I. Din viata Sfântului Antonie

1. Marele Antonie, atunci când voia să mănânce sau să doarmă sau alte nevoi ale trupului să plinească, se ruşina, socotind partea cea gânditoare a sufletului. Şi de multe ori, împreună cu mulţi călugări vrând să mance, aducându-şi aminte de hrana duhovniceasca, se lepăda şi pleca departe de la dânşii, socotind că se va ruşina de l-ar vedea alţii mâncând.

Mânca însă deosebi pentru nevoia trupului, iar de multe ori şi cu fraţii, sfiinduse de aceasta, dar îndrăznind către cuvinte de folos, şi zicea: "Trebuie ca toată îndeletnicirea să fie pentru suflet mai vârtos decât pentru trup, şi a lăsa puţină vreme trupului pentru nevoile lui, iar toată cealaltă vreme a o îndeletnici pentru suflet şi folosul acestuia a-1 căuta, ca să nu se tragă acesta de dulceţile trupului. Că aceasta este cea zisă de Mântuitorul: Nu vă îngrijiţi cu sufletul, ce veţi mânca sau ce veţi bea, şi nu vă răspândiţi (cu mintea), că pe acestea le caută toate limbile lumii, că ştie Tatăl vostru că aveţi trebuinţă de acestea toate. Insă căutaţi împărăţia Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Luca 12: 29-31).

2. Zicea Marele Eftimie cum că preabună este înfrânarea care nu ajunge până la saturare, adică, încă mai trebuindu-ne nouă hrană, să ne sculăm [de la masă], de care trebuie a ne împărtăşi mai puţin decât este [de obicei] trebuinţa.


II. Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea Fericita Singlitichia că nu toată nevoinţa este lămurită; căci este nevoinţă întinsă şi de la vrăjmaşul, dar şi ucenicii fac aceasta. Deci cum vom deosebi nevoinţa cea Dumnezeiască şi împărătească de cea tirănească şi diavolească? Arătat este că din măsurare. Deci în toată vremea ta, un canon al postului să-ţi fie ţie: nu posti patru sau cinci zile într-o vreme, iar în cealaltă, întru mulţimea mâncărilor să opreşti puterea lui; că în tot locul, nemăsurarea este făcătoare de stricăciune. Nu cheltui deodată toate armele tale, ca nu cumva, aflându-te lipsit în război, să te faci lesne robit. Armele noastre sunt trupul, iar sufletul este ostaşul; şi de amândoi poartă de grijă către cele trebuincioase.

Tânăr fiind şi sănătos, posteşte, că vor veni bătrâneţile cele cu slăbiciune, învistierează merinde atâta cât mai poţi, ca, slab fiind, să le afli. Posteşte cu socoteală şi cu de-amănuntul, vezi să nu se vâre vrăjmaşul întru negustoria postului tău, ci fii zaraf iscusit, după glasul Domnului, şi împărăteasca închipuire cu de-amănuntul cunoaşte-o. Că sunt şi închipuiri viclene care fură aurul, ce pare că e tot aceeaşi, dar se deosebeşte în însuşiri. Deci aurul este postul, înfrânarea şi milostenia. Dar şi elinii pun înainte tiraniceasca lui icoană, încă şi ereticii printracestea se laudă. Iar tu vezi pe aceştia şi fugi de ei ca de nişte chipuri viclene şi ia aminte vârtos, ca să nu te păgubeşti cu lucrurile lor şi aşa să cazi fără iscusinţă.


III. Din Pateric

1. Intrebat-a Avva Iosif pe Avva Pimen: "Cum trebuie a posti?"

Şi i-a răspuns lui: "Eu voiesc ca monahul să mănânce în fiecare zi, câte puţin mâncând, ca să nu se sature".

Iar Avva Iosif i-a zis: "Când erai mai tânăr, nu posteai la două zile?"

Iar bătrânul a zis: "Adevărat, şi trei, şi patru. Toate acestea le-au cercat Părinţii ca nişte puternici, şi au aflat că mai bine este a mânca în fiecare zi, dar puţin; şi deci această cale împărătească ne-a dat nouă, căci este uşoară şi folositoare".

2. Zis-a iarăşi acesta: "Cele peste măsură, toate de la draci sunt".

3. Era un oarecare vânător prin pustie, vânând fiare sălbatice, şi a văzut pe Avva Antonie făcând haz cu fraţii; şi vrând bătrânul a-1 adeveri pe dânsul cum că câteodată trebuie să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: "Pune săgeată în arcul tău şi-1 întinde". Iar el a făcut aşa şi l-a întins. Şi iarăşi a zis: "Mai întinde". Şi a întins. Şi iarăşi a zis: "Mai întinde". Şi i-a răspuns vânătorul: "Dacă peste măsură voi întinde, se frânge arcul". Zisu-i-a lui bătrânul: "Aşa şi cu lucrul lui Dumnezeu: dacă ne vom întinde asupra fraţilor mai presus de măsură, degrab se vor vătăma. Deci se cuvine, vremea chemând, să ne pogorâm fraţilor".

4. Mers-a Avva Isaac la Avva Pimen; şi, văzându-1 pe dânsul turnând puţintică apă pe picioarele sale, şi ca cel ce avea îndrăznire către dânsul, i-a zis lui: "Cum unii au uneltit necruţarea, aspru purtând-se cu trupurile lor?"

Şi a zis Avva Pimen. "Noi nu ne-am făgăduit a fi omorâtori de trup, ci omorâtori de patimi".

5. Un frate a întrebat pe Avva Sarmata, zicând: "Avva, îmi zic mie gândurile: «Nu lucra, ci mănâncă, bea, dormi»".

Răspuns-a lui bătrânul: "Când flămânzeşti, mănâncă; când însetezi, bea; când dormitezi, dormi".

Şi s-a dus fratele. Iar după întâmplare, a venit alt stareţ la acel frate, şi el i-a vestit stareţului cele ce i-a zis lui Avva Sarmata, şi i-a zis lui bătrânul: "Aceasta este ceea ce ţi-a zis ţie Avva Sarmata: «Când vei flămânzi tare şi când vei înseta până să nu mai poţi, atunci mănâncă şi bea. Iar când vei priveghea foarte mult şi vei dormita, dormi. Iar afară de silnică trebuinţă, nimic din acestea să nu faci»".

6. Zis-a un bătrân: "Se află om care mănâncă mult, şi încă este flămând, şi este altul care mănâncă puţin, şi se satură; iar cel ce mănâncă mult şi încă nu se satură va avea (lua) mai multă plată decât cel ce mănâncă puţin şi se satură".

7. Zis-a iarăşi: "De este trupul tău neputincios, după dânsul fă şi tu trebuinţa ta, ca nu cumva să cazi la boală şi să cauţi apoi bucate şi să îngreuiezi pe cel ce-ţi slujeşte ţie".

8. Povestitu-s-a despre Avva Netra, ucenicul lui Avva Siluan, că şedea în chilia lui în Muntele Sinai şi cu bună măsură se ocârmuia pe sineşi la trebuinţa trupului. Iar când s-a făcut episcop în Faran, multă petrecere aspră arăta. Şi i-a zis ucenicul lui: "Părinte, când erai în pustie, nu te sporeai aşa". Şi a răspuns bătrânul: "Acolo era pustie, şi linişte, şi sărăcie, şi voiam a chivernisi trupul, ca să nu slăbesc şi să caut cele ce nu aveam. Iar aici lume este, şi pricini sunt, şi dacă mă voi bolnăvi aici, este cine să mă sprijinească, ca să nu pierd pe monah [Schima monahală]".

9. La Avva Meghetie al doilea, ce locuia în Muntele Sinai, a mers oarecare stareţ şi a întrebat pe dânsul, zicând: "Cum petreci, frate, în pustia aceasta?". Iar el a zis: "Postesc câte două zile, şi mănânc câte o pâine". Iar bătrânul i-a zis: "De vei voi să mă asculţi pe mine, mănâncă în fiecare zi câte o jumătate de pâine". Şi făcând aşa, a aflat odihnă.

10. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Cum se cuvine a săvârşi măsura postului?". Şi a zis stareţul: "Nimic peste cea poruncită; căci mulţi, voind mai presus de puterea lor să postească, mai pe urmă, nici puţin nu au putut săvârşi".


IV. A lui Antioh Pantectul

Postul este nu numai a mânca târziu, ci şi puţin a mânca; iar nevoinţă nu înseamnă a mânca peste două sau trei zile, ci a nu mânca multe feluri. Că nevointa este masa scurtată într-un fel de mâncare, iar postul cel fără de socoteală este cel ce pe vremea cea hotărâtă mesei o aşteaptă, iar în ceasul mâncării, fără de frâu pornindu-se către masă, împreună cu trupul şi pe minte întru dulceaţa celor înainte puse o leagă.


V. A lui Isaia Pustnicul

Liniştindu-te în chilia ta, rânduieştete pe sineţi întru mâncare, dând trupului tău trebuinţa, ca să te poarte a-ţi face slujirile tale şi ca să nu voieşti a merge afară. Iar de-ţi vor vârî ţie dracii nevoinţa peste puterea ta, să nu-i asculţi pe dânşii, că-1 înfierbântează pe om întru tot lucrul pe care nu-1 poate, până când va cădea în mâinile lor şi se bucură de dânsul.

Deci tu dă trebuinţa trupului tău, încât să te scoli atunci când încă mai voieşti a mânca; şi nimic nu mânca întru dulceaţă şi în pofta gustului - fie bun, fie rău. De se va face nevoie de vin, primeşte până la trei pahare. Şi nu dezlega porunca pentru prieteşug. Nu fi lacom cu pântecele la bucate ca să nu se înnoiască întru tine greşealele tale cele mai dinainte. Să nu iubeşti vin întru beţie, ca să nu te lipseşti de veselia lui Dumnezeu. Nevoinţa cea sufletească este a urî răspândirea, iar a trupului este sărăcia. Căderea sufletului este a iubi răspândirea, iar îndreptarea lui este liniştea cea întru cunoştinţă. Deci, de voieşti, frate, a da pocăinţă lui Dumnezeu, păzeşte-te pe sineţi de multa băutură de vin. Că aceasta înnoieşte toate patimile şi izgoneşte frica lui Dumnezeu din suflet.


VI. A lui Avva Marcu

Se cuvine ca cei ce se nevoiesc, după ce încep, să şi săvârşească, şi cei tineri, şi cei mai bătrâni, sănătos având trupul, să nu se teamă de necaz, ci cu toată osârdia să primească pe preafolositorul şi temeinicul post. Cu cumpăna a mânca pâinea, şi cu măsura apa a o bea, din vreme în vreme; atâta cât ne aflăm flămânzind şi însetoşând, de la cină să ne depărtăm, şi de la slujirea cea de nevoie către Dumnezeu să nu fim opriţi de dulceaţa mâncării. Dacă, mâncând, vom voi să ne saturăm, degrab trândăvindu-ne, spre altă poftire ne vom abate; şi dacă dintr-însa împărtăşindu- ne ne vom sătura, şi pe aceasta asemenea iarăşi ca şi pe cea dintâi, dispreţuind- o, o vom părăsi, căci nu este cu putinţă, să ne saturăm, dacă vom petrece întru poftirile pe care ni le izvodim spre mângâiere.

Ce este mai dulce şi mai scump între bucate decât mana? Şi după ce aceasta mâncând-o, s-a săturat Israil, când nu avea ceva mai bun a pofti, bucatele cele mai proaste a poftit: usturoi şi ceapă (cf. Num. 11: 5); aşa încât putem socoti că înlăuntrul saţiului este sădită poftirea altui lucru. Deci, dacă când ne saturăm de pâine poftim altele, pe aceasta mâncând-o să nu ne saturăm, ca de aceasta, flămânzi fiind, totdeauna să poftim a ne sătura, şi aşa de vătămarea cea din poftire să scăpăm, şi dreptatea cea din înfrânare să o câştigăm.

Dar poate că va zice cineva din cei ce se află mai cu lenevire către post: "Au doară păcat este a se împărtăşi omul din hrană?". Noi nu sfătuim aceasta de ca şi cum ar fi păcat de care să ne păzim, ci pentru că dintru aceasta urmează păcatul. Şi Israil n-a păcătuit poftind, ci prin poftire - căci prin poftire asupra lui Dumnezeu grăind, a păgânătăţit; că au zis: Au doară va -putea Dumnezeu să gătească masă în pustie? (Ps. 77: 22). Şi după ce s-a gătit lor, atunci s-a aprins mânia lui Dumnezeu întru dânşii, şi a împiedicat pe cei puternici ai lor, ca nu trăind altă mâncare să poftească, şi cuvinte asupra Celui înalt să grăiască şi să se stingă cei rămaşi ai lor. Mare lucru este a-1 stăpâni pe neruşinatul pântece, că le este dumnezeu celor biruiţi de dânsul; iar cel ce îl îngăduie pe dânsul nu este cu putinţă să fie nevinovat.

Şi nu numai al saţiului este lucrul cel primejduit, ci şi al postirii: căci când trecem noi mai multe zile, de nimic împărtăşindu-ne, trândăvirea încăpere luând, se va ridica asupră- ne şi ne va lupta pe noi. Şi privegherea noastră cea din noapte în somn o preface, iar rugăciunea zilei, în gânduri trupeşti, că din somn nu folosim nimic, iar din trupeştile gânduri mai vârtos ne vătămăm prea mult. Iar dacă începem, nevoindu-ne noi, chipurile, mai presus decât alţii, şi mare a cugeta şi pe cei mai mici a-i defăima, este lucru mai cumplit decât toată greşeala. Că, precum un plugar, dacă, cu multe cheltuieli pe a sa ţarină lucrând-o, nesemănată o va lăsa, spre pagubă s-a ostenit, aşa şi noi, dacă trupul nostru cu multă luare aminte îl vom robi, dar pe cuvântul rugăciunii nu-1 vom semăna, mai vârtos împotriva noastră ne-am silit.

Dar poate că va zice cineva: "Care este trebuinţa postului, întru rugăciune sau întru dreptate?". Multă, în tot felul. Că precum cineva din lucrătorii de pământ, dacă în ţarină va semăna neînnoind pământul, în loc de grâu va culege mărăcini, aşa şi noi, dacă trupul nostru, cu postul nechinuindu-1, cuvântul rugăciunii îl vom semăna: în loc de dreptate, păcat vom aduna. Că trupul acesta din acel pământ este; şi dacă nu atâta grijire va dobândi cât acela, rodul dreptăţii niciodată nu-1 va odrăsli.

Iar acestea le zicem nu ca înlăturând pe cei ce pot să se folosească din post, ci pe cei ce voiesc a nu se vătăma îndemnându-i; că în ce chip foloseşte pe cei ce se apropie cu socoteală de dânsul, aşa vatămă pe cei ce se lipesc fără socoteală de dânsul. Deci cei ce se îngrijesc de folosul lor, datori sunt să se păzească de vătămarea lui, adică de slava deşartă pe care o aduce, şi pâinea pe care voim s-o mâncăm, urmând împlinirii acelei postiri ce ne-am hotărât-o nouă înşine, pe aceasta să o despărţim întru zilele flămânziei: ca, câte puţintică parte în fiecare zi mâncând, să amuţim cugetul nostru cel trupesc, şi inima să o avem întărită întru folositoarea rugăciune, ca, prin puterea lui Dumnezeu de îngâmfare păzindu-ne, să petrecem întru smerita cugetare, toate zilele vieţii noastre să le grijim, fără de care nimeni nu va plăcea lui Dumnezeu.


VII. A Sfântului Diadoh

In ce chip de mulţimea bucatelor se îngreuiază trupul, fricoasă oarecum şi anevoie mişcată pe minte lucrând-o, tot aşa şi slăbind de multa înfrânare, posomorâtă şi iubitoare de grăire săvârşeşte partea cea văzătoare a sufletului. Deci trebuie după mişcările trupului a găti hrana, ca atunci când este sănătos să se chinuiască cu măsură, iar când este slab, să se ajutoreze cu măsură, căci nevoitorul nu trebuie să se slăbănogească cu trupul, ci, pe cât poate, să ajungă spre nevoinţă, ca, prin vârtutea trupului, sufletul să se curăţească după cuviinţă.

Postul are adică de sineşi fală, dar nu către Dumnezeu, căci este unealtă către întreaga înţelepciune, îndreptând pe cei ce voiesc. Deci nu se cuvine ca nevoitorii blagocestiei să cugete mare pentru dânsul, ci să aştepte numai în credinţa cea întru Dumnezeu sfârşitul scopului după care se doresc. Că nici cei ştiutori de oricare din meşteşuguri nu se fălesc vreodată din lucrarea uneltelor breslei, ci fiecare aşteaptă să isprăvească lucrul de care s-a apucat, ca dintru acela să arate măiestria meşteşugului lor.

În ce chip pământul, cu măsură adăpându- se sămânţa cea semănată, o răsare curată şi cu multă adăugire [belşug], de se va îmbăta de multe ploi, va scoate numai mărăcini şi pălămidă, tot aşa şi pământul inimii, dacă puţin vin vom folosi, va da în sus la iveală, curate, seminţele lui cele fireşti, iar pe cele semănate într-însul de la Duhul Sfânt le va aduce bine înfrunzite foarte şi mult roditoare; iar dacă se va face cu totul udat de multa băutură, cu adevărat va preface întru mărăcini şi pălămidă toate gândurile sale.

Când mintea noastră, în valul multei băuturi va înota, nu numai la idolii cei plăsmuiţi în somn de la draci se va uita cu împătimirea, ci şi întru sineşi îşi plăsmuieşte cu înfocare oarecari feţe frumoase. Căci înfierbântându- se organele cele împreunătoare de fierbinţeala vinului, toată nevoia mintii va să-şi pună înainte umbra cea îndulcitoare a patimii.

Deci ni se cuvine ca, întrebuinţând buna măsurare, de vătămarea cea din poftă să fugim. Căci atunci când mintea nu are dulceaţă ca s-o târască către zugrăvirea păcatului, rămâne cu totul nenălucită şi nemoleşită.


VIII. A lui Avva Casian

Părinţii noştri, nu un canon al postului, nici un chip al împărtăşirii de mâncări, nici o măsură tuturor au hotărât, pentru că nu toţi au aceeaşi vârtute sau vârstă, ori din pricina slăbiciunii, ori din pricina aşezării mai nestatornice a trupului. însă un scop au dat tuturor: să fugă de saţiu şi să se întoarcă dinspre saturarea pântecelui, iar cercând ei postul cel din fiecare zi, au socotit cum că este mai folositor şi mai ajutător către curăţenie decât postul cel ce se trage peste trei zile, sau patru, sau care se întinde pe o săptămână. Căci zic cum că cei ce se întind fără măsură la post folosesc de multe ori hrană peste măsură, încât dintru aceasta, uneori, cu covârşirea flămânziei slăbănogesc trupul şi către Dumnezeieştile slujiri se fac mai leneşi; iar alteori, cu mulţimea mâncărilor îngreuindu- se, trândăvie şi moleşeală fac în suflet. Şi iarăşi au cercat şi au cunoscut că nu tuturor este potrivită împărtăşirea de verdeţuri, adică celor sănătoşi, ci celor neputincioşi; nici tuturor împărtăşirea de legume, şi nici de hrana pâinii celei uscate nu se pot folosi toţi, adică cei slabi, ci cei sănătoşi. Şi au zis că unul mancă două litre de pâine şi încă este flămând, iar altul, mâncând o litră sau şase uncii, se satură. Deci, precum s-a zis, un hotar al înfrânării s-a dat tuturor, adică să nu se amăgească cu saturarea pântecelui, nici să se târască furaţi de îndulcirea gâtlejului. Căci înfocatele săgeţi ale curviei s-au obişnuit a le aprinde nu numai deosebirea felului bucatelor, ci şi mulţimea mâncărilor; căci cu orice fel de hrană umplându-se pântecele, seminţele neastâmpărării le naşte. Şi iarăşi, nu numai beţia vinului s-a obişnuit să îmbete mintea, ci şi saţiul apei, dar şi covârşirea tuturor mâncărilor, mahmură şi adormită o face pe aceasta. Sodomitenilor nu beţia vinului sau a felurilor de bucate se făcură r pricină de prăpădire, ci saţiul pâinii, după proorocul (cf. Iezechiel 16: 49).

Slăbiciunea trupului nu stă împotrivă curăţirii inimii când luăm aminte la trup nu cu cele ce voieşte dulceaţa, ci prin cele pe care le cere neputinţa.

Trebuinţa bucatelor este bună numai atâta cât slujeşte spre a trăi, nu spre a ne robi pornirilor poftei.

Bine-măsurata împărtăşire de bucate de sănătatea trupului poartă grijă, şi nu jefuieşte sfinţenia.

Hotar al înfrânării pe care Părinţii l-au dat, acesta este: cel ce se împărtăşeşte din mâncare, încă fiind înlăuntru poftirea, de dânsa să se depărteze şi să nu aştepte saturarea, încă şi Apostolul, zicând: Grija de trup să nu o faceţi spre poftă (Rom. 13: 14), nu a oprit pre cea de nevoie chivernisire a vieţii, ci silinţa cea iubitoare de dulceaţă.


IX. Din Pateric

1. Făcutu-s-a pomenire în muntele lui Avva Antonie, şi s-a aflat acolo ulcior de vin; dar luând unul din bătrâni un vas mic şi un pahar, a adus la Avva Sisoe şi i-a dat lui, şi a băut; aşijderea şi a doua oară, şi a primit; adusu-i-a lui şi a treia oară, şi n-a primit, zicând: "încetează, frate, au nu ştii că este de la satana?".

2. întunecarea sufletului se face din neorânduiala vieţuirii, iar măsura vremii întru vieţuire luminează cugetul şi izgoneşte tulburarea; că tulburarea cugetului cea din neorânduială face întunecare în suflet, dintru care se face neorânduială şi amestecare [confuzie]. Iar din orânduială se naşte pacea, şi din pace se naşte lumina în suflet, iar din lumina păcii se descoperă în cuget văzduhul cel curat; şi după măsura după care inima se apropie de înţelepciune, după aceea şi darul îl primeşte de la Dumnezeu.

Deci, de voieşti să te apropii de Dumnezeu întru inima ta, întâi întru cele trupeşti arată-I Lui dorirea ta, adică întru lipsa trebuinţei, întru împărtăşirea de un fel de mâncare, în orânduială şi întru celelalte nevoinţe, şi întru reaua-pătimire a trupului cu socoteală şi cu cunoştinţă făcută. Că de aici şi Domnul a pus temelia desăvârşirii: din reaua-pătimire în pustie începând, aşa şi tu te vei sui către cele mai mari şi desăvârşite, şi gânditor la Dumnezeu te vei apropia cu ajutorul darului.

3. Mare putere este acea mică vieţuire ce îndelung petrece; căci o adânceşte ca pe piatra cea vârtoasă. Să nu socoteşti, frate, că cele dinlăuntru gânduri se opresc într-alt fel, fără decât numai din obişnuirea trupului în buna rânduiala.