe atâta mai multă putrejune lucrează; şi precum scânteia, zăbovind în paie, ridică văpaie, aşa pomenirea femeiască, stăruind în cuget, aprinde pofta; şi precum fitilul candelei este hrănit de untdelemn, aşa şi focul dulceţii e aprins de vorba femeiască. Deci să fugim de dânsele, iubiţilor, că otravă sunt vorbele lor, căci cu lesnire ucid sufletele noastre.

Dar să ascultăm ce grăieşte Sfânta Scriptură despre dânsele. Zice Pilduitorul: Prin femeie e începutul păcatului, şi printr-însa murim toţi (înţ. lui Sol. 25: 24). Şi mai zice: Nu da apei cărare, nici femeii îndrăzneală spre tine (Sirah 25: 24). Şi iarăşi: Fiule, să nu te biruiască pofta frumuseţii, nici să te lipeşti cu genele tale, că femeia vânează suflete cinstite de bărbaţi (Pilde 6: 25-26). Multa vorbă amăgeşte pe om, şi cu laţurile cele din buze l-a scăpătat pe dânsul, iar el a urmat eişi, uşor din minte fiind; şi precum boul spre junghiere se aduce, şi ca un câine spre legături, neştiind că pentru suflet aleargă. Deci să nu se abată inima ta la căile ei, că, pe mulţi rănindu-i, la pământ i-a pus, şi nenumăraţi sunt cei pe care i-a omorât; căci cărări ale iadului este casa ei, pogorând în cămările morţii. Departe dar fă calea ta de la dânsa, şi să nu te apropii de uşile casei ei, ca să nu se umple străinii de puterea ta, iar pe urmă să te căieşti (Pilde 5: 8-11).

Deci de la aceasta şi noi să ne plecăm şi să ne depărtăm pe înşine de vederea şi vorba femeilor. Că am auzit despre Samson Nazireul, cu care umbla Duhul Domnului, cum s-a pogorât prin femeie în adâncul pierzării; încă şi David Proorocul, din nepăzita vedere prinzându-se, a împreunat uciderea cu preacurvia, iar pentru acestea a căzut în miriade de rele. Dar şi Solomon, cel ce avea înţelepciune şi pricepere mai presus decât nisipul, şi chibzuială a inimii, şi bogăţie, şi slavă multă, mai presus decât toţi oamenii, au nu şi unul atât de mare ca acesta prin femeie s-a surpat, şi depărtat de la Dumnezeu s-a făcut? încă şi bătrânii şi judecătorii norodului, fără de socoteală uitându-se, şi la frumuseţe străină luând aminte, fiindcă cumplit şi-au aprins loruşi cuptorul poftei, sculându- se asupra Fericitei Suzana, şi neputând-o birui pe aceasta, spre pâră mincinoasă s-au abătut, şi la cea nevinovată pe a loruşi vină o au lipit fără dreptate; dar vădiţi fiind, cu silnică moarte au pierit.

Deci mai bine este să se apropie cineva de foc arzând decât de femeie, căci dacă de foc te vei atinge, durându-te, cu dulceaţă te vei depărta. Iar dacă de femeie apropiindu- te, te vei atinge de graiurile ei, şi înmulţind cu dânsa vorba, nu vei mai putea să te depărtezi, iar mai vârtos dacă eşti tânăr, şi cu gândul neputincios, te vei primejdui încurcându- te în mrejele ei, precum gângăniile ce cad în mreaja păianjenului.

Deci, se cade ca cel ce voieşte să păzească curăţenia să fugă de femeie precum fuge cineva de şarpe, pentru că sufletul aceleia este otravă purtătoare de moarte, şi nu numai vorba ei, ci şi aducerea aminte de dânsa. Că vinul, zice, şi femeile, depărtează inimile înţelepţilor (Sirah 19: 2); şi Ecclesiastul zice: Mai amar decât moartea şi otrava este a vorbi cu femeia (Eccl. 7: 27). Iar această patimă, şi Iubitorul de suflete, Domnul, stricătoare de suflete ştiind-o, şi pierzătoare, a hotărât, zicând: Tot cel ce se uită la femeie spre a o pofti pe dânsa, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima Sa (Matei 5: 28).


X. A lui Avva Isaia

Dacă te vei duce în sat sau în cetate, ochii tăi să fie căutând în jos, ca să nu-ţi ridici războaie în chilia ta; şi mergând, de-ţi va zice ţie vreo femeie: "Pace ţie!", răspunde- i în inima ta, jos luând aminte cu ochii. Şi, de vei putea, să nu iei aminte până la haine femeieşti. Să nu primeşti a mânca împreună cu femeie, sau să ai prieteşug cu cei mai tineri, nici să dormi, mai tânăr fiind, cu cineva pe o rogojină, fără decât cu fratele tău sau cu Stareţul tău, şi'aceasta cu frică, şi nu cu nebăgare de seamă.


XI. A Sfântului Varsanufie

Un frate, trimiţându-se departe la un răspuns al Chinoviei, a întrebat pe stareţ de se poate, chemat fiind de prieteni, ca să mănânce împreună cu femei. Şi a răspuns stareţul: "Nicidecum nu se cuvine să mănânci împreună cu ele". Şi a zis fratele: "Şi de unde ştiu că, atunci când sunt chemat de cineva, nu vine şi o femeie să mănânce împreună cu noi, ca să nu mă duc?". Răspuns-a stareţul: "întreabă pe cel ce te cheamă pe tine de este cumva acolo femeie, şi de va zice că da, leapădă- te, zicând: «Iartă-mă, că am poruncă să nu mănânc împreună cu vreo femeie»". Zis-a fratele: "Şi dacă, uitând să întreb, mă voi duce, şi se va întâmpla să aibă femeie, şi va veni cu mine la masă, ce să fac?". Răspuns-a stareţul: "Dator eşti a lua deosebi pe cel ce te-a chemat şi să zici lui: «Iartă-mă că am uitat să-ţi spun ţie mai-nainte cum că am poruncă să nu mănânc împreună cu femeie, slobozeşte-mă dar, şi mă duc». Iar de va fi depărtat femeia, rămâi, iar de nu, depărtează- te. Şi să nu vatămi porunca, ca să nu se facă moarte din neascultare, şi să nu te temi, că nu se face spre sminteală, ci spre zidire".


XII. Din Pateric

1. Zis-a Avva Macarie: "Să nu dormi în chilia fratelui ce are veste rea".

2. Ziceau Părinţii că, între călugări, copiii sunt o cursă a diavolului mai presus decât femeile.

3. Ziceau iarăşi că, unde este vin şi copii, nu mai este trebuinţă de satana.

4. Zicea un stareţ: "Fiilor, sarea din apă este, şi de se va apropia de apă, se topeşte şi se prăpădeşte. Asemenea, monahul: din femeie este, iar de se va apropia de femeie, se topeşte şi piere".

5. Zis-a ucenicul lui Avva Sisoe către dânsul: "Părinte, ai îmbătrânit, haide dar să mergem aproape de lume". Zis-a lui stareţul: "Unde nu este femeie, acolo să mergem". Zis-a ucenicul lui: "Şi care este locul acela unde nu este femeie, fără numai singură pustia?". Şi i-a zis lui stareţul: "Deci dar în pustie mă du". Şi s-a liniştit acest stareţ în muntele lui Avva Antonie 70 de ani, numai puţin petrecând mai-nainte cu Avva Or în Schit, şi vezi cum încă tot se îngrădea pe sineşi.

6. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "De se va face nevoie să vină cineva în vorbire cu o femeie, cum se cade să o întâmpine pe dânsa?". Şi a răspuns bătrânul: "Nevoia aceasta este de la diavolul, că multe şi din multe feluri de pricini, de ca şi cum ar fi de nevoie, punându-le înainte vicleanul, ca pe cel ce se nevoieşte împotriva lui cu una dintr-aceasta să-1 robească şi să-1 pogoare cu sineşi în prăpastia pierzării; însă, precum ai zis, de se va face vreodată nevoie de vorbă cu o femeie, să nu o laşi să vorbească mult cu tine. încă şi tu când vei grăi, încheind în puţine graiuri, zi cât mai multe pricini şi degrab las-o pe dânsa; iar dacă vei zăbovi cu dânsa, nu vei putea scăpa de putoarea ei, ci gândul tău, de dânsa umplându-se, se va moleşi şi va cădea de aici înainte".

7. Un frate oarecare s-a dus spre cercetarea surorii sale care era bolnavă într-o mănăstire; şi era credincioasă foarte, şi nu primea să vadă bărbat. încă şi într-alt fel, nici vrând cu pricina ei fratele său să intre în mijlocul femeilor, l-a înştiinţat pe dânsul prin altcineva, zicând: "Du-te, frate, rugându- te pentru mine, şi, cu darul lui Hristos, te voi vedea întru împărăţia Cerurilor".

8. Oarecare frate era călătorind cu maica sa, bătrână fiind ea, şi, dacă s-a apropiat de un râu, bătrâna nu putea să treacă. Şi luând fiul ei haina sa, şi-a învelit mâinile sale şi, aşa luând-o pe dânsa, o a dus de cealaltă parte. Apoi i-a zis lui aceea: "Fiule, pentru cei ai învelit mâinile tale?". Iar el a zis: "Pentru că trupul femeiesc este foc, iar dintr-acest lucru vine pomenire de alte femei, şi pentru aceasta am făcut aşa, ca să nu mă ating de trupul tău gol".

9. Zis-a Avva Daniil către un oarecare frate supărat de curvie: "Niciodată să nuţi întinzi mâna ta în blid cu vreo femeie şi să mănânci cu dânsa, iar cu aceasta vei scăpa de dracul curviei".

10. Zis-a Avva Ioan Colov: "Cel ce se satură şi vorbeşte cu copiii, iată, a curvit în gândul lui".

11. Zis-a Avva Carion: "Omul, petrecând cu copil, de nu va fi puternic, vine jos; iar de este puternic, nu vine jos, dar nici nu sporeşte".

12. Era oarecare sihastru în părţile Egiptului şezând singur în pustie într-o chilioară, şi era vestit. Iar după lucrarea diavolului, oarecare femeie necinstită auzind despre dânsul, a zis unor tineri oarecare: "Ce-mi veţi da şi eu voi surpa pe sihastrul vostru?". Iar ei s-au făgăduit să-i dea oareşice lucru. Şi ieşind seara, a venit la chilia lui, prefacă ndu- se că este rătăcită. Şi stând lângă uşă, a ciocănit, şi ieşind bătrânul, şi văzând-o pe dânsa, s-a tulburat şi a zis: "Cum ai venit aici?". Iar ea a răspuns plângând: "Rătăcită am venit aici, ci fă milă cu mine, şi nu mă lăsa să fiu mâncată de fiare". Şi milostivindu-se, a băgat-o înlăuntru. Apoi, noaptea, diavolul a început să-i semene lui gânduri de neastâmpărare. Iar el, cunoscând gândul vrăjmaşului, a zis către sineşi: "Meşteşugurile vrăjmaşului întuneric sunt, iar Fiul Lui Dumnezeu lumină este"; şi sculându-se, a aprins candela. Şi pe măsură ce văpaia poftei creştea întrînsul şi cumplit îl învăpăia pe bărbat, iarăşi a zis întru sine: "Cei ce fac unele ca acestea, în muncă merg; deci cearcă de aici de poţi suferi focul cel veşnic". Şi punând degetul său în focul candelei, nu l-a ridicat până n-a ars de tot. Căci, de covârşirea înfocării trupului, arzându-se de foc, nu simţea aşa de tare arderea lui. Deci arzând pe cel pus întâi, l-a pus apoi pe al doilea, apoi pe al treilea, şi, aşa făcând până dimineaţa, a ars toate degetele mâinilor.

Iar acea ticăloasă, văzând cele ce făcea bătrânul, şi cum şi-a ars degetele sale, a îngheţat de frică, şi de tot i-a ieşit sufletul. Iar tinerii care făcuseră rămăşagurile, dacă s-a făcut dimineaţă, au venit la sihastru şi l-au întrebat pe dânsul, zicând: "Venit-a aseară o femeie aici?". Răspuns-a lor: "Da, e înlăuntru, doarme". Iar ei, intrând, au aflat-o pe dânsa moartă. Apoi au zis lui Avva: "A murit". Atunci bătrânul, descoperindu-şi mâinile sale, le-a arătat lor, zicând: "Iată ce mi-a făcut fiica diavolului, că mi-a prăpădit degetele". Şi povestindu-le lor cele despre sine, a zis: "Scris este: Să nu răsplăteşti cu rău pentru rău (Rom. 12: 17); să ne rugăm dar ca să învieze". Şi, făcând rugăciune, o au ridicat pe dânsa şi i-au dat drumul; iar ea, ducându-se, s-a înţelepţit de aici înainte.

13. Se spunea despre un stareţ oarecare că, umblând pe drum, a aflat urmă de femeie, şi a acoperit-o, zicând: "...Ca nu cumva să o vadă vreun frate şi să primească război".

14. Se spunea despre un stareţ mare că a mers la o obşte şi a văzut acolo un copil, şi n-a voit să doarmă în locul acela. Şi i-au zis lui fraţii cei ce erau cu dânsul: "Şi tu te temi, Avva?". Iar el a zis: "Adevărat, nu mă tem, fiilor, dar ce trebuinţă este de război sec?"

15. Se spunea că s-a dus odinioară diavolul şi a bătut în poarta unei mănăstiri, şi a venit un copil să dea răspuns. Şi văzând demonul copilul, a zis: "Dacă tu eşti aici, de mine nu mai este trebuinţă".

16. Zis-au Părinţii: "Dumnezeu nu aduce copii în pustie, ci satana, ca să răstoarne pe cei ce voiesc a trăi creştineşte".

17. înnoptat-a odată o corabie în diolkon, şi a tras la muntele monahilor. Şi ieşind o femeie din corabie, a şezut pe munte; iar un frate, venind să ia apă din râu, o a văzut pe dânsa. Şi s-a întors lângă preot, zicând: "Iată, lângă râu şade o femeie, care lucru, Avva, niciodată n-a fost pe aici". Şi auzind stareţul, a luat toiagul, şi, ieşind, alerga, strigând şi zicând: "Ajutaţi, fraţilor, că sunt tâlhari!". Şi toţi, văzându-1 pe dânsul, alergau şi ei cu beţe spre râu. Iar corăbierii, văzând pornirea lor, au priceput ce voiau să facă şi, răpind femeia în corabie, au tăiat funiile, şi au lăsat corabia să se ducă pe apă.

18. Zis-a un stareţ: "Cursă a diavolului către om, şi mai vârtos dacă este şi tânăr, este trupul nostru, precum şi Avva Isaia porunceşte, zicând: «Să-nu apuci mâna cuiva, nici să te apropii de trup străin, afară de boală mare, şi aceasta cu frică. Nici de tine să nu se apropie mână străină, nici să te scarpine, nici să zici cuiva vreodată să-ţi ia păduche din barbă sau din capul tău, sau din haina pe care o porţi, şi nici să dormi cumva aproape de cineva, niciodată în viata ta. Nici să nu dai sărutare tânărului ce nu are barbă, nici chiar în biserică, nici venind din pământ străin, nici să râzi cu copil, ca să nu piară sufletul tău, nici să şezi sau să mergi aproape de dânsul. încă şi întru trebile pântecelui tău, să nu şezi nicidecum cu altul, că cel ce este cu adevărat cucernic se ruşinează chiar şi de sine, că mulţi, nebăgând de seamă de aceste lucruri, socotindu-le ca un nimic, au căzut dintr-însele în groapă şi au pierit: că fiecare rău mare, de la unul mic se începe, şi aşa se face mare".


XIII. A Sfântului Efrem

Mare primejdie e copilul în obşte dacă nu este ocârmuire în mijloc, iar cel ce îl creşte cu plăcere lui Dumnezeu, fericit este. Nu fugi tu, iubitule, de cei ce săgetează trupul? Fugi dar mai vârtos de cei ce săgetează sufletul. Nu fugi de şarpele ce muşcă trupul? Fugi dar mai vârtos de femeia ce mişcă sufletul. Cel ce ia aminte la frumuseţea femeilor sădeşte în sufletul său pofta ei, şi cel ce merge adeseori la uşile casei ei, asemenea este cu cel ce umblă pe gheaţă, căci alunecarea nu e departe de dânsul. Dar de foc fugi, iubitule, ca să nu arzi trupul tău? Fugi şi de păcat, ca să nu te trimită în focul nestins, şi să ardă trupul tău împreună cu sufletul veşnic. Precum doi războinici, aşa călugărul vorbind cu femeie se va prăda de întreaga curăţie, căci aceasta şi vorba femeiască sunt ca leoaica cu oaia într-o casă.