I. A lui Grigorie Dialogul

Constantin, oarecine cu numele, bărbat preacucernic, aproape de cetatea Angdnurilor locuind, slujea în biserica întâiului Mucenic Ştefan. Odată, lipsindu-i lui untuldelemn, neavând de unde să gătească candelele, cu apă pe dânsele umplându- le şi, după obicei, punând fitil în fiecare, s-a aprins foc. Şi aşa, apa s-a aprins în candele ca şi untuldelemn. Despre un bărbat ca acesta, ascultă şi ce fel de smerenie avea, că vestea despre dânsul alerga până în depărtări, pentru puterile (tămăduirile) pe care le lucra Dumnezeu printr-însul. Şi mulţi din felurite locuri alergau ca să-1 vadă. Un ţăran de departe veni şi el ca pe dânsul să-1 vadă.

S-a întâmplat atunci ca Sfântul, pe un scaun cu patru picioare stând, să gătească candelele; şi foarte mic era de stat, şi uscat la trup, şi urât la chip. Deci ţăranul, cerând a i se arăta lui cu dinadinsul cine e preacucernicul bărbat Constantin, cei de faţă au arătat ţăranului pe acela. Iar el, ca cel ce fapta bună din gătirea trupului o hotăra, văzându-1 pe el aşa mic şi uscăţiv, socotea întru sine că acela nu era Constantin, pe care prin veste mare îl auzea a fi.

Iar dacă de la mulţi s-a înştiinţat că nu altul, ci acela este cu adevărat cucernicul Constantin, din port şi din chipul trupului de dânsul îngreţoşându-se şi în râs luându-1, a zis: "Eu, om aşteptam a vedea, iar acesta, dintr-ale omului nu are nimic". Deci aceasta auzind-o omul lui Dumnezeu, candelele lăsând, degrab spre sărutarea ţăranului a alergat, şi îmbrăţişându-1, a început a-1 săruta pe acesta cu drag şi mult a-i mulţumi, că pentru dânsul aşa a judecat; şi-i zicea lui: "Numai tu singur ai ochii deschişi spre mine".

Deci pricepe, Petre, câtă smerenie avea acel minunat bărbat, care pe lucrătorul de pământ, cel ce se îngreţoşa de dânsul, mai mult 1-a iubit; pentru că aşezarea cea ascunsă înlăuntrul fiecăruia o cearcă ocara cea adusă dinafară. Că precum trufaşii întru cinstiri, aşa smeriţii întru necinstiri şi defăimări se bucură, şi mai vârtos se veselesc dacă înaintea ochilor multora necinstirile le pătimesc. Că, defăimaţi fiind, atunci pe a lor judecată, pe care întru sineşi o aveau, adevărată a fi o cred: că în ce fel pe sine se aveau, într-acest fel şi la oameni s-au socotit.


II. Din viata Cuviosului Efrem

Minunatul Efrem, lângă alte ale lui fapte bune, şi aceasta avea, adică către laude foarte cu sfială se afla, iar pe cei ce îl lăudau pe dânsul, nu numai că nu-i primea, ci şi se sârguia ca nici măcar să nu fie văzut de dânşii, precum altul se ruşinează de cei ce-1 iau în râs şi îl batjocoresc şi la pământ caută, iar faţa în multe feluri o schimbă, şi cu sudoare subţire asudă, şi desăvârşit fără glas rămâne, căci glasul lui cu ruşinea i se opreşte.


III. Din viaţa Cuvioasei Singlitichia

Zicea Fericita Singlitichia către cele ce veneau către dânsa: "Precum ceara se topeşte de la faţa focului, aşa sufletul de laude se varsă, şi pe a sa vârtute o leapădă. Şi dimpotrivă, precum răceala, pe ceara cea topită de fierbinţeală, închegată şi strânsă o lucrează, aşa şi ocara şi defăimarea, împreună îl strânge pe suflet şi vârtos îl arată. Că bucuraţi-vă, zice, şz vă veseliţi când vă vor ocări pe voi şi vă vor goni şi celelalte (Matei 5:11). Şi într-alt loc: întru necaz m-ai desfătat (Ps. 4 : 1 ).

Şi nu numai aceasta, ci şi capul bunătăţilor, adică smerita cugetare, defăimarea prin fire [are putere] a o face mai vârtoasă în suflet. Căci cu adevărat, vine ale smeritei cugetări sunt sudălmile, ocările, loviturile, defăimările, adică ca să audă cineva [zicându- i-se] nebun, sărac, prost, slab, nepricopsit în lucruri, necuvântăreţ [iraţional] în grăire, necinstit în chip.

Acestea, şi unele ca acestea, fac tare smerenia. Că acestea şi Domnul nostru le-a auzit şi le-a pătimit: că samarinean pe Dânsul II numeau zicea şi că are drac; şi chinuit a fost cu loviri şi pălmuit, şi făcător de rău şi înşelător a fost numit. Deci se cuvine şi noi a urma pe această lucrată smerenie; că sunt unii din schimele cele din afară care fătărnicesc smerenie, şi dintru aceasta vânează slavă, dar din roade se cunosc că, pe dinafară fiind ocărâţi, n-au suferit, ci, ca nişte şerpi, pe a lor otravă o au borât.


IV. Din viata Sfântului Ioan cel Milostiv

Minunatul Ioan Patriarhul avea un nepot, Gheorghe cu numele; acesta, ocărât fiind de oarecine din cârciumarii cetăţii, tare a fost muşcat, şi prea cumplite a suferit. Pricina acesteia era deosebirea de cinste dintre cei doi, în virtutea legăturii sale cu Patriarhul, dar şi cel ce l-a ocărât, care a îndrăznit una ca aceasta. Şi a venit tânărul la fericitul Ioan cu lacrimi şi cu înghesuiala inimii, ocara plângând-o.

Iar el, văzându-1 aşa biruit de patimă, vrând a-1 mângâia pe dânsul, de l-ar întoarce cumva, a zis: "Dar cum a cugetat să deschidă gura asupra ta? Cum au cugetat a ocărî pe preaiubitul meu? Binecuvântat este Domnul, că lucru spre Dânsul voi face, încât toată Alexandria să se minuneze!". Iar dacă l-a văzut pe dânsul, pentru puţin cuvânt venit în fire din scârbă, a zis: "Fiul meu preadorit, dacă voieşti cu adevărurile, ca al meu nepot să fii şi să te numeşti, gândeşte-te că nu numai către ocări nu trebuie a zice ceva, ci, dacă pot spune ceva mai mult, a nu zice nimic nici către bătăi. Căci bunul neam, nu din sânge şi trup se închipuieşte, ci din bunătatea sufletului".

Deci degrab pe mai-marele cârciumarilor chemându-1, cu poruncă i-a poruncit ca de aici înainte de la cel ce l-a ocărât pe nepotul să nu se mai ia niciodată obişnuita dajdie sau altceva din cele date de obicei de dânsul bisericii; pentru care, mirându-se toţi de neasemuita nerăutate a bărbatului, au priceput că aceasta este pedeapsa de care se miră toată Alexandria.


V. Din povestirea călătoriilor Sfântului Ioan Bogoslovul [Cuvântătorul de Dumnezeu]

Apostolul Ioan, izbăvindu-se din acea înfricoşată spargere de corabie, după patruzeci de zile, şi după ce marea l-a clocotit afară aproape de Efes, dacă m-a aflat şi pe mine, pe Prohor, stând pe ţărmurile acelea, precum mai-nainte de sfărâmarea corăbiei mi-a poruncit, îmbrăţişându-mă, a mulţumit lui Dumnezeu, apoi, luându-mă alături de el, am intrat în Efes şi am poposit în locul ce se cheamă al Artemidei, unde era şi o baie, a unui oarecare Dioscorid, fruntaş al cetăţii. Şi mi-a zis Ioan: "Fiule Prohore, ia aminte ca nimeni din cetatea aceasta să nu cunoască cine suntem şi pentru care pricină am venit aici, până când Domnul ne va descoperi pe noi şi vom avea îndrăzneală".

Grăind el acestea, a stătut de fată Romana, femeia cea fudulă de sub stăpânirea lui Dioscorid, care făcea purtare de grijă băii acestuia; de care femeie, pentru multa ei cruzime, toţi fugeau. Pe când aceasta purta de grijă de feredeu, ne-a văzut pe noi. Şi socotind ea din prostimea portului că suntem lipsiţi de pâine, voind a ne face îndemânateci la baia aceea, şi că, pentru neavere, nici simbrie mare nu vom cere, îndată a zis către Ioan: "Omule, de unde sunteţi? Şi din ce lege?". Iar Ioan a zis: "Din pământ străin suntem, iudei de fel, creştini după dar, din înecarea corăbiei acum izbăvindu-ne". Iar ea a zis către dânsul: "Voieşti tu adică a-mi arde cuptorul feredeului, iar tovarăşul tău, lucrul cel dinăuntru a-1 săvârşi?". Şi Ioan s-a făgăduit.

Deci ne-a băgat pe noi în feredeu, şi la acele lucruri ne-a rânduit; şi ne dădea nouă spre hrană trei litre de pâine şi 4 bănişori pe zi. Iar în a patra zi a petrecerii noastre acolo, aflându-se Ioan oarecum nemeşteşugos la lucrul cuptorului, a greşit măsura arderii. Iar venind Romana, şi pricepând aceasta, fără de ruşine cu mâna ei 1-a bătut pe Ioan, şi de pământ trântindu-1, îl ocăra strigând: "Calicule, fugarule din cetate, rău norocitule, surghiunitule, de nici o treabă putând a fi, pentru ce ai intrat sub grija unui lucru ca acesta? Nătâng eşti, precum se vede. Eu voi vădi măiestriile tale, de acum Romanei să slujeşti, celei vestite până la Roma; de acum înainte, rob al meu eşti. Să nu ţi să pară că vei scăpa de mâinile doamnei tale, care cu lesnire te poate prinde; iar dacă vreodată vei cuteza a face aceasta şi rău a socoti, schimbaţi socoteala ta cea cu rău nărav. Şi precum la trebuinţa hranei cu dulceaţă iei aminte, aşa să faci şi la lucrul tău, ca nu cumva fără îndurări să fi stricat".

Iar Ioan a zis către dânsa: "Doamnă, lucrul l-am început de curând, neînvăţat fiind mai-nainte la acesta, iar vremea, încredinţând iscusinţa, îmi va dărui şi îndemânare", întru [Auzind] acestea, femeia s-a dus. Iar mie, foarte grea ceaţă a mâhnirii mi-a căzut pentru aceste înghesuiri şi obrăzniciri ce aşa de năprasnă le pătimi Ioan, mai vârtos pentru aceea că nici patru zile n-apucarăm a petrece noi în locul acela...

Dar cunoscând Ioan cu Duhul, a zis către mine: "Fiule Prphore, îndoindu-se gândul meu atunci când mi s-a însortit Asia, ştii în ce fel de înecare am căzut, şi nu numai noi, ci şi cei din corabie, ce nu erau vinovaţi de vreo pricină, căci din osânda mea s-au împărtăşit, spărgându-se corabia şi cu ei, măcar că deşi cu pronia lui Dumnezeu au scăpat; şi cum am făcut patruzeci de zile în mare, pedepsindu-mă a mă supune lui Dumnezeu mai vârtos decât gândurilor oamenilor, până când Dumnezeu, prin ale Sale milostiviri plecându-Se, m-a dat la uscat. Deci acestea ştiindu-le tu, nu a slăbi, ci trebuie a mulţumi pentru ispite. Dar nu trebuie a socoti ispită înfiorătoarele îngroziri ale unei femei; deci du-te la lucrul cel încredinţat ţie şi-1 fă cu toată osârdia; că Domnul nostru Iisus Hristos, Făcătorul tuturor, nouă făcându-Se pildă şi chip, şi pe câştigul răbdării arătându-1, a zis: întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21:19).

Cu nişte cuvinte ca acestea, patima scârbei scoţând, m-a mângâiat. Iar a doua zi a venit Romana şi a zis lui Ioan: "Multe am asupra ta: se zice că la lucrul tău nu iei aminte, şi cum că cu rea voire îl faci pe acesta, ca să te slobozesc. Dar în zadar cugeti acestea şi asupra capului tău meşteşugeşti, că, dacă cu adevărat voi cunoaşte că acestea se vor afla aşa, nici unul din mădularele tale nu-1 voi lăsa întreg, ci de îndată pe toate le voi sfărâma, şi desăvârşit le voi netrebnici".

La aceasta Ioan n-a răspuns. Iar ea, fricoasă mai vârtos, şi blândeţea şi liniştirea lui Ioan socotind-o mojicească, mai cu asprime către dânsul se purta, îngrozindu-1 şi zicând: "Nu eşti tu al meu rob rău, îndărătnicule? Ce zici? Nu mărturiseşti pe a ta stare? Răspunde-mi!". Şi Ioan a zis: "Adevărat, robi suntem, eu şi cel împreună cu mine, Prohor". Iar ea, apucând aceste graiuri, îndată a intrat asupra noastră slobozenie şi, de un judecător apropiindu-se, cele ale vicleşugului le grăia, zicând: "Doi robi, fiindu-mi lăsaţi de la părinţi, au fugit de mulţi ani, ale căror zapise de cumpărare - iată, împreună cu vremea - le-am pierdut, au venit acum la mine şi mărturisesc că sunt robi ai mei, / . Poţi oare a face alte zapise?" Iar Judecătorul a zis: "Dacă robi ai tăi de la moşi vor mărturisi a fi înainte, pot face aceasta".

Iar Ioan, cunoscând aceasta cu Duhul, a zis către mine: "Fiule Prohore, să ştii că femeia aceasta cere de la noi mărturisire în scris, robi ai ei a fi meşteşugind, şi cu mărturii vrând a întări aceasta înaintea judecătorului. Deci tu să nu ai scârbă în inima ta pentru aceasta, ci mai vârtos te bucură, că prin aceasta Se va proslăvi Dumnezeu, şi degrab va arăta ai Cui chip suntem".

Acestea grăind Ioan, iată, a intrat Romana şi, luând de mână pe Ioan, a început a-1 pălmui şi a zice: "Robule rău, pentru ce atunci când intră doamna nu o întâmpini şi nu i te închini? Au ţi se pare că eşti slobod?". Şi îndată îl întreba îngrozind: "Nu sunteţi robii mei?". Zis-a ei Ioan: "Şi o dată, şi de două ori am spus ţie că robi suntem". Iar ea îndată către dânsul a zis: "Ai cui robi, rău nărăvealnicule?". Iar el a zis: "Ai cui lucru îl facem". Iar ea a zis: "Cu adevărat, de vreme ce şi lucrul este al nostru, şi voi sunteţi ai noştri". Iar Ioan a zis. "Şi în scris şi nescris mărturisim că suntem robi". Iar ea a zis: "In scris voiesc, înaintea martorilor". Iar el: "Iar de voieşti dar aşa, zice, să nu-ţi pese, ci fă ceea ce ţi se pare".

Atunci, luându-ne pe noi, ne-a dus aproape oareunde de capiştea Artemidei, în loc cu norod, şi înaintea martorilor a făcut înscris din tocmelile noastre. Apoi aşa ne-a adus iarăşi pe fiecare la cel încredinţat lucrului la baie, întru care dintru început un drac pândea pe oameni şi, din cei ce veneau a se spăla acolo, el sugruma câte trei oameni pe an.

Iar Domnos, fiul lui Dioscorid, îngrijindu- se pentru floarea trupului, într-o noapte, fără de vreme a intrat singur să se spele, iar dracul, năvălind fără veste, l-a sugrumat pe acesta. Şi intrând slugile lui şi aflându-1 mort, au ieşit plângând şi zicând: "Amar nouă, că domnul nostru a murit! Ce vom face?". Iar Romana, auzind aceasta, rupându- şi învelitura patului şi părul smulgându- şi, plângea, şi tânguindu-se, striga: "Vai mie! Ce voi face? Sau ce voi răspunde domnului meu, Dioscorid, întrebându-mă el pentru aceasta? Poate cumva, căzând, îi va ieşi sufletul, nesuferind greutatea auzirii; că unul-născut era Domnos, domnul meu. Dar, o, mare Artemidă a Efesenilor, ajută!"

Acestea şi mai mult decât acestea zicând, îşi tăia braţele sale şi faţa îşi bătea; iar Ioan, de la al său lucru ieşind, a zis către mine: "Fiule, ce este ceea ce se vesteşte, şi ce a păţit femeia?". Iar Romana, dacă ne-a văzut pe noi vorbind unul cu altul, alergând a apucat pe Ioan, zicând: "Vrăjitorule, aflatu- s-au vrăjile tale pe care le făceai, că din ziua în care ai intrat aici, şi dumnezeoaia [zeiţa] noastră ne-a părăsit. Deci sau înviază pe fiul domnului meu, sau sufletul tău în ceasul acesta îl despart de la trupul tău". Zis-a ei Ioan: "Doamnă, care este scârba ta? Vesteşte-mi!". Iar ea, cu cea de pe urmă scârbă fiind cuprinsă, a ridicat mâna şi a pălmuit pe Ioan, zicând: "Robule, şi pentru aceea surghiunitule, toată cetatea Efesului, iată, a cunoscut ceea ce se făcu, iar tu întrebi de ca şi cum n-ai fi ştiut? Fiul domnului meu, Dioscorid, a murit în baie".

Auzind Ioan acestea, vesel oareşicum mie deodată s-a văzut făcându-se; şi depărtându-se puţin spre rugăciune, a intrat în baie şi, pe necuratul drac gonindu-1 de acolo, a băgat sufletul copilului înlăuntrul trupului, şi, luându-1 de mână, l-a scos păşind afară. Şi a zis către Romana: "Ia pe fiul domnului tău, viu, şi nu fi cumplită". Iar ea, văzând ceea ce se făcu, s-a spăimântat şi, căzând la picioarele lui Ioan, se ruga lui ca să i se ierte cele cumplite ce spre dânsul a lucrat. Iar el a zis: "Femeie, crede în Domnul nostru Iisus Hristos, al Cărui ucenic şi Apostol sunt eu, şi acestea toate se vor ierta ţie". Iar ea a zis: "Cred, omule al lui Dumnezeu, de acum tuturor celor ce vor ieşi din gura ta".

Iar între acestea alergând oarecare din slugile lui Dioscorid, i-a vestit lui pentru moartea fiului său. Iar el, cu lucrul cel neaşteptat al primejdiei, ca cu o sabie fiind rănit, îndată căzând, i-a ieşit sufletul. Iar Ioan, înştiinţându-se de aceasta, venind, 1-a sculat şi pe dânsul, şi toţi pe dânşii crezând, i-a botezat; Mulţi încă şi din ceilalţi Efeseni dintru aceasta la credinţă s-au adăugat.


VI. Din Pateric

1. Mers-au odată oarecari la Avva Agathon, văzând că are multă dreaptă-socoteală, şi, vrând a-1 ispiti pe dânsul până la a-1 mânia, i-au zis lui: "Tu eşti Agathon? Auzim despre tine că eşti mândru şi curvar". Iar el a zis: "Adevărat, aşa este". Zis-au lui iarăşi: "Tu eşti Agathon bârfi torul şi clevetitorul?". Iar el a zis: "Eu sunt". Iar ei iarăşi: "Tu eşti Agathon ereticul?". Şi a răspuns: "Nu sunt eretic". Şi l-au rugat pe dânsul, zicând: "Spune nouă, pentru ce atâtea ţi-am zis ţie, şi ai primit, iar acest cuvânt nu l-ai suferit?". Zis-a lor: "Cele dintâi asupra mea le-am însemnat, că folos este sufletului meu; iar a fi eretic, despărţire este de Dumnezeu". Iar ei, auzind socoteala lui, s-au minunat şi s-au dus folosindu-se.

2. Zis-a un stareţ: "Cel ce laudă pe călugăr îl vinde pe dânsul satanei".

3. Spuneau Părinţii că s-au dat odată în Schit puţine smochine uscate; şi, pentru că erau proaste [stricate], lui Avva Arsenie nu i-au trimis nici una, ca să nu socotească ocară; iar auzind bătrânul, n-a venit la biserică, zicând: "Despărţitu-m-aţi ca să nu-mi daţi mie din blagoslovenia pe care o a trimis Dumnezeu fraţilor, pe care nu eram vrednic a o lua". Şi auzind toţi, s-au folosit de smerenia bătrânului; şi ducându-se preotul, i-a adus lui smochinele, şi 1-a adus pe dânsul în adunare cu bucurie.

4. Spuneau despre Avva Ammona că au venit unii să se judece la dânsul; iar bătrânul se făcea nebun. Şi iată, o femeie a stătut aproape de dânsul şi i-a zis: "Acest bătrân, nebunatic este". Şi a auzit-o pe dânsa bătrânul şi, strigând-o, i-a zis: "Câte osteneli m-am ostenit în pustie ca să câştig nebunia aceasta, şi pentru tine să o pierd astăzi? Nicidecum!"

5. Făcându-se odată sobor în chilii pentru un lucru, a grăit Avva Evagrie. Şi i-a zis lui preotul: "Ştim, Avva, că de-ai fi fost în oraşul tău, poate că şi episcop şi cap multora puteai ajunge, iar acum, ca un smerit şezi aici". Iar el, umilindu-se, nu s-a tulburat. Şi clătinând cu capul, i-a zis lui: "Adevărat este, părinte, însă o dată am grăit, iar a doua oară nu voi mai adăuga".

6. Zis-a Avva Ioan Colov: "Poartă a cerului este smerenia, şi Părinţii noştri, prin multe dosădiri bucurându-se, au intrat în cetatea lui Dumnezeu".

7. Acelaşi a zis fratelui său: "Deşi suntem foarte proşti înaintea oamenilor, totuşi să ne bucurăm întru aceasta, ca să ne cinstim înaintea lui Dumnezeu". Acesta era fierbinte cu Duhul. Şi venind oarecine la dânsul, a lăudat lucrul lui (şi era lucrând şirul), iar el a tăcut. Şi iarăşi acela a pornit cuvânt de laudă pentru lucrul său; şi iarăşi acesta tăcea. Iar dacă şi a treia oară acela 1-a lăudat, i-a zis lui Avva Ioan: "De când ai intrat aici, ai lepădat pe Dumnezeu de la mine".

8. Acest Avvă Ioan şedea odată în Schit, şi fraţii împrejurul lui întrebând gândurile sale. Şi i-a zis lui unul din stareţi: "Ioane, ca o curvă împodobindu-se pe sine, aşa eşti, care îşi înmulţeşte ibovnicii ei!". Şi îmbrăţişându-1 pe dânsul Avva Ioan, a zis: "Adevăr grăieşti, părinte". Şi după aceasta 1-a întrebat pe dânsul oarecare din ucenicii lui, zicând: "Oare nu te-ai tulburat înăuntru, Avvo?". Şi a zis lui: "Nu, ci precum sunt dinafară, aşa sunt şi dinlăuntru".

9. Zis-a Avva Iacov: "Cel lăudat trebuie să-şi socotească păcatele sale şi să se gândească că nu este vrednic de cele zise, şi aşa nu se va lăuda atâta de mult din laude".

10. Se povestea despre Avva Macarie că, dacă ar fi venit vreun frate la dânsul ca la un sfânt stareţ mare cu frica, nimic nu-i grăia lui. Iar dacă cineva din fraţi îi zicea lui, ca defăimându-1 pe dânsul: "Avva, oare când erai camilar şi furai săpun, nu te băteau păzitorii?". Deci, dacă acestea îi zicea lui cineva, îi grăia cu bucurie orice îl întreba".

11. Se spunea despre Avva Moisi că s-a făcut cleric, şi l-au îmbrăcat cu stihar (alb), şi i-a zis lui Arhiepiscopul: "Iată, te făcuşi cu totul alb, Avva Moisi". Iar el a răspuns: "Oare în cele dinafară, sau în cele dinlăuntru, chir Papa?". Şi vrând Arhiepiscopul a-1 ispiti, a zis clericilor: "Când va intra Avva Moisi în altar, goniţi-1 pe dânsul, iar apoi urmaţi-1, ca să auziţi ce zice". Şi a intrat stareţul şi l-a gonit, zicând: "Du-te afară, arapule!". Iar el, ieşind, zicea către sineşi: "Bine ţi-a făcut!". "Piele încenuşată, şi negrule, tu, nefiind om, ce ai cu oamenii?"

12. Zis-a un stareţ: "Cel ce este cinstit sau lăudat mai mult decât îi este vrednicia lui, mult se păgubeşte; iar cel ce nicidecum nu se cinsteşte de către oameni, de sus se va proslăvi".

13. întrebat-a un frate pe un stareţ, zicând: "Spune-mi mie un lucru, ca să-1 păzesc şi să trăiesc printr-însul". Şi a zis stareţul: "De vei putea a fi ocărât şi a suferi, mare este aceasta peste toate bunătăţile".

14. Zis-a un stareţ: "Nu cel ce se face pe sine prost este şi smerit, ci cel ce primeşte cu bucurie ocările şi necinstirile cele de la aproapele".

15. Zis-a iarăşi: "De te va lăuda vreun om în faţa ta, socoteşte îndată păcatele tale, şi-1 roagă pe dânsul, zicând: «Pentru Domnul, frate, încetează a mă lăuda, că ticălos sunt, că nu pot suferi». Iar dacă cel ce te laudă este un om mare, roagă-te lui Dumnezeu în inima ta, zicând: «Doamne, acoperă-mă de lauda şi grăirea de rău a oamenilor »".

16. Şezând odată Avva Ioan Colovul înaintea bisericii, l-au înconjurat pe dânsul fraţii, şi-şi cerca înainte-i gândurile sale. Iar văzând oarecine din bătrâni şi luptat fiind spre zavistie, i-a zis lui: "Paharul tău, Ioane, e plin de otravă". Răspuns-a lui Ioan: "Aşa este, Avva, şi prin aceasta ai zis că cele din afară vezi numai; iar de ai fi văzut cele dinlăuntru, ce aveai a zice?"

17. Făcutu-s-a odată sobor în Schit şi, vrând Părinţii a ispiti pe Avva Moisi, l-au dosădit pe dânsul, zicând: "Ce vine arapul acesta în mijlocul nostru?". Iar el, auzind, a tăcut. Iar după ce s-au risipit ei, i-au zis lui: "Părinte, acum nu te-ai tulburat?". Iar el: "M-am tulburat, zice, dar n-am grăit".

18. Zis-a Avva Pimen: "Toată osteneala ce-ţi va veni asupră-ţi, biruirea ei aceasta este:tăcerea!"

19. Se spunea despre un stareţ căci, cu cât îl ocăra cineva sau părea că-1 întărâtă, cu atât mai mult şi mai vârtos către acelaşi alerga, zicând: "Către unii ca aceştia, pricinuitori de sporiri (îndreptări) sunt, iar cei ce fericesc, amărăsc şi tulbură sufletul"; că scris este: "Cei ce fericesc, vă amăgesc pe voi".


VII. A Sfântului Isaia

1. Dacă din împuţinare de suflet îţi va răspunde fratele tău cuvânt, suferă-1 pe dânsul cu bucurie; iar de vei cerca gândul tău întru judecata lui Dumnezeu, te vei afla pe sine greşit.

2. A arunca sufletul înaintea lui Dumnezeu naşte a suferi ocara fără tulburare; şi lacrimile lui întregi sunt dinspre toate cele omeneşti. Iar aceea adică a nu se mustra pe sine aduce şi pe a nu suferi iuţimea altora.

3. Celui ce are smerenie, nu-i pasă de ocara oamenilor, căci ale sale păcate pomenindu- le, arme se fac lui şi-1 păzesc pe dânsul de iuţime şi de răsplătire, şi [aşa] suferă cele ce îi vin asupră-i. Că ce fel de ocară se va atinge de dânsul, dacă el în felul acesta se are înaintea lui Dumnezeu, înaintea feţei sale fiind păcatele sale?

4. Cel ce poate suferi graiul aspru - al celui aspru şi nepriceput - pentru Dumnezeu şi pentru a fi în pace cu gândurile, acesta putincios este a câştiga pacea trupului, a sufletului şi a duhului. Şi dacă acestea trei se vor întocmi, şi vor înceta cei întrarmaţi asupra legii minţii, şi se va strica robia trupului, unul ca acesta se va chema fiul păcii, şi va locui întru dânsul Duhul Sfânt; că al Lui s-a făcut, şi nu se va despărţi de la dânsul.

5. Mare dobândă, frate, şi mântuire a sufletului tău să crezi a fi ocările şi necinstirile cele ce se fac pentru Domnul spre tine, dar să le suferi pe dânsele cu osârdie şi fără tulburare, socotind: "Vrednic sunt şi mai multe a pătimi pentru păcatele mele, şi că tot m-am învrednicit a pătimi ceva pentru Domnul. Prin multe necazuri şi necinstiri, măcar o clipeală oarecare următor să mă fac patimii lui Dumnezeu". Şi dacă deseori îţi vei aduce aminte de cei ce te-au necăjit, ca de cei ce mari câştiguri ţi-au solit, roagă-te dar pentru dânşii din suflet întru adevăr, necârtind nicidecum asupra lor.

6. Şi iarăşi, ca pe o moarte mare şi pierzare a sufletului tău şi muncă veşnică, îngreţoşează-te şi urăşte desăvârşit toată iubirea de începătorie, şi iubirea de mărire, şi pe a voi a fi cinstit şi lăudat de oameni.

7. Ia aminte la sineti cu de-amănuntul, că de te va necăji pe tine cineva în orice fel de lucru, şi se va face întru tine scârbă sau mânie, să taci şi să nu grăieşti nimic în afară de cuviinţă, până când mai întâi cu rugăciunea se va domoli inima ta, şi aşa, pentru aceea, mângâie pe fratele.


VIII. A Sfântului Marcu

1. Batjocura oamenilor, necaz dă inimii, iar celui ce rabdă, pricină de curăţie se face. De voieşti fără osândă a lua laude de la oameni, mai întâi iubeşte mustrarea pentru păcatele tale. Pe cât cineva pentru adevărul lui Hristos ar primi înfruntare, pe atât însutit de la mulţime se v^ proslăvi. Dar mai bine este ca toată bunătatea să se lucreze pentru cele viitoare. Când vei auzi gândul omenesc şoptindu-ţi ţie mărirea, cunoaşte de aici luminat că ruşine ţie îţi găteşte.

2. Rădăcină a poftei celei urâte e lauda omenească, precum şi a curăţiei mustrarea pentru răutate; şi nu când auzim, ci când le primim. Păgubit fiind, sau ocărât, sau gonit de cineva, nu socoti pe cea de faţă, ci pe cea viitoare o aşteaptă, şi vei afla că de multe bunătăţi ti se vor face solitori, nu numai în veacul de acum, ci şi în cel viitor.

3. De vei vedea pe cineva după făţărnicie lăudându-te în osebită vreme, de la acela grăire de rău aşteaptă. Când necinste de la oameni vei pătimi, îndată cugetă pe aducerea asupră-ţi a măririi celei de la Dumnezeu, şi aşa, spre necinste, neîntristat şi netulburat vei fi, iar pentru mărirea ce va veni, credincios şi neosândit te vei afla.

4. Lăudat fiind de mulţime după bunăvoirea lui Dumnezeu, nimic semeţ să nu amesteci întru Dumnezeiasca iconomie, ca nu, iarăşi surpându-te, întru cea împotrivă stare iarăşi să cazi. Când vei vedea pe cineva întru multe necinstiri durându-1, cunoaşte că, de gândul măririi deşarte săturându-se, snopii seminţelor celor din inimă cu îngreţoşare îi seceră. Iubitorul de dulceaţă se mâhneşte întru grăiri de rău şi rele pătimiri, iar iubitorul de Dumnezeu, întru laude şi lăcomii.


IX. A Sfântului Isaac

Rabdă defăimarea şi smerenie cu bună voire ca să ai îndrăzneală către Dumnezeu. Tot cuvântul aspru răbdându-1 omul întru cunoştinţă, fără a săvârşi mai-nainte vreo greşeală spre cel ce a grăit, cunună de mărăcini adică pune atunci pe capul său, dar fericit, este că în vremea în care nu ştie, nestricăcios se va încununa. Săvârşirea smereniei este a săvârşi defăimare cu bucurie şi toată pâra mincinoasă. Căci cel smerit cu cugetul, întru adevăr nedreptăţindu-se, nu se tulbură, nici răspundere [cu rău] nu face pentru acel lucru pentru care s-a nedreptăţit, ci primeşte năpăstuirea ca [pe un] adevăr, şi nu se îngrijeşte a încredinţa pe oameni că s-a năpăstuit, ci iertăciune cere. Că unii pe numele neastâmpărării asupra loruşi de bună voie şi-au tras, nefiind unii ca aceştia, alţii pe al preacurviei l-au răbdat, departe de aceasta fiind; şi rodirea păcatului pe care n-au lucrat- o prin lacrimi asupra loruşi o încărcau; şi iertăciune de păcatul ce n-au făcut cu plângere de la cei ce îi nedreptăţeau şi îi năpăstuiau cereau; cu toată curăţia şi neîntinarea fiind încununaţi la suflet. Iar alţii, ca să nu se slăvească întru îmbunătăţită lor aşezare ce era ascunsă într-înşii, în chipul nebunilor se arătau pe sine oamenilor, cu Dumnezeiasca sare dreşi fiind, şi întru cea dinlăuntru alinare, pentru desăvârşita lor săvârşire, Sfinţii îngeri propovăduiau vitejiile acestora. Iar tu, smerenie socotind că ai, nu suferi a fi prost şi rău grăit. Deci de voieşti a cunoaşte de eşti smerit-cugetător, ispiteşte-te întru cele zise.


X. Din Pateric

Mers-a odată în Tebaida un frate iscusit din Schit, şi a rămas în obştea Taveniosiţilor; şi erau într-însa bărbaţi, mai toti sfinţi şi cu de-amănuntul nevoitori. Deci fratele, după treizeci de zile apropiindu-se de arhimandrit, a zis: "Fă-mi rugăciunea, Avva, şi mă slobozeşte, că nu pot rămâne aici". Zis-a lui părintele: "Pentru ce, fiule?". Răspuns-a fratele: "Pentru că aici osteneală nu este, nici plată, că toţi Părinţii nevoitori sunt, iar eu sunt bărbat păcătos şi mă duc mai vârtos acolo unde voi afla a fi ocărât şi defăimat, că acestea sunt cele ce mântuiesc pe omul păcătos". Şi auzind stareţul, s-a minunat, căci, ştiind că este lucrător, l-a slobozit pe dânsul, zicând: "Mergi, fiule, îmbărbătează-te, şi să se întărească inima ta, şi aşteaptă pe Domnul".


XI. A lui Avva Zosima

1. Zis-a Avva Zosima: "Osebite sunt pornirile înainte-voirilor, dar o înainte-voire fierbinte, într-un ceas, poate aduce lui Dumnezeu cele ce nu poate aduce o altă înainte-voire, trândavă fiind, în cincizeci de ani. Adică de vor vedea dracii că cineva s-a ocărât, sau s-a necinstit, sau s-a păgubit, sau de altceva a pătimit, şi se necăjeşte nu pentru că a pătimit rău, ci că n-a suferit vitejeşte de o pornire ca aceasta, foarte se tem dracii de unul ca acesta; căci cunosc că s-a atins de calea adevărului şi voieşte a umbla după poruncile lui Dumnezeu.

2. Acelaşi zicea: "De-şi va aduce cineva aminte de cel ce l-a necăjit pe dânsul sau l-a batjocorit, sau l-a păgubit, sau altceva greu i-a făcut, dator e aşa a-şi aduce aminte de dânsul: ca de un doftor; şi din suflet pentru dânsul a se ruga, iar de împleteşte gânduri asupra lui, îşi vrăjmăşeşte sufletul ca şi dracii, şi mai vârtos lui însuşi drac şi luptător se face, nevoind a se izbăvi de răutate, ci mai vârtos a boli nevindecat; că de nu ar fi bolit, nu ar fi pătimit către cel ce l-a necăjit sau l-a ocărât pe dânsul, care ca un doftor s-a trimis lui de la Hristos, prin ocară sau pagubă arătând patima lui.

Deci, de doreşte cu adevărat a se vindeca, dator este a-1 avea pe dânsul ca pe un făcător de bine, şi a primi cele de la dânsul ca pe nişte lucruri tămăduitoare trimise lui de la Iisus, şi a mulţumi pentru dânsele, măcar deşi acum durere vor avea. Că nici celui ce boleşte nu-i este cu dulceaţă [plăcut] a se tăia, sau a se arde, sau a avea curăţiri, ci şi cu îngreţoşare pomeneşte de unele ca acestea, însă, fiind încredinţat că nu este cu putinţă a se izbăvi de boli fără de acestea, se dă pe sineşi de aici înainte doftorului, ştiind că printr-o mică scârbă se izbăveşte de mult venin şi de boală îndelungată.

Arătător al lui Iisus este cel ce ti-aduce ţie pagubă sau ocară, care te izbăveşte pe tine de lăcomie sau de mândrie. Iar de nu suferi unele ca acestea, şi nici nu mulţumeşti, ci împleteşti gânduri asupra fratelui, mare [urâciune] zici lui Hristos: "Nu voiesc a mă doftori de la Tine, nu voiesc doftoriile Tale; voiesc a putrezi întru ranele mele". Şi ce-ti va face de aici înainte Domnul cel bun? Cunoaşte dar, frate, că cel ce fuge de ispită folositoare fuge de viaţa veşnică.

3. Zicea şi Avva Evagrie: "Eu pe cei ce-mi grăiesc de rău nu-i învinuiesc, ci şi făcători de bine îi numesc, şi nu dau brânci doftorului sufletelor, aducând în deşert măritului suflet doftorie a necinstirii, ca nu cumva şi pentru sufletul meu să zică: Doftorit-am pe Babilon, şi nu s-a vindecat; (Ier. 51 : 9) că bun fiind Domnul nostru, ne-a dat nouă porunci sfinte asupra răutăţilor noastre, curăţindu-le pe ele prin arsuri şi curăţenii; deci cu neputinţă este să ne izbăvim în alt fel de boale, fără numai prin doftoriile cele potrivite şi cuviincioase".

4. Zicea iar: "Nimeni nu minte, fără decât numai cei ce mă laudă şi mă fericesc pe mine; şi nimeni nu grăieşte adevărul, fără de numai cei ce mă prihănesc şi mă defăima. Şi nici tot adevărul nu-1 grăiesc, că nici nu ştiu cu de-amănuntul toate ale inimii mele. Iar de s-ar învrednici a vedea, nu zic pe toate, ci oarece parte din răutăţile mele, s-ar depărta de mine ca de un noroi împuţit, sau putoare, sau duh necurat; şi de s-ar face trupurile oamenilor tot numai limbi spre a ocărî cele ale mele, încredinţat sunt că nimeni nu va fi îndestulat după vrednicie a spune pe a mea necinste.

Că dacă dreptul Iov a zis: Plin de necinste sunt (Iov 10: 15), plinul, adăugire nu primeşte, şi deci eu ce voi zice, noian fiind a toată răutatea? Ne-a smerit pe noi vrăjmaşul şi nu suntem în stare să fim binecunoscători ai smereniei noastre. Deci cei de sineşi binecunoscători sfarmă pe satana, cel ce i-a sfărâmat pe dânşii; şi precum au zis Sfinţii Părinţi, când se va pogorî smerenia în iad, în cer se suie, precum şi mândria, când se va înălţa până la ceruri, în iad se pogoară. Şi ziceau: «Cine va putea pleca cândva pe cel smerit ca să nu împletească gânduri asupra cuiva?».

Că orice lucru întristăcios va pătimi sau va auzi cel smerit, se face lui pricină de a se ocarî pe sine şi â se necinsti, precum şi Avva Moisi, când l-au scos pe dânşii clericii din altar ocărându-1, mai mult decât aceia se ocăra el pe sine. Iar de se va întâmpla vreodată a se tulbura cel smerit din ocara sau nedreptatea pe care o va fi păţit, îndată spre rugăciune se întoarce, şi îndată inima i se domoleşte. Şi nu numai aceasta, ci şi când se tulbură foarte, pururea se îmboldeşte pe sine şi se mustră, zicând către sufletul său: «Ce te tulburi, mânioase suflete, şi te tulburi ca cei ce fac spume? Cu însuşi aceasta, adică cu a te tulbura, arăţi că boleşti, că de nu ai fi bolit, nu ai fi pătimit. Pentru ce, ticăloase, lăsând pe a te prihăni pe sineşi, baţi vină fratelui că ti-a arătat tie boala ta cea ascunsă întru tine şi necunoscută până atunci?

Urmează lui Hristos, Care, ocărându- Se, nu ocăra împotrivă, pătimind, nu îngrozea (cf. Matei 26: 53, 62 etc); auzi-L pe Dânsul zicând şi cu lucrul arătând: Spatele Mele le dădui spre bătăi, şi fălcile Mele spre pălmuiri, iar faţa Mea nu o am întors dinspre ruşinea scuipătorilor (Is. 50: 6). Şi tu, ticăloase suflete, pentru o ocară şezi împletind miriade de gânduri asupra fratelui celui ce ţi-a făcut ţie bine prin mica necinstire, şi nu simţi vrăjmăşindu-ţi ţie ca şi dracii? Că ce mai mult are a-ti face tie dracul decât cele ce tu ţi le faci, nebunule şi ticălosule?»"

Şi adăuga bătrânul că, deşi crucea lui Hristos o vedem şi despre patimile Lui citim în fiecare zi, adică cele ce a pătimit pentru noi, noi nici măcar o ocară nu suferim, căci cu adevărat ne-am abătut din calea cea dreaptă.

5. Zicea iarăşi: "De ar trăi cineva anii lui Matusala şi nu ar călători pe această cale dreaptă pe care au călătorit toţi sfinţii - zic adică pe a fi necinstit şi păgubit şi a suferi vitejeşte -, nu va spori în nimic bun, mic sau mare, ci numai anii şi-i va cheltui în zadar".

6. Zicea iarăşi: "Odată, un frate m-a întrebat, zicând: «Aşa de multe sunt poruncile lui Hristos, încât mintea mi se întunecă şi nu le pot ţine pe toate. Spune-mi dar ce să fac?».

Şi am răspuns lui: «Frate, nu te tulbura dintru aceasta, ci aceasta cugetă, şi ca pe toate ţine-o, adică pe toate cele ceţi vin asupra cu mulţumită să le suferi, şi printr-aceasta pe toate faptele cele bune le îndreptezi cu lesnire. Că ce fel de osteneală ai a te ruga pentru cel ce te-a scârbit? A săpa pământul? A călători pe cale? Sau a merge pe cale? Sau pagubă de bani a suferi? Mulţumeşte dar, necinstindu-te, şi te vei face ucenic al Sfinţilor Apostoli, care se duceau bucurându-se pentru că s-au învrednicit a se necinsti pentru numele lui Hristos. Iar aceia adică ca nişte curaţi pentru numele lui Hristos, iar noi pentru păcatele noastre datori suntem a ne necinsti. Şi chiar de nu ne va necinsti nimeni, necinstiţi suntem şi blestemaţi, că blestemaţi, zice, sunt cei ce se abat de la poruncile Tale (Ps. 118: 21). Că nu al tuturor este a se necinsti pentru numele lui Hristos, ci numai celor sfinţi şi curaţi, precum am zis; iar celor ca noi este adică a suferi cu bună cunoştinţă acele necinstiri şi ocări aduse asupră-ne şi a mărturisi că cu dreptate suntem necinstiţi pentru lucrurile noastre cele rele. Iar sufletul acesta ticălos, măcar că cunoaşte lucrurile sale cele necurate, şi că după vrednicie pătimeşte orice pătimeşte, şade dar amăgind pe a sa conştiinţă şi împletind gânduri asupra fratelui şi zicând: «Mi-a zis mie şi m-a necinstit şi m-a batjocorit... ». Şi nu simte, nebunul şi nepriceputul, că pe sine se vrăjmăşeşte, şi lucrul dracilor îl face. Că precum la meşteşuguri, meşterul dă meşteşug ucenicului şi îl lasă pe sine singur de aici înainte a lucra, şi nu are trebuinţă a şedea totdeauna lângă dânsul, ci numai la vremi îl cercetează pe acesta, ca nu cumva să se fi lenevit sau să fi stricat ceva, aşa şi dracii, dacă vor vedea sufletul supunându-se lor, şi cu lesnire primind gânduri viclene, îi dă acestuia meşteşugul cel satanicesc, adică răutatea şi viclenia lor, iar de aici înainte nu vor mai avea trebuinţă a şedea lângă dânsul, ştiind că îşi ajunge luişi spre vrăjmăşire şi pierzare; numai ce vin la vreme, cercetându- 1 ca nu cumva să se fi lenevit de lucrul pe care de la aceia l-au luat»".

7. Zicea iarăşi: "Ce e mai cu lesnire decât a iubi pe toţi şi a fi iubit de către toţi? Care odihnă nu o au poruncile lui Hristos? Că iată, înainte-voirea nu porneşte spre ele; că de s-ar fi pornit, cu darul lui Dumnezeu, toate i-ar fi fost ei lesnicioase, căci o mică plecare a voii noastre pleacă pe Dumnezeu spre ajutor, precum de multe ori am zis. Iar fapta bună numai de voirea noastră are trebuinţă, precum a zis Dumnezeiescul Antonie; şi nu este trebuinţă de vreo osteneală, întru toate darul ajutând. Deci cel blând şi smerit, ce odihnă nu are? Cu adevărat, cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta întru mulţimea păcii".

8. Zicea tot acesta: "Petrecând odată cu mine un frate şi luând de la mine schima şi mult ajutându-se de la mine spre lucrul cel bun, fiind el din cei fragezi (plăpânzi), multă grăire şi milostivire îi trebuia pentru neputinţa lui. Deci acesta, apropiindu-se de mine într-o zi, mi-a zis: «Părintele meu, mult te iubesc! ». Şi i-am zis lui: «Eu încă n-am aflat pe cineva să mă iubească precum îl iubesc eu pe dânsul; iată, acum zici te iubesc, şi cred, dar de se va întâmpla ca ceva să nu-ţi placă, nu petreci tot acelaşi; iar eu, orice aş pătimi de la tine, petrec către tine tot aşa, şi nimic nu mă poate despărţi de dragostea ta».

Puţină vreme a trecut (şi nu ştiu ce s-a întâmplat, că nu mai avea locuinţa împreună cu mine) şi a început a grăi asupra mea multe rele, până şi cele de ruşine. Iar eu, auzind toate cele ce grăia asupra mea, ziceam întru sinemi: «Acesta, arzător al lui Iisus este, şi s-a trimis a tămădui pe în deşert măritul meu suflet; acesta, cu adevărat, îmi este făcătorul meu de bine» şi-mi aduceam aminte de dânsul ca de un doftor şi un făcător de bine, şi curat pentru dânsul mă rugam. Iar către cei ce îmi vesteau mie pe cele grăite de dânsul ziceam: «Fratele, pe cele arătate ale mele răutăţi le ştie, şi nici pe acestea pe toate, ci doar o parte oarecare, şi numai pe acelea le spune, adică cele ce le ştie, de vreme ce nenumărate sunt cele tăinuite şi ascunse de dânsul».

După o vreme, a venit în Cezareea; şi, după obicei, a venit şi m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, şi eu pe dânsul asemenea, de ca şi cum nimic nou nu s-ar fi întâmplat, şi aceasta nu o dată sau de două ori, ci de multe ori s-a făcut. Şi aşa, când zicea el unele ca acestea asupra mea când mă întâlnea, eu nici un prepus dându-i lui, nici vreo rămăşiţă de mâhnire arătând, măcar că, precum am zis, nimic din cele de la dânsul de auzurile mele n-a scăpat.

Deci mai pe urmă, aşijderea pe mine întâlnindu-mă, alergând, a căzut la picioarele mele şi, pe acestea cuprinzându-le, mi-a zis: «Iartă-mă, părintele meu, pentru Domnul, că multe cumplite am grăit asupra ta». Iar eu sculându-1 pe dânsul şi sărutându-1, am zis lui cu zâmbire: «îşi aduce aminte iubirea ta de Dumnezeu că, atunci când mi-ai zis mie mult te iubesc, am răspuns ţie că nu am aflat pe cineva care să mă iubească pe mine precum îl iubesc eu pe dânsul, şi celelalte pe care ştii că le-am zis ţie? Să ştii că din cele ce mi-ai grăit nici una nu mi-a scăpat: ci şi unde, şi către cine, toate m-au înştiinţat, şi niciodată n-am zis că«nu este aşa precum zice fratele; nici nu m-a plecat pe mine cineva a zice ceva rău de tine, ci celor ce-mi vesteau mie, acestea le ziceam, că cele zise sunt adevărate, şi ziceam că, din dragoste, al tău m-am făcut. Şi nu am lipsit pomenindu-te la rugăciuni, şi ca semn al dragostei mele celei pentru tine, odinioară, m-a durut ochiul tare şi, pomenindu-te, am făcut semnul crucii şi am zis: Doamne lisuse Hristoase, pentru rugăciunile fratelui cutare, lămăduieşte- mă; şi îndată m-am tămăduit».

Deci, de atunci, fratele a avut credinţă desăvârşită către mine şi de a grăi asupra mea a încetat, şi foarte mă cinstea şi mă iubea.

Şi adăuga bătrânul: "Noi nu ştim a fi iubiţi, nici a ne cinsti [de către alţii], ci am pierdut priceperea noastră. Că dacă cineva va suferi pe fratele său atunci când va fi bântuit de vrăjmaşul şi se va mânia şi se va porni asupra lui şi după puţin întru sineşi se va întoarce şi, cunoscând nerăutatea fratelui şi cum 1-a suferit pe dânsul, îi mulţumeşte lui foarte şi, într-o dragoste a lui ca aceasta vine, va fi gata şi sufletul său să şi-1 pună pentru dânsul".

Povestea încă şi despre un stareţ, zicând: "Un stareţ era foarte blând, pe care, pentru bunătatea lui cea mare şi semnele ce le făcea, ca pe îngerul lui Dumnezeu toată latura dimprejur îl avea la evlavie. Dar odată, un frate, aproape de dânsul locuind şi pe dânsul povăţuitor către Dumnezeu de multe ori avându-1, îndemnat fiind de vrăjmaşul, între mulţi stând bătrânul, apropiindu-se acesta, cu cea după urmă ocară 1-a ocărât. Iar bătrânul stătea şi la singură gura lui lua aminte, zicând: «Darul lui Dumnezeu [este] în gura ta, fratele meu». Iar acela, mai mult tulburându-se, zicea: «Aşa, înrăutăţitule şi mincinosule bătrân, acestea le zici ca să ţi se pară a te arăta blând!». Zis-a lui bătrânul: «Adevărat, cele ce zici, fratele meu, adevărate sunt».

Apoi, oarecine din cei ce stăteau acolo 1-a întrebat pe dânsul, zicând: «Acum nu te-ai tulburat, călugăre?». Iar el a răspuns: «Nu, ci sufletul meu îl simţeam de la Hristos acoperit: căci cu adevărat a mulţumi este dator, precum de multe ori am zis, şi a-i avea pe dânşii - dacă adică pătimaş este [sufletul] - ca pe nişte doftori, tămăduind ranele sufletului. Iar dacă este nepătimaş, ca pe nişte făcători de bine, ce-i solesc lui împărăţia Cerurilor»".

10. Zis-a un stareţ: "Dacă suntem fii ai Sfinţilor Apostoli - că Pavel strigă şi zice că prin Iisus Hristos, prin Evanghelie, eu pe voi v-am născut (I Cor. 4:15) -, datori suntem, ca fii, pe acei Părinţi a-i urma. Că precum aceia, bătuţi fiind, se bucurau, năpăstuiţi, netulburaţi petreceau, că auzeau de la elini şi de la iudei că aceştia sunt cei ce tulbură lumea cu vrăjile şi fermecătoriilor lor, întru toate acestea şi ca acestea nu numai că nu se mâniau, ci se şi bucurau. Pentru aceea şi lăudânduse, ziceau: Ocărăţi fiind, grăim de bine; huliţi, măngăiem, şi celelalte (cf. I Cor. 4:12-13). Iar acestea pentru aceasta s-au scris, ca şi noi să urmăm. Deci când vom pătimi ceva de acest fel sau vom auzi, datori suntem a ne bucura, ca cei ce mult dobândesc, şi mai mari decât acestea a aştepta, ca şi mai curată pe rudenia cea către dânşii să o arătăm păzind-o, şi mai multe să câştigăm, părtaşi împreună cu dânşii făcându-ne ai slavei cele veşnice în ceruri".

11. Spunea că lăudat a fost un oarecare monah de către fraţi către Avva Antonie. Iar venind acela, l-a cercat a vedea de poate suferi necinste şi, cunoscând că nu suferă, i-a zis lui: "Te asemeni cu o cetate, care dinainte adică este împodobită, iar dinapoi de tâlhari prădată".

12. Se spunea despre un stareţ că în părţile cele mai de jos şedea; şi îi slujea lui un mirean credincios, având şi fiu. Şi s-a întâmplat să se îmbolnăvească fiul său, şi, mult rugând pe bătrânul, îl poftea să vină şi să facă rugăciune pentru copil; şi sculându-se stareţul, a ieşit împreună cu dânsul. Şi alergând înainte mireanul, s-a dus în casa sa şi a chemat pe toţi cei dintr-însa şi pe vecini, zicând: "Veniţi întru întâmpinarea sihastrului!". Şi s-au pornit mulţi. Iar văzându-i pe dânşii bătrânul venind de departe cu făclii, a priceput ce voiau să facă; şi dezbrăcându-şi hainele sale, le-a pus în râu şi a început să le spele. Iar văzându-1 slujitorul lui, s-a ruşinat şi a rugat pe oameni, zicând: "întoarceţi-vă! Că stareţul şi-a ieşit din minţi". Şi venind către dânsul, i-a zis lui: "De ce ai făcut aceasta şi i-ai smintit pe toţi? Că toţi cei ce te vedeau ziceau că «Drac are stareţul»"; iar el a zis lui: "Iar eu aceasta voiam să aud".