I. A lui Paladie

Fericitul Moisi Arapul [Etiopianul], care mai-nainte fusese povăţuitor al unei mari cete de tâlhari, iar mai pe urmă, botezându- se, s-a făcut monah preaiscusit şi preot, şi s-a numărat împreună cu Părinţii cei mari, acesta, la începutul lepădării sale de lume, a fost luptat de dracul curviei până întru atâta, încât puţin a lipsit ca să nu cadă din punerea [treapta] sa. Şi se lupta împotriva vrăjmaşului prin mare post şi linişte. Şi încuindu-se pe sine în chilie, cu sfătuirea Marelui Isidor al Schitului, în multă vreme neieşit a fost, nimic altceva nemâncând, fără numai o litră de pâine, şi făcea cincizeci de rugăciuni pe zi. Apoi şi prin priveghere întinsă împotrivă se nevoia, nedormind toată noaptea vreme de şase ani, şi, topindu-şi trupul desăvârşit, a rămas încă înfocându-se şi având felurite vedenii de noapte. Apoi sub altă aspră petrecere s-a pus pe sineşi: că, ieşind nopţile, se ducea pe la chiliile Părinţilor celor bătrâni, la cei ce nu puteau aduce apă, şi, neştiind ei, lua vasele şi le umplea cu apă, că la unii dintr-înşii apa era la cinci mile depărtare.

Şi plecând-se el într-o noapte în puţ ca să umple vasul unui monah, l-a lovit diavolul peste şale cu o beldie şi l-a lăsat în loc zăcând mort, că nu suferea, pizmăreţul, răbdarea nevoitorului. Iar a doua zi, venind oarecine din monahi şi văzându-1 pe dânsul zăcând şi trăgând să moară, întorcându-se, a vestit Marelui Isidor.

Şi venind acela cu oarecari şi luându- 1 pe dânsul, l-au dus la biserică, şi atât de mult a bolit, încât într-un an a venit în putere. Şi atunci i-a zis lui Isidor, Marele lui Hristos preot: "Conteneşte de aici înainte să mai baţi război cu dracii, frate Moisi, şi nu intra aşa asupra lor, căci în sihăstrie sunt şi măsuri ale luptei celei către draci". Iar diamantul lui Hristos, Moisi, i-a zis lui: "Nu voi conteni să mă lupt cu dânşii până nu va conteni nălucirea viselor". Atunci i-a zis lui Marele Isidor: "Acum, întru numele lui Iisus Hristos, au contenit visurile tale cele necuvioase; deci apropie-te cu îndrăzneală de Dumnezeieştile Taine şi cuminecă-te; ca să nu te trufeşti cum că cu a ta nevoinţă ai biruit această patimă, că pentru aceasta te-ai tiranisit cumplit din parte-i, spre folos ţie, ca să nu te surpi prin îngâmfare".

Acestea auzind, s-a întors în chilia sa, de aici înainte luând aminte cu linişte şi cu măsură întru nevoinţă, şi aşa de neastâmpărata patimă s-a izbăvit.


II. A aceluiaşi

Un oarecare Pahon după nume, ajungând ca la şaptezeci de ani, şedea în Schit. Şi mi s-a întâmplat (zice scriitorul) să mă supăr de dracul neastâmpărării, fiind cuprins şi supărat de gânduri întru nălucirile cele de noapte. Şi neîngăduind eu a spune cuiva lucrul, fiind gonit de patimă, am ieşit din pustie. Şi ducându-mă pe ascuns întru pustia cea adâncă, m-am întâlnit după cincisprezece zile cu sfinţii bărbaţi cei de la Schit, între care era şi Pahon.

Şi aflându-1 pe dânsul mai curat şi mai nevoitor, am îndrăznit să-i zic lui cele ale minţii mele, şi mi-a zis mie Sfântul aşa: "Să nu te uimească lucrul, că nu pătimeşti aceasta din lenevire - că te mărturiseşte lucrul şi lipsa celor trebuincioase şi depărtarea de vorbirea femeilor -, ci mai vârtos de la potrivnicul ţi se întâmplă ţie aceasta, din pricina râvnei tale întru fapta bună. Că întreit este războiul cel curvesc: uneori, de bine bucurându-se, trupul se pune [aţâţă] asupra noastră, iar alteori, patimile se ridică asupra noastră prin gânduri, şi mai este când şi dracul se ridică tiraniseşte asupra noastră. Iar eu, mult pândind, am aflat aceasta; şi iată, precum vezi, bătrân sunt, şi am patruzeci de ani de când stau în chilia aceasta îngrijindumă de mântuirea mea, şi chiar ajungând întru această vârstă, până acum sunt bântuit".

Şi s-a jurat, zicând: "După ce am trecut de al cincizecilea an, în doisprezece ani acest demon n-a încetat nici noapte, nici zi a se năpusti asupra mea. Şi gândind eu că Dumnezeu S-a depărtat de mine, şi pentru aceasta sunt tiranisit, am ales cu nesocoteală mai vârtos a muri decât să mă urâtesc din pricina patimii. Şi ieşind din chilie, înconjuram pustia; şi aflând o peşteră a unei hiene, m-am pus jos gol ca să mă mănânce fiarele. Şi făcându-se seară adâncă, au ieşit fiarele, cea bărbătească şi cea femeiască, şi m-au mirosit de la picioare până la cap, şi, lingândumă, s-au depărtat.

Şi zăcând eu acolo până dimineaţa, părându-mi-se că voi fi totuşi mâncat, am socotit că negreşit m-a cruţat Dumnezeu, şi, sculându-mă, m-am întors în chilie. Şi stăruind demonul puţine zile, iarăşi s-a năpustit asupra mea, mai tare decât înainte, încât era să şi hulesc. Că prefăcându-se într-o fetişcană arăpoaică [etiopiancă] - pe care o văzusem în tinereţile mele adunând spice la seceră -, a şezut pe genunchii mei şi atâta de tare m-a zădărât, încât mi se părea că m-am împreunat cu dânsa. Şi tulburându-mă eu, i-am dat o palmă, şi aşa s-a făcut nevăzută; şi credeţi-mă ce grăiesc, că putoarea mâinii mele n-am putut-o suferi doi ani de zile.

Împuţinându-mă la suflet, şi întru aceasta mai mult urându-mi-se de mine însumi, cu totul am ieşit rătăcind întru adânca pustie, şi, aflând o aspidă mică, luând-o, o am apropiat de mădularele mele cele născătoare, ca măcar aşa, muşcat fiind de dânsa, să mor. Şi frecând capul fiarei de mădulare, ca de cele ce-mi sunt pricină de ispită, nici aşa n-am fost muşcat, cu pronia darului fiind cruţat. După acestea, am auzit venind glas în cugetul meu: «Du-te, Pahon, de te nevoieşte, că pentru aceasta te-am lăsat a te tiranisi atât de mult: ca nu cumva să cugeti înalt, de ca şi cum cu o putere aşa mare să crezi că l-ai biruit pe demon, ci, cunoscând neputinţa ta, niciodată să nu te încrezi în vieţuirea ta, ci de-a pururea să alergi la ajutorul lui Dumnezeu».

Încredintându-mă astfel, m-am întors în chilie, şezând de aici înainte cu îndrăzneală, fără să mă mai grijesc de războiul cel pentru îndrăcirea de femei, rămânând cu pace din lupta aceea în zilele ce au urmat. Iar diavolul, cunoscând dispreţuirea mea cea spre dânsul, de aici ruşinându-se, n-a mai putut să se apropie de mine".

Cu aceste cuvinte şi lupte către satana întărindu-mă Sfântul Pahon, şi mai vârtos către osteneli ungându-mă, şi învăţându-mă a suferi cu lesnire acest război, m-a slobozit, întru toate spre îmbărbătare îndemnândumă.


III. A aceluiaşi

Fost-a oarecine foarte iubitor de feciorie, pe nume Ilie, sihastru preabun, grijă făcând de partea cea mai slabă [femeiască]. Că sunt unele suflete ca acestea, pe care le mărturiseşte scopul lor, că pentru fapta bună fac aceasta. Milostivindu-se acesta spre ceata pustniciţilor, în cetatea Africii, unde avea ceva cheltuieli, a zidit mănăstire mare, şi a adunat în mănăstire toate femeile cele risipite ce nu aveau loc de refugiu, purtând apoi grijă de ele, făcându-le lor toată odihna şi câte cere lor viaţa sihăstrească. Iar acelea, din felurite vieţuiri şi osebite obiceiuri fiind adunate, dese sfezi făceau unele cu altele. Iar el, doi ani petrecând cu dânsele, trebuia să le asculte şi să le împace.

Fiind apoi bântuit de potrivnicul spre îndulcire şi depărtându-se de mănăstire, rătăcea flămând prin pustie, două zile rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: "Doamne, sau mă omoară - ca să nu le văd pe dânsele necăjindu-se -sau ia de la mine patima mea, ca să port grijă de ele după cuviinţă". Şi erau acelea trei sute la număr. Şi făcându-se seară, a adormit în pustie, şi, precum chiar el a povestit, au venit la dânsul trei îngeri şi i-au zis lui: "De te vom izbăvi de patima aceasta, merge-vei oare să grijeşti de dânsele?". Şi el s-a făgăduit la aceasta.

Atunci, unul ţinând picioarele lui, iar altul mâinile lui, iar al treilea luând un brici, i-au tăiat lui boaşele, dar nu aievea, ci după uimire şi nălucire. Şi precum i s-a părut că a fost tăiat, aşa a fost şi vindecat. Apoi l-au întrebat pe dânsul: "Ai simţit vreun folos?". Zis-a acela: "Foarte m-am folosit uşurându-mă astfel, şi sunt încredinţat că m-am izbăvit şi de durere şi de patimă". Iar ei i-au zis lui: "Du-te în sihăstria ta". Iar s-a întors după cinci zile. Şi aflând toată mănăstirea plângând pentru dânsul, a intrat înlăuntru, şi de atunci a petrecut în chilie aproape de mănăstire, de care aproape fiind, adeseori le putea îndrepta pe dânsele, trăind încă patruzeci de ani, adeverindu-se Părinţilor şi zicând: "Nu s-a suit în mintea mea poftă de patimă femeiască". Şi aşa s-a sfârşit din viaţă într-o dăruire ca aceasta a petrecerii.


IV. A lui Avva Casian

1. De este la noi sârguinţă după Apostoli (cf. I Tim. 2: 5; Iac. 1:12), după lege a pătimi şi a ne încununa biruind pe necuratul duh al curviei, să nu ne bizuim pe puterea şi nevoinţă noastră, ci pe ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Că nu va conteni omul să se războiască de duhul acesta până nu va crede cu adevărat că nu cu sârguinţă, nici cu osteneala sa, ci cu acoperământul lui Dumnezeu şi ajutorul Lui se va izbăvi de această boală, şi va fi ridicat la înălţimea curătiei.

Căci lucrul, fiind peste fire, de aceea, cel ce a călcat pe zădărârile cărnii şi pe dulceţile acesteia se face oarecum afară de trup. Pentru aceasta este cu neputinţă ca omul, aşa-zicând, să zboare cu aripile sale către o cunună a sfinţeniei aşa de înaltă şi cerească şi următor îngerilor să se facă, dacă nu l-ar ridica spre aceasta de la pământ şi din tină darul lui Dumnezeu. Că prin nici o altă bunătate nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trup cu duhovniceştii şi gânditorii îngeri precum prin cea a întregii-înţelepciuni. Că printr-aceasta, pe pământ fiind şi petrecând, au, după Apostoli, petrecerea în ceruri.

Iar mărturia după care desăvârşit am câştigat noi această faptă bună este atunci când sufletul nu va alerga în somnuri la nici un chip al urâtei năluciri. Că deşi o mişcare ca aceasta nu se socoteşte păcat, este totuşi însemnare [înştiinţare] cum că sufletul boleşte şi că încă nu s-a izbăvit de patimă, iar pentru aceasta datori suntem a crede că urâtele năluciri cele ce ni se întâmplă nouă în somnuri sunt dovadă a lenevirii de care am fost cuprinşi mai-nainte şi a neputinţei celei dintru noi, căci boala cea ascunsă întru ascunzătorile sufletului o face arătată scurgerea ceea ce ni se întâmplă nouă întru odihna somnului. Că cei ce au ajuns pe vârful sfinţeniei nici în somn nu sunt bântuiţi de năluciri, nici, deşteptaţi fiind, nicidecum nu simt mişcarea.

2. Cu un astfel de bărbat din cei de mai sus am vorbit în Schit, care, mai presus de ceilalţi Părinţi, era împodobit cu o mai strălucită cunună a curăţiei; iar curăţenia sufletului strălucea întru însăşi închipuirea feţei, care, din Dumnezeiescul dar covârşind hotarele firii, şi de fireasca mişcare s-a lepădat. Precum m-am înştiinţat şi de la cei ce ştiau cu de-amănuntul cele despre dânsul, acesta, cu postul, cu privegherea, cu lacrimile, în multă vreme pe Dumnezeu rugând să-i dăruiască lui darul întregii-înţelepciuni îngereşti, a luat cererea de la Stăpânul şi bunul Dumnezeu. Şi a văzut în vremea nopţii pe înger deschizând oarecum pântecele lui şi o bucată de came înfocată din cele ale lui smulgând, iarăşi cele din pântece le-a alcătuit la loc şi i-a zis lui: "Iată, am luat de la tine înfierbântările poftelor trupeşti, şi să ştii că de astăzi ti s-a dat tie curăţia de la Dumnezeu, pe care cu credinţă şi cu răbdare o ai cerut".


V. A lui Avva Isaia

De vei fi întru nevointă, să nu îndrăznească inima ta întru dânsa ca să cârteşti cumva, căci aceasta e cea care te păzeşte, ci să zici gândului tău: "Prin reaua pătimirea a trupului, Dumnezeu ascultă şi ticăloşia mea".


VI. Din Pateric

1. Un frate nevoitor, supărat fiind de curvie, a întrebat pe Avva Agathon, zicând: "Ce să fac?". Şi i-a răspuns lui bătrânul: "Dute şi aruncă înaintea lui Dumnezeu puterea ta, şi vei avea odihnă".

2. Se povestea despre Amma Sarra că a petrecut treisprezece de ani luptată fiind de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul, ci mai vârtos zicea: "Dumnezeule, dă-mi putere!". într-o zi, fiind cumplit supărată de dânsul, s-a suit în căscioara ei ca să se roage, şi s-a arătat ei trupeşte duhul curviei, şi i-a zis ei: "Sarro, tu eşti cea care m-ai biruit?". Răspuns-a aceea: "Nu eu te-am biruit, ci Stăpânul meu Hristos".

3. Un oarecare bărbat, lepădându-se de lume, a venit în Schit şi s-a făcut monah. Şi era nevoitor; şi s-a întâmplat lui prin pizma vicleanului să fie luptat de femeie, şi, zăbovind războiul, a vestit aceasta Părinţilor; iar ei, văzând că este luptător, îi puneau lui vieţuiri, iar el, cu osârdie primindu-le, le făcea, de care vieţuiri trupul lui slăbise atâta de mult, încât nici nu se mai putea scula. Iar din iconomia lui Dumnezeu a venit în Schit un oarecare părinte străin, şi, ducându-se către alţi stareţi, a venit şi către chilia lui, pe care, văzând-o deschisă, tare s-a minunat că nimeni n-a ieşit de acolo întru întâmpinarea lui. Şi a zis întru sineşi: "Nu cumva cel ce locuieşte într-însa este bolnav?"

Şi apropiindu-se, a ciocănit, şi dacă vedea că nu ieşea nimeni, a intrat şi 1-a aflat pe dânsul zăcând bolnav. Şi i-a zis lui: "Ce ai, părinte?". Şi i-a povestit lui cele despre dânsul: cum luptat fiind de femeie, a vestit Părinţilor, care au pus asupra lui felurite vieţuiri, "pe care şi făcându-le eu", zice, "trupul adică s-a îmbolnăvit, iar războiul creşte". Iar stareţul, auzind, a zis: "Părinţii, ca nişte puternici ce sunt, au pus ţie vieţuiri, însă, de asculţi de smerenia mea, lasă de aici înainte vieţuirile, de vreme ce n-ai aflat folos dintrînsele, ci împărtăşeşte-te de puţină hrană, la vremea ei. Şi făcând puţina ta pravilă, aruncă spre Domnul grija ta şi neputerea ta; că nu vei putea să biruieşti războiul prin ostenelile tale. Şi să ştii că trupul nostru este ca o haină: de-1 vei griji pe dânsul, va fi păzit, iar de nu-1 vei griji, putrezeşte". Iar el a făcut aşa, şi, peste puţine zile, s-a depărtat războiul de la dânsul.

4. Era un sihastru feciorelnic ce nu ştia deloc de femeie şi nici ce este curvia. Şi zicea el: "Mădularul acesta îl are omul spre a vărsa apa - la fel cum este la ibric ţâţişoara spre deşertarea apei celei dintr-însul". Şi căutând cu ochii lui, a văzut împrejur pe draci ca pe nişte arapi [etiopieni], mişcându-i lui patima. Şi astfel se înfoca şi poftea, că nu ştia, neavând iscusinţă, de ce lucru se făcea îndrăgitor.

Într-o zi, i-a arătat lui diavolul bărbat cu femeie, urâciunea lucrând-o. Dar văzând Dumnezeu covârşirea răutăţii diavolului, a acoperit pe fratele, povăţuind-1 să meargă la un stareţ mare, care, învăţându-1 pe dânsul cum se cuvine să se nevoiască împotriva dracilor, l-a slobozit. Şi întorcându-se fratele, s-a nevoit rugându-se lui Dumnezeu, şi i-a dat lui Dumnezeu să sporească atât de mult, încât s-a învrednicit de mare dar: că i se adeverea lui pentru fiecare suflet al fraţilor care mureau - ori de se afla bine, ori rău, şi unde va să meargă.

5. Un frate, locuind în pustie, a fost supărat de curvie, şi, ducându-se undeva, a aflat o vizuină a unei hiene, şi, intrând într- însa, a petrecut flămând şase zile. Apoi, venind hiena, şi văzând-o pe dânsa, temându- se a zis: "Doamne, de ştii că voi ajunge ca să spurc trupul meu, dă-i acesteia stăpânire asupra mea, iar de nu, mântuieşte-mă de dânsa". Şi îndată a auzit glas zicând: "Scopiţi-1 pe dânsul şi sloboziţi-1". Şi numaidecât s-a depărtat războiul de la dânsul.