I. Din viata Sfântului Eftimie

Era un frate în Lavra Sfântului Eftimie, roman de neam, cu numele Emilian, care ducea o viaţă bună, şi întreaga înţelepciune foarte tare a urmat-o dintru înseşi tinereţile sale. Acestuia, trecând odată noaptea spre Duminică, i-a pornit vrăjmaşul din trup un război cumplit, împotriva căruia a se ţine până în sfârşit obosind, se da, iată, şi sub gânduri se pleca. Aşa aflându-se, şi de patimă înconjurându-se, s-a întâlnit cu Sfântul, venind el la pravilă în vremea Utreniei, şi cu oarecare putoare pe acela izbindu-1, i-a arătat Marelui acestuia cumplita lui patimă.

Şi mirosind-o pe dânsa Dumnezeiescul Eftimie, şi cunoscând pândirea cea vicleană, a cercetat pe vicleanul drac ce-i făcea supărare, şi îndată fratele s-a aruncat jos cu faţa în sus, zgâriindu-se şi scuturându-se şi spume scuipând, şi mulţi monahi s-au adunat la dânsul.

Şi a poruncit Marele Eftimie să se aducă lumânare, căci şi locul era întunecos şi neluminos, şi a zis către dânşii: "Vedeţi, o, Părinţi şi fraţi, pe fratele cum, dintru fapta bună trăind din copilărie şi către întreaga înţelepciune sârguindu-se, acum, pentru că s-a dat puţin patimilor celor trupeşti, ne stă înainte ca o privelişte vrednică de tânguiri? Pentru aceea dar este de trebuinţă ca fiecare mintea sa să şi-o păzească, ca nu cumva prin vreo nălucire să ni se întâmple nouă a ne fura vrăjmaşul şi în prăpastie să ne pogoare. Că de se va face întru noi măcar şi un gând necuvios, zădărând pofta cea urâtă, iar noi nu ne vom sârgui îndată încă de la început a bate război cu dânsul, ci prieteneşte îl vom primi pe dânsul în cuget, nu vom fi slobozi de răutate, dar chiar şi neapropiindu-ne de trupuri, ca cei ce am curvit în cuget, tot vom fi judecaţi".

Şi le-a povestit lor şi un lucru ca acesta, "pe care mie", zice, "mi l-a povestit odată unul din stareţii egipteni".

"Era oarecine într-o cetate, fiind socotit de toţi cu viaţă minunată, şi, ca şi cum cu multă apropiere către Dumnezeu ar fi fost bogat, cu adevărurile însă adeseori îl mânia cu mişcarea cea ascunsă a patimii din învoirea cea către gândurile cele rele, întru care, deşi nu cu lucrul, cu cugetul cu lesnire este cu putinţă a greşi.

Şi în grea boală unul ca acesta odată căzând, la cele de pe urmă răsuflări era, şi acum către moarte privea. Iar cetatea era cuprinsă de tânguire, şi toată vârsta se tânguia, şi toţi se rugau de ar fi cu putinţă ca mai bine să moară ei înaintea bărbatului, socotind că mai bine ar pătimi ei aceasta decât să vadă ducerea unui bărbat atât de lăudat de toată limba.

Iar oarecine din cei văzători, la acea cetate ajungând, şi văzându-1 pe acela greu plâns de tot norodul, a auzit apoi şi mulţimea ce cu suspinări îl plângea pe acela şi strigând aşa: "O, sfântul, o, părintele, o, mântuitorul nostru, cu a cărui solire către Dumnezeu toti sunt mântuiţi; ce fel de nădejde de mântuire ne va fi nouă de aici înainte? Ce întărire după acesta?"

Acestea văzând şi auzind acel văzător bărbat, se ducea cu sârguinţă către dânsul, silindu-se a se învrednici de vreo rugăciune şi blagoslovenie. Şi apropiindu-se, a văzut pe cei mai luminaţi dintre cetăţeni, a văzut şi clerul preoţilor, încă şi pe însuşi episcopul, făclii în mâini având, şi pompa [însoţitorii] trupului aşteptând-o. împingând apoi în lături mulţimea şi îndreptându-se către cel ce zăcea, 1-a aflat pe dânsul încă suflând puţin. Şi a văzut oarecare vedenie cu ochii cei ascunşi, pe care a o vedea este înfricoşător, şi a o auzi, vrednic de lacrimi.

Că i se părea lui că oarecine pogora o ostie [furcă] de foc în inima aceluia, şi sufletul, vai, cu silă şi amar de acolo îl smulgea; apoi a auzit şi un glas de sus ce zicea: «în ce chip nu M-a odihnit sufletul acesta în nici o zi, într-acelaşi chip nici tu să nu conteneşti zgâriindu-1 pe dânsul, cumplit trăgându-1 şi chinuindu-1»".

Acestea le-a povestit Sfântul Eftimie celor ce erau de faţă, şi de aici înainte sfătuirea lui urmând-o, s-au făcut pe eişi luători aminte, şi de-a pururea gata spre ieşirea sufletului îngrijindu-i, zicea: "Acest Emilian să vă fie vouă pildă, pe care, şi pentru aceasta, negreşit Dumnezeu 1-a trecut cu vederea, aşa urât şi ticăloşeşte lăsându-1 să se chinuie, ca ochii voştri ai tuturor, de amarul drac al iubirii de dulceaţă să fie feriţi şi voi mai buni să vă faceţi, şi din chinuirea cea dintru el voi să câştigaţi. Dar să ne rugăm, zice, lui Dumnezeu, de o bântuială ca aceasta să slăbească pe acest bărbat".

Şi îndată s-a rugat pentru fratele, iar locul numaidecât de putoare s-a umplut, ca şi cum ar fi ars nişte pucioase, şi glas a urmat putorii, zicând: "Eu sunt duhul curviei". Şi de atunci înainte înţelepţindu-se fratele şi trezvindu-se, s-a sculat, vas de alegere şi el, după Apostolul, făcându-se (cf. II Tim. 2: 21).

Încă şi încheind Marele, învăţând pe fraţi acestea, a zis că acei din fraţi care se luptă cu gândurile fără de cale să se păzească de voi de-a pururea, şi de îndemnare să se îndulcească totdeauna, şi de învăţătură şi de sfătuire să nu se întâmple câtuşi de puţin să se poticnească, căci cădere cumplită se vor face diavolului.


II. Din viata Sfântului Savva

Fericitul Savva, mergând odată la Iordan, ducând împreună cu sine şi pe oarecare dintre ucenici, tânăr cu vârsta, s-au întâlnit cu dânşii o mulţime de mireni, între care era şi o tânără frumoasă la chip, cursă nu lesne de trecut privirilor celor nepăzite. Iar după ce a trecut aceea, Savva, ispitind pe ucenic, i-a zis: "Ţie cum ţi s-a părut a fi fata? Că mie mi s-a părut oarbă de un ochi". Iar el a zis: "Ba nu, părinte, avea amândoi ochi". Şi el a zis: "Nu cumva te-ai amăgit, fiule? Căci îţi spun că fecioara avea unul scos". Iar ucenicul, necunoscând că întrebarea înţeleptului este ispitire, lucrul cel de cunoscut căutând să-1 facă binecunoscut de la dânsul, a zis: "Ba nu, părinte, ci mai vârtos şi mult luminaţi erau ochii dânsei, şi preadulci la vedere". Iar Savva a zis: "Şi de unde e cu putinţă să ştii tu cu de-amănuntul despre aceasta şi apoi să adevereşti cu tărie?". El a zis: "Cu grijă am luat aminte la dânsa şi curat am cunoscut că avea amândoi ochii".

Deci, de vreme ce ucenicul era acum înlăuntrul mrejelor, atunci, Dumnezeiescul Savva, pe faţă mustrându-1, a zis: "Unde îţi şade ţie porunca, adică să nu pui ochiul către dânsa, şi să nu te repezi cu genele tale? De acum nu vei mai fi împreună cu mine, nici la chilia mea nu vei petrece, până ce te obişnuieşti a nu te amăgi astfel, ci a-ţi păzi ochii".

Aşa zicând, îndată 1-a trimis pe acela în castelion; apoi, petrecând acolo vreme din destul şi bine pedepsindu-se, şi, cum s-ar zice, îndestulată osândă răsplătind ochiului cu nemincinoasa căinţă şi cu durerile inimii, iarăşi 1-a primit Fericitul pe dânsul şi 1-a numărat împreună cu cei ai chiliei.


III. Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea Fericita Singlitichia către cele adunate: "Se cuvine ca fiecare din noi, cunoscând pe al ei cin, să nu se tragă către cele mai de jos, ci de cele mai înalte pururea să se dorească. Că ştiţi pilda cea din Evanghelie despre cele o sută, cele şaizeci, şi treizeci. Suta este cinul nostru, iar cele şaizeci, ceata postitorilor şi a celor ce se înfrânează, iar cele treizeci, a celor ce vieţuiesc cu întreagă-înţelepciune.

Şi bine este a se muta cineva de la cele treizeci la cele şaizeci, şi de la cele şaizeci la cele o sută; căci bine este a spori de la cele mai mici la cele mai mari. Iar pogorârea de la cele mai mari la cele mai mici nu e lucru fără primejdie; căci cel ce s-a povârnit o dată spre cele mai rele, nu se mai poate opri din căderea întru acestea, căci ca-ntr-un adânc de pierzare se pogoară.

Drept aceea, unele [maici], după ce au făgăduit fecioria, iar cu neputinţa socotelii au tras pe gând, pricinuiesc pricini întru păcate, zicând către sineşi: «Dacă vom trăi cu întreagă-înţelepciune, (deşi mai bine aş zice cu desăvârşită nebunie) măcar de cele treizeci ne vom învrednici». Dar această socoteală este a vrăjmaşului, că cel ce vine de la cele mai mari la cele mai mici se batjocoreşte de vrăjmaşul; că precum un ostaş fugar, de va face aceasta, se va judeca şi nici de iertăciune nu se va învrednici, căci s-a dus către ostăşia cea mai mică, pentru că s-a depărtat de la cea mai mare, va lua chinuire.

Deci ni se cuvine nouă de la cele mai mici pururea a trece la cele mai înalte, pe cele dinapoi uitându-le, după rânduirea Apostolului (cf. Filip. 3: 14), şi spre cele dinainte întinzându-ne, şi după cinul nostru a arăta preadesăvârşit întreagă-înţelepciune. Că deşi se pare că mirencele trăiesc după întreaga înţelepciune, cu aceasta însă este amestecată şi nebunia, căci păcătuiesc cu toate celelalte simţiri ale lor: că şi văd fără de cuviinţă, şi râd fără de rânduiala. Iar noi, şi de acestea lipsindu-ne, să ne suim la faptele bune şi să scoatem din ochi nălucirea cea deşartă; că zice Scriptura: Ochii să vadă cele drepte (Pilde 4: 25),

Şi trebuie şi limba a o înfrâna de la nişte păcate ca acestea; căci cu necuviinţă este ca organul cel de laude să scoată graiuri scârnave. însă acestea sunt cu putinţă a fi păzite numai dacă nu vom întrebuinţa adeseori ieşiri: căci astfel, măcar deşi n-am vrea, furii intră prin simţirile noastre. Căci cum se poate ca fumul, pe dinafară umblând, şi ferestrele deschise fiind, să nu înnegrească casa?

Deci de nevoie trebuie să părăsim ieşirile pe la târg. Că dacă greu şi nesocotit lucru socotim a vedea goi pe fraţii sau Părinţii noştri, cu atât mai vârtos de vătămare ne va fi nouă să vedem pe uliţe pe cei ce se dezgolesc cu necuviinţă, sau şi grăiri de curvie a auzi. încă şi când în casă pe sine ne vom închide, nici atunci nu se cuvine a fi fără de grijă, ci, după cea scrisă, privegheaţi neîncetat (I Tesal. 5: 17), că pe cât ne îngrădim pe noi spre întreaga înţelepciune, pe atâta cu mai iuţi cugete batem război. Că pe cât sporesc atleţii, pe atâta şi cu mai mari împotrivă-luptători se împletesc.

Deci caută de vezi cât ai zburat, şi nu vei slăbi întru cele dinainte. Ai biruit pe materialnica şi lucrătoarea curvie? Dar vrăjmaşul pe curvia cea prin simţuri ţi-o pune ţie înainte. Iar când şi dinspre aceasta pe sineţi te vei opri, apoi în locul cugetului tău se încuibează, pornindu-ţi ţie războiul cel nematerialnic: că feţe frumoase şi vorbiri vechi pe furiş aduce la cele ce se liniştesc.

Deci se cuvine să nu ne învoim cu nălucirile; că scris este: De se va sui peste tine duhul celui ce stăpâneşte locul tău (adică al diavolului), sănu-l laşi (locul adică) (Eccl. 10: 4); învoirea cea către năluciri este deopotrivă cu curvia cea mirenească; că zice: Cei tari, tare vor fi cercetaţi (înţ. lui Sol 6: 6). Mare este nevoinţă cea împotriva duhului curviei, căci cap întru răutăţile vrăjmaşului spre pierzarea sufletului este aceasta. Şi aceasta umbros însemnând-o fericitul Iov, zicea despre diavol ca de cel ce are putere peste buricul pântecelui (Iov 40:16).

Drept aceea, cu multe şi felurite măiestrii porneşte diavolul boldul curviei asupra oamenilor celor iubitori de Hristos; de multe ori încă şi dragostea frăţească o abătut rău-cugetătorul spre a sa răutate. Căci pe fecioarele care au fugit de nuntă şi de toată nălucirea vieţii, prin tovărăşia frăţească le-au poticnit, încă şi pe monahi a rănit, pe cei ce fugiseră de tot felul de forme curveşti, şi pre aceia i-a momit prin oarecare vorbire evlavioasă; că acesta este lucrul vrăjmaşului: ca îmbrăcându-se în cele străine pe ale sale pe furiş să le lucreze. Arată grăunte de grâu, şi sub dânsul pune cursă.

Pare-mi-se că şi Domnul zice despre dânsul că: Vin către voi în piei de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori (Matei 7:15). Deci să ne facem pe noi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii; şi împotriva gândurilor lui gând şiret să uneltim, spre a nu se ascunde de noi măiestriile lui, că nici cel asemenea degrab se [rejcunoaşte de cel asemenea, iar blândeţea porumbelului întru curăţenia faptei să o arătăm.

Deci de trebuinţă este a ne trezvi noi totdeauna, îngrozirea vrăjmaşului luând-o în cuget, să ne păzim noi de feluritele lui pândiri; căci, precum s-a zis, şi prin lucrările cele dinafară bate război, şi prin gândurile cele dinlăuntru năvăleşte.

Deci trebuinţă este nouă de nevoinţă dureroasă şi rugăciune neîncetată împotriva războiului acestuia; căci aceste doftorii folositoare sunt cuprinzătoare spre tot gândul cel pierzător; dar trebuie şi deosebite izvodiri asupra ciumei acesteia a unelti, şi a adăuga împotriva ei pe cele potrivnice. Şi de va pune în cuget nălucire de vreo faţă, mintea cu socoteală pe idolul acela cel pus în suflet să-1 chinuiască: întâi adică să-i scoată ochii, apoi să-i smulgă carnea obrazului şi să-i taie şi buzele, şi de aici înainte să vadă o înşirare urâtă de oase goale şi să înţeleagă ce lucru era acela pe care-1 dorea. încă să zugrăvească cugetul şi tot trupul celui îndrăcit, al ibovnicului, plin de rane putrezite greumirositoare, şi în puroi [putrejune], şi cum în ruperi deşirându-se precum ale morţilor, sau şi pe sineşi moartă să se vadă cu ochii cei dinlăuntru.

Că aşa mintea de greaţă umplânduse, va stinge dorul către acel trup, şi pe sine din deşartă rătăcire va putea să se oprească, socotind că ce a iubit nu era nimic altceva fără numai decât sânge amestecat cu flegmă, care lucru şi pricină de scormonire dă osebitelor jigănii, şi de aici înainte de patima cea dulce se va depărta; însă mai mare decât cele zise este stăpânirea pântecelui, că aşa şi dulceţile cele de sub pântece poate cineva, ajutând Dumnezeu, cu lesnire să le stăpânească".


IV. A Sfântului Efrem

Frate, toti cei de demult aduceau viţei, berbeci şi miei spre jertfă Domnului, iar noi am adus trupul nostru întru Duhul Sfânt. Deci să nu-1 facem prihănit pe acesta, sau să-1 întinăm cu cele oprite, ca nu cumva să fim daţi morţii ca nişte furi de cele sfinte, ci sfânt şi întreg să-1 păzim pe dânsul. Iar spre a păzi sfinţenia, celor ce au minte trează le ajunge pomenirea lui Dumnezeu, a Cărui rază luminează inima, iar cei ce se află încă cu slăbiciune întru isprăvirea unei fapte bune ca aceasta, către o grijă ca aceasta au trebuinţă de oarecari pilde.

Să luăm ca pildă pe cei din lume care fac izbânde în războaie, pe ale căror icoane pe pereţi şi pe scânduri le scriu zugravii, pe toate cele din război istorisindu-le cu silinţă: pe unii îi arată fugind, iar pe ceilalţi gonindu- i, pe aceştia lovind sau străpungând şi ca pe nişte spice pe potrivnici secerându-i, iar aceia falnic căzând, şi fără cinste trăgând spre moarte. Mulţi încă şi chinurile sfinţilor le zugrăvesc în biserici, spre râvna celor trândavi cu inima, şi spre pomenirea celor ce s-au nevoit şi au izbândit asupra celor potrivnici.

Deci precum trupul nostru este sortit ca cu de-amănuntul să se zugrăvească, şi la înălţime să se pună spre arătare tuturor celor cereşti şi a celor pământeşti şi a celor de dedesubt în ziua judecăţii, să ne sârguim a săvârşi fapta bună, ca nimic scârnav ori prihănit despre noi să se zugrăvească în icoană; că nu este ceva ascuns care să nu se cunoască (Matei 10: 26), şi celelalte.

Căci cu adevărat scârnav lucru este a vedea în icoană bărbat cu femeie împreunându- se fără cinste, dar mai vârtos cel ce voieşte să pară a fi îmbrăcat cu o părelnică evlavie. Iar dacă şi cu bărbat să se împreuneze, după cel ce a zis bărbaţi cu bărbaţi urâciunea lucrând-o (Rom. 1: 27), oare cine va putea să se uite la icoana aceea? Căci singură vederea e una vrednică de fugit şi urâtă cu adevărat. Deci dacă într-o necinste ca aceasta şi scârnăvie nu voim a fi văzuţi de toată zidirea, aceasta să o socotim totdeauna: când de urâtele gânduri ne vom război, şi negreşit ruşinându-ne şi amorţind, patima o vom birui, darul împreună-lucrând cu noi.

Aşa deci se cuvine a păzi de păcat trupul nostru, ca să nu minţim Ziditorului; că doar ne-am adus pe noi Domnului, şi nu mai avem stăpânire peste trupul nostru; că ori de ne strâmtorăm, ori de ne războim, nu mai putem să tragem darul spre voia noastră. Că precum cel ce se roagă rugăciune lui Dumnezeu, şi îi aduce Lui ceva în dar - pe care prin preot în biserică înainte îl pune, de aici înainte nemaiavând putere de a lua ceea ce a adus, chiar de ar voi sa se şi căiască pentru aceasta, şi pe ascuns se va apuca să ia ceea ce a adus, şi se va prinde, nici aşa prin luarea aceluia nu va scăpa de vină, ci ca un fur de cele sfinte se va chinui -, tot aşa şi cei ce s-au dat pe sineşi danie lui Dumnezeu nu mai au stăpânire pe trupul lor.

Iar dacă şi încă ne supără pofta, să ne plecăm în mormânt şi să vedem tainele firii noastre: grămadă de oase unul peste altul, hârci goale de cărnuri şi pe celelalte oase; şi pe acelea văzându-le, pe noi între aceia să ne socotim a ne vedea, şi să socotim: "Unde este frumuseţea floarei de acum, şi rumeneala obrazului şi cealaltă frumuseţe?". Şi prin această gândire se va stinge înfocarea trupului.

Se poate încă şi prin alte gânduri a războinici şi a împila patima cu împreunălucrarea lui Dumnezeu. Că vrăjmaşul, supărând pe fratele adeseori prin înfocare, îi vâră lui nişte gânduri ca acestea şi zice: "Până când vei suferi osteneala şi supărarea patimii? împlineşte-ţi o dată pofta ta ca să nu mai fii luptat, şi iarăşi te vei pocăi; că nimic este lucrul; de un ceas, şi îndată trece; că milostiv şi iubitor de oameni este Dumnezeu, şi, iarăşi pocăindu-te, te va primi".

Iar fratele, printr-o împotrivă-grăire ca aceasta îl va surpa pe dânsul, zicând: "O, vrăjmaşule al neamului nostru, şi luptătorule al [împotriva] mântuirii, îmi vâri mie [gânduri] până când voi stărui în a răbda osteneala? Dar zic ţie, până când va vedea Domnul smerenia mea şi osteneala mea şi va lăsa toate păcatele mele, de tine, pârâşul meu, ca pe văduvă mă va slobozi (cf. Luca 18: 3-8). Şi nu ştii, diavole, că de se va obişnui fiara să mănânce carne, de aici înainte mai amar către patimă se va face?

Deci cum îmi vâri mie gânduri zicând că «de-ţi vei face o dată pofta ta, nu vei mai fi supărat»? Şi cine să-mi făgăduiască mie că, de-mi voi strica trupul meu, voi afla vreme de pocăinţă, şi nu voi fi tras împreună cu cei ce lucrează fărădelegea? Că umbră este viaţa noastră pe pământ. Şi ce nu va fi întruun ceas, de voi lua cuţitul şi mă voi tăia pe sinemi? Deci mai vârtos pentru aceasta sunt dator a nu te asculta, ca nu cumva să pierd într-un ceas bogăţia cea veşnică, şi cele ce leam adunat prin mulţi ani şi osteneli, lucrând faptele bune, în mică clipeală risipindu-le, robit tie să mă fac.

Şi zici că lucrul este mic? Dar ascultă, vrăjmaşule al vieţii noastre, şi pizmăreţule, ce fel de cinste este celor ce prin blagocestie au biruit patima aceasta pe care tu o zici mică, şi ce fel de muncă s-a gătit celor ce s-au biruit de dânsa? întregul cu înţelepciune Iosif, au nu patima aceasta biruind-o, întru toate neamurile se laudă şi se măreşte în cer şi pe pământ, iar de ocara egiptencei se râde, în toată lumea propovăduindu-se? Şi Fericita Suzana, au nu de toţi se laudă până acum şi în veci ca ceea ce nu s-a dat patimii acesteia, ci a păzit întreaga înţelepciune şi moartea a dispreţuit-o? Iar Bătrânii şi Judecătorii ce păreau că chivernisesc pe norod, biruindu-se de această patimă, au n-au murit împroşcaţi cu pietre, lăsându-şi nume rău întru neamurile cele de după dânşii?

Deci depărtează-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi războinice împotriva sufletelor. Domnul Dumnezeu, Cel ce a dat oamenilor Duhul Lui Cel Sfânt, Acela să te certe pe tine, şi nelucrătoare să pună măiestriile şi pândirile tale, căci ca un leu pândeşti a înghiţi sufletul meu; că dulceaţa este amară, iar netezirea este gropoasă, şi în pierzare pogoară, şi dăruirile tale sunt pline de stricăciune şi de moarte. îmi vâri mie gândul a mă lepăda de atâta dar pe care l-am luat de la Dumnezeul meu, şi a scârbi pe Duhul Sfânt întru Care m-am pecetluit în ziua slobozeniei, şi mădularele lui Hristos, mădulare ale curviei a le face, şi sfinţenia a o pierde - fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evr. 12: 14) - şi din nesfârşita bucurie şi slavă a Domnului a cădea, şi a moşteni împreună cu tine focul nestins îşi viermele cel neadormit şi celelalte veşnice munci, care împreună cu tine şi îngerilor tăi de la Dumnezeu s-a gătit? Acestea a face şi a păcătui în scurtă vreme îmi vâri, şi îmi zici mie că nimic nu este lucrul?

Ştiu că, de te voi asculta, tu te vei duce şi vei vesti tatălui tău, lui satana, pierzarea mea, împreună bucurându-vă întru a mea cădere. Iar eu mă voi ruşina înaintea Tatălui meu Celui din Ceruri. Dar nu mă voi pleca ţie, diavole, că mai bine îmi este mie ca tu să mă superi ca un câine, decât să-ţi râzi de mine acest râs, căci Domnul este întărirea mea şi Sprijinitorul mântuirii mele. Domnul este Scutitorul [Apărătorul] vieţii mele şi voi nădăjdui spre Dânsul, şi de cursele tale mă voi mântui".

Pe lângă acestea, iubitule, adu împotriva lui frica Gheenei şi amărăciunea muncilor, şi aşa, cu frica acelui foc, focul cel dintru tine se va stinge.

Şi, de voieşti, voi pune ţie înainte şi oareşice însemnare a muncii celei din Gheena, ca prin această mică însemnare acea durere netrecută şi nesuferită ca dintr-o socoteală să o pricepi. Ai intrat vreodată într-o baie să vezi acolo bărbaţi leşinaţi de căldură şi în răcoritoare băgaţi? în văpaia aceea ce va să moştenească pe păcătoşi, nici ţiitoare de apă nu este, nici uşă, nici ieşire, nici rază, nici vânt răcoritor, nici, de va striga cu mare glas cel ce se pârjoleşte, nu este cine să-i ajute sau să-1 mângâie, că scris este: Nemilostivă este judecata celui ce n-a făcut milă (Iac. 2:13).

Şi n-ai văzut oare şi cuptorul cel ce ardea sub baie, ce fel de frică dă numai celui ce se apropie? Iar acolo, în loc de lemne, se ard cu Dumnezeiescul foc cei necredincioşi, iar păcatele lor acea văpaie mai cumplit o aprind, iar munca le-o face şi mai nesuferită? Că scris este: Mânie şi urgie şi necaz şi strâmtorare peste tot sufletul de om ce a lucrat răutate şi a păcătuit (Rom. 2: 8-9).

Deci, frate, socoteşte-le pe acestea, şi se va topi pofta dulceţii din cugetul tău precum se topeşte ceara de la faţa focului. Păzeşte încă şi ochii tăi, şi îi întoarce ca să nu vadă deşertăciune. Căci cumplit vânzător este ochiul cel spulberatic. Că prin celelalte simţiri mintea proaspăt va primi războiul, iar mai vârtos şi mai mult nefiind de faţă căzneşte sufletul decât când este de faţă, aprinzând pofta.

Adică ce zic? A auzit cineva deodată dulci viersuiri de muzică, şi a trecut; apoi a auzit glas de plâns şi de tânguire, şi prin tânguire s-a împins afară dulcea viersuire a muzicilor. Aşijderea a gustat miere, apoi vreun fel de hrană amară, şi s-a stins dulceaţa mierii de amărăciunea cea din urmă. Asemenea şi la mirosire: a mirosit cineva vreo mireasmă, apoi şi putoare, şi a uitat dulceaţa miresmei de grija putorii. Tot astfel şi la pipăire: s-a atins cineva de apă rece, şi apoi şi de fierbinte, şi fierbinţeala căldurii a copleşit răceala de dinainte.

Iar războiul cel prin ochiul cel spulberatec, fie că materia este de faţă sau nu este, pârjoleşte mintea cu poftirea. Şi nu numai aceasta, ci şi în visuri urâte năluceşte inima, căci dracii, aflând pe furiş intrare prin gând, zugrăvesc ispita în minte, şi, obişnuind mintea în patima cea dulce, o surpă pe dânsa.

Pentru aceea, scris este: Neînfrânarea poftei schimbă gândul cel fără de răutate (înţ. lui Sol. 4: 12) . Căci păcatul primeşte început prin biruirea ochilor, dintru care mintea, de nu se va trezvi îndată, câte puţin negreşit se va prăvăli, precum şi Domnul a mărturisit, zicând: Tot cel ce caută la femeie pentru a o pofti, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa (Matei 5: 28). Deci această preacurvie o dezrădăcinează aceea, adică a avea totdeauna ochiul jos, iar sufletul sus. Şi ajută la aceasta şi înfrânarea, că zice: Cel ce şi-a înfrânat pântecele a înfrânat vederea. Fugi de cuvinte neruşinate, şi vei scăpa de gânduri scârnave.


V. A lui Avva Isaia Pustnicul

Dacă eşti în cetate sau în sat, ochii tăi să fie căutând jos, ca să nu-ţi ridice ţie războaie în chilia ta; de vei sta pentru ud, sau şi pentru trebuinţa de nevoie vei şedea, nu fi nebăgător de seamă, ci adu-ţi aminte de Dumnezeu că ia aminte la tine. Şi vrând să dormi, să fii încins cu brâul tău, şi sileşte a nu băga mâinile înlăuntrul tău, că multe patimi are trupul pe care le isprăveşte inima. Să nu primeşti să dormi cândva cu cineva, fiind doar pe o rogojină, fără numai cu fratele tău, sau cu stareţul tău, şi aceasta cu frică, şi nu cu nebăgare de seamă.

Îmbrăcând hainele tale, să fii nebăgător de seamă cu ochii, nici, tânăr fiind, să porţi haină bună, până nu vei ajunge la vârsta bărbăţiei; că tămăduire îti este ţie. Să nu locuieşti în locul în care ai păcătuit lui Dumnezeu. Păzeşte-te pe sineţi să nu te robeşti întru cele ce ai păcătuit, ca să nu se înnoiască întru tine. Păzeşte-ţi ochii tăi, şi inima ta să nu vadă lucruri viclene. Cel ce caută pe cineva întru dulceaţă, preacurvie săvârşeşte. Dacă frumuseţea va trage trupeşte pe inima ta, adu-ţi aminte de împuţiciunea ei, şi te vei odihni. Dacă dulce îţi va fi dulceaţa femeiască, adu-ti aminte de cele ce au murit până acum, unde s-au dus, şi te vei odihni.

Ia aminte de sineti cu de-amănuntul, ca precum te înfrânezi de curvie, aşa să te înfrânezi şi de poftele ochilor, de ale auzirii, de ale limbii şi de ale pipăirii, ca ochii tăi totdeauna să-i ai luând aminte la sineti, şi la lucrul mâinilor tale, şi să nu priveşti la om decât de vei cunoaşte că este vreo treabă binecuvântată. Iar la femeie, sau chiar la bărbat cu faţă frumoasă, să nu iei aminte, fără de mare nevoie, iar auzirilor tale să nu le îngădui a auzi vorbe nefolositoare, şi gura ta, nefiind vreo nevoie, încă să tacă şi să nu grăiască nicidecum.


VI. A lui Avva Casian

Celelalte patimi adică au luptă numai în suflet, iar războiul curviei se duce îndoit, ridicându-se şi în suflet şi în trup, pentru aceea şi îndoită luptă trebuie a primi împotriva lui. Că nici postul cel trupesc nu este singur îndestulat spre câştigarea desăvârşită a întregii şi adevăratei înţelepciuni, de nu se va face şi zdrobirea inimii, şi rugăciune întinsă către Dumnezeu, şi deasa citire a Scripturilor, şi osteneală, şi rucodelie, ca unele ce pot să oprească pornirile cele fără de rânduiala ale sufletului, şi din scârnavele năluciri înapoi să-1 cheme pe dânsul. însă mai-nainte de toate ajută smerenia sufletului, fără de care nici curvia, nici alte patimi nu le poate birui cineva.

Deci mai-nainte trebuie ca prin toată păzirea să păzim inima de gândurile cele scârnave, că dintru aceasta ies, după glasul Domnului, cugetele viclene, uciderile, preacurviile, curviile şi celelalte (cf. Matei 15:19). Căci postul ni s-a poruncit nu numai spre reaua-pătimire a trupului, ci şi spre trezvirea minţii, ca nu, cu mulţimea mâncărilor întunecându-se, să se slăbănogească spre păzirea gândurilor.

Deci se cuvine nu numai în postul cel trupesc toată îndeletnicirea a o urma, ci şi întru luarea-aminte a gândurilor, şi întru cugetarea cea duhovnicească, fără de care nu este cu putinţă a ne sui la înălţimea adevăratei curaţii.

Deci se cuvine a curaţi mai întâi, după glasul Domnului, partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată (cf. Matei 13: 13-36). Căci Doftorul sufletelor, ştiind că boala este ascunsă întru ascunzătorile sufletului, acolo a pus şi doftoria, unde cunoaşte că sunt şi pricinile boalei, zicând: Cel ce caută la femeie spre a o pofti spre dansa, iată, a preacurvit cu dansa întru inima sa (Matei 5: 28), iar cu aceasta a îndreptat nu numai ochii cei iscoditori şi curveşti, cât sufletul cel sădit înlăuntru, care, ochii cei daţi de la Dumnezeu spre bine, rău îi foloseşte. Pentru aceasta şi înţeleptul proverb nu zice "păzeşte cu toată păzirea ochii tăi", ci cu toată păzirea păzeşte inima ta (Pilde 4: 23), pe aceea punând mai vârtos doftoria păzirii, ceea ce se foloseşte de ochi la orice voieşte.

Deci fie-ne nouă aceasta înainte-păzitoare a curăţiei, ca atunci când în cugetul nostru se va face pomenire, ivindu-se în sus prin diavolescul vicleşug, fie de la mamă sau de la soră sau de la alte oarecari femei cucernice, îndată să o scoatem pe aceasta din inimile noastre, ca nu îndelung petrecând noi întru pomenirea aceea, amăgitorul sufletelor dintru aceste feţe să răstoarne şi să prăpăstuiască mintea în urâte şi vătămătoare gânduri.

Pentru aceasta şi porunca cea dată de Dumnezeu întâiului zidit porunceşte păzirea de capul şarpelui (cf. Fac. 3: 15), care este începătură a gândurilor celor vătămătoare - prin care gânduri apucă a se târî în sufletele noastre -, ca nu cu primirea capului, care este năvălirea gândului, să primim celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu dulceaţa, şi dintru aceasta de acolo înainte mintea să se pogoare întru fapta nelegiuită. Ci se cuvine, după cea scrisă, în dimineţi a ucide pe toţi păcătoşii pământului (Ps. 100: 10), adică a-i deosebi cu lumina cunoştinţei, şi a pierde din pământ gândurile cele păcătoase, care este inima noastră, după învăţătura Domnului, până încă viclenele gânduri sunt prunci, pe care Scriptura îi numeşte fii ai Babilonului (Ps. 136: 8).

Că dacă prin învoirea noastră se vor face bărbaţi, nu se vor birui fără de mare suspin şi osteneală. Şi se cuvine a cunoaşte că privegherea mult poate către războiul acesta: că precum curăţia şi păzirea zilei, sfinţenia cea de noapte înainte o găteşte, aşa şi privegherea nopţii după Dumnezeu face cărare sufletului către curăţenia cea din zi.


VII. Din Pateric

1. Un frate, de gândurile curviei bântuindu-se, a întrebat pe Avva Chirii al Alexandriei, zicând: "Ce să fac, părinte?". Şi i-a răspuns lui bătrânul: "Dacă gânduri nu ai, ai faptă, adică dacă nu stai împotriva gândurilor, arătat este că le faci pe dânsele, şi nu te mai superi cu dânsele. Că cel ce împlineşte cele ce-1 sfătuiesc gândurile, cum va mai fi supărat de dânsele?". Şi a zis bătrânul către fratele: "Nu cumva obişnuieşti să vorbeşti cu femeie?". Şi a zis fratele: "Nu, ci vechi şi noi sunt gândurile mele, adică sunt pomeniri ce mă supără şi idoli ai gândurilor". Şi i-a zis stareţul: "Nu te teme de gândurile cele moarte, ci fugi de cele vii, şi te întinde mai vârtos la rugăciune; prin cele moarte să înţelegi pomenirile cele vechi, iar prin vii pe vorbele cele de faţă".

2. întrebat-a Avva Anuv pe Avva Pimen despre gândurile cele necurate pe care le naşte inima omului, şi a răspuns lui Avva Pimen: "Au doară se va slăvi securea fără de cel ce taie cu dânsa? (cf. Is. 10: 15). Deci tu nu le da lor mână, şi vor înceta".

3. Zis-a acelaşi: "Se cuvine ca omul să se nevoiască împotriva acestor două gânduri, adică împotriva gândului curviei şi al clevetirii, şi nicidecum a cleveti, nici a gândi cu inima pentru ele. Că dacă vei voi să le deosebeşti cumva, nu te vor folosi, ci mai vârtos te vor vătăma; iar înstrăinându-te de dânsele, vei avea odihnă; şi numai scăpând la Dumnezeu se poate cineva înstrăina şi pe dânsele să le izgonească".

4. Un frate a întrebat pe oarecine din Părinţi, zicând: "Ce să fac, că gândul meu este întotdeauna în curvie, şi nu mă lasă să mă odihnesc nici măcar un ceas, şi se necăjeşte sufletul meu?". Şi a răspuns lui bătrânul: "Când dracii vor semăna gândurile, să nu vorbeşti cu dânsele, că lucrul vrăjmaşului este a vârî totdeauna gânduri şi niciodată a se lenevi - însă nu pot să şi silească. Iar treaba ta e a primi sau a nu primi. Ştii ce au făcut Madianiţii, cum au împodobit pe fetele lor şi le-au pus înaintea Israilitenilor? Pe nici unul dintr-înşii n-au silit, ci cei ce au voit au căzut cu dânsele, iar ceilalţi, mâniindu-se, cu îngrozire i-au omorât. Aşa este şi la gânduri, când vor începe a grăi, să nu le răspunzi lor, ci, sculându-te, te roagă şi fă metanii, zicând: «Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă, şi ajută neputinţei mele»; şi vei vedea îndată topindu- se gândurile ca ceara de faţa focului, şi stingându-se".

5. Zis-a oarecine din Părinţi că în multe feluri este patima curviei, căci, după Apostolul: Curvia sau necurăţia, sau lăcomia, nici să nu se numească între voi, precum se cuvine sfinţilor (Ef. 5: 3). Curvia este a face în trup, iar necurăţia este a pipăi trupul. Iar râsul şi îndrăzneala, încă de multe ori vorbind cineva, de ca şi cum din blagocestie sau pentru îndreptare, împlineşte pofta, mişcânduse patima. Iar de multe ori patima se mişcă şi din mirosirea hainei iubitului, necum prin pipăire sau vorbă. Deci se cuvine ca monahul să se trezvească în fiecare ceas, ca nu, molatic fiind, să se alunece întru cele mai-nainte zise, căci altminteri nu numai pe a sa patimă o va creşte, ci şi mai tiranisească şi mai greu de biruit o lucrează [desăvârşeşte] pe dânsa, iar pe el mult se păgubeşte şi se vatămă.

6. Zis-a oarecine din Părinţi despre gândurile curviei cele ce se nasc în inimă şi nu se săvârşesc, adică nu se plinesc cu fapta: "Precum de ar vedea cineva vie, şi va pofti cu toată inima sa să mănânce struguri, şi, temându- se ca nu cumva, prinzându-se ca un fur, să moară, nu intră în ea, ci pe dinafară degrab umblând, cercetează via şi se uită împrejur, şi aceasta făcând, de se va prinde, unul ca acesta nu va muri: că nici n-a intrat dinlăuntrul gardului, nici n-a gustat, dar va primi bătăi, căci, poftind, s-a arătat iscoditor. Aşa şi cel ce pofteşte, iar păcatul nu-1 săvârşeşte cu lucrul, nu de moarte, ci de bătăi este vrednic".

7. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: "Luptat sunt de curvie". Şi a zis bătrânul: "Dacă este lucru bun, pentru ce te-ai depărtat de dânsul, adică de lume lepădându- te, iar dacă este rău, pentru ce-1 cauţi pe dânsul?"

8. Un frate călătorea cu oarecine, şi s-au biruit gândurile lui spre curvie, şi, ducându- se, a vestit Părinţilor, zicând: "Ce voi face, că nu se mângâie inima mea de când m-am învoit cu războiul vrăjmaşului, că mă aflu de ca şi cum aş fi făcut păcatul?". Şi i-au zis lui Părinţii: "Păcatul nu este săvârşit, că a venit vrăjmaşul să te bântuie pe tine, iar Dumnezeu te-a acoperit".

Iar fratele, auzind acestea, nu se pleca, de mâhnire fiind tras în jos. Şi i-au povestit lui Părinţii, zicând: "Doi fraţi, trimişi fiind de Chinovie la oarecare sat, călătoreau împreună, şi a fost unul luptat de dracul de cinci ori a face păcat. Iar el, sculându-se, făcea rugăciuni, şi aşa nu s-a stăpânit de gânduri, însă foarte a fost supărat. Şi după ce s-a întors la părintele lor, faţa fratelui aceluia era tulburată, şi întrebat fiind care este pricina tulburării, a făcut metanii, zicând: «Roagă-te pentru mine, părinte, că am căzut în curvie». Şi a povestit cum a fost luptat de gânduri. Iar Stareţul lui, fiind văzător, a văzut pe capul lui cinci cununi. Şi i-a zis lui: «îndrăzneşte, fiule, că nu te-ai biruit, ci mai vârtos ai biruit, fiindcă nu ai săvârşit păcatul». Şi i-au zis lui stareţii: «Deci, frate, îndrăzneşte şi nu te scârbi, că n-ai adus păcatul în lucru, că mare nevointă este când omul, îndemnare având, se va înfrâna, că mare plată este pentru aceasta, că nu este alt război mai mare decât acesta şi mai iute. Pentru aceasta, şi a-1 birui pe acesta, greu este foarte şi cu osteneală. Că ce socoteşti despre Fericitul Iosif? Că fără de osteneală a îndreptat una ca aceasta? Nicidecum! Ci cu multă osteneală şi cu nevoinţa, şi ca într-o privelişte era cea făcută, şi însuşi Dumnezeu şi Soboarele îngerilor îl priveau de sus pe nevoitor nevoindu-se.

Şi se lupta asupra lui diavolul cu toată tabăra lui cea vicleană: patima bărbatului mai mult aprinzând-o, şi pe femeie mai mult sălbăticind-o. Deci când a biruit punătorul de nevoinţa, toate ostile îngerilor, cu mare glas au dat slavă, zicând: A biruit atletul biruinţă neobişnuită! Deci bine este, frate, prin pomenire a nu face rău; iar dacă te bântuieşti, nevoieşte-te să nu te biruieşti de ele, adică să nu le lucrezi»".

8. Zis-a un stareţ: "Dacă curvia luptă trupul tău sau inima ta, cearcă-1 de unde ţi s-a pornit ţie războiul, şi îndreptează [caută pricina lui]: ori din răsfăţare, ori din somn mult, ori din înalta cugetare, sau din aceea că te ai pe sineşi mai bun decât cineva, sau ai osândit pe cineva ce a greşit, că fără de acestea nu va fi luptat omul spre curvie".

9. Zis-a iarăşi: "De vei cădea în curvie, iar faţa [persoana] cu care ai căzut este aproape de locul întru care locuieşti, depărtează- te de locul acela, căci altminteri aşa nu te pocăieşti".

10. Un frate a întrebat pe un bătrân despre patimile cele trupeşti, adică despre gândurile curviei, şi a răspuns bătrânul: "Aceştia sunt cei ce cântă icoanei lui Nabucodonosor. Că dacă fluieraşii şi lăutarii nu ar fi cântat oamenilor, nu s-ar fi închinat chipului. Aşa şi dracii: cântă sufletului în patimi, adică deşteaptă patimile, doar-doar de l-ar amăgi şi ar cădea în păcat cu lucrul".


VIII. A Sfântului Efrem

1. Grăieşte cu urgie împotriva dracului curviei precum împotriva unui câine, şi nicidecum să nu voieşti să fii răpit de un gând ca acesta, că din scânteie se înmulţeşte jăraticul, şi din pomenirea rea cresc poftele cele rele. Scutură pomenirea lor mai vârtos decât putoarea noroiului curviei adusă de acestea.

2. Oarecare frate, luptat fiind de curvie, certând pe dracul, zicea: "Du-te întru întuneric, satano, oare nu ştii că, deşi nevrednic sunt, mădulare ale lui Hristos port?!". Şi îndată a încetat înfocarea, de ca şi cum, suflând cineva, ar fi stins lumânarea, încât se minuna singur de sineşi şi slăvea pe Dumnezeu.

3. Dacă lucrând tu, te va supăra duhul curviei, să nu te leneveşti a întinde mâinile tale la rugăciune; iar dacă mai iute se va pune asupra ta, sculându-te, pleacă genunchii rugându-te, şi rugăciunea credinţei va bate război pentru tine.