I. A lui Paladie

1. Marele Macarie Alexandrinul, nu o singură nevoinţa, ci fel de fel întrebuinţa; căci dacă auzea de vreun fel de nevointă făcut de cineva din cei nevoitori, se sârguia nu numai a-1 împlini, ci şi a-1 covârşi pe acesta. Şi auzind de la oarecine că taveniosiţii în tot Postul cel Mare mănâncă netrecând mâncarea prin foc, a hotărât întru sine ca şapte ani să se lepede de trebuinţa focului, şi mânca verdeţuri crude, şi dacă se afla ceva din legume muiate, mânca şi din acelea.

2. Apoi a auzit de la altul că un bătrân mănâncă o litră de pâine; şi dumicând pâinea pe care o avea, a pus-o într-un borcan, hotărând să mănânce în fiecare zi atâta cât putea scoate mâna. Şi ne povestea nouă după aceasta cu glumă: "Că, cuprinzând adică mai multe frânturi, nu eram lăsat să le scot pe toate, din pricina îngustimii borcanului, căci un vameş nu mă lăsa".

3. Şi în alţi trei ani, această înfrânare a îndreptat, patru sau cinci uncii de pâine mâncând, şi după măsura acestora bând şi apă.

4. Hotărât-a acest diamant (nebiruit) să biruiască şi somnul, şi, precum povestea pe urmă, n-a intrat sub acoperământ vreme de douăzeci de zile şi nopţi, ci a petrecut sub cer senin, pârjolit de arşiţa zilei, şi de răceala nopţii îngheţând, ca să biruiască somnul. Şi zicea: "Dacă n-aş fi intrat degrab sub acoperământ şi nu m-aş fi împărtăşit de somn, întru hulire aş fi venit, căci mi se uscaseră creierii. Deci, cât despre mine, zice, somnul l-am biruit, iar cât despre fire, ce are trebuinţă de somn, acesteia m-am supus, dând loc nevoii firii".

5. Sfântul acesta, şezând într-o zi în chilie, a fost împuns în picior de un ţânţar; iar el, după ce acesta se săturase de sânge, 1-a zdrobit cu mâna, apoi, căindu-se - ca cel ce şi-a izbândit [s-a răzbunat] şi pe cel ce 1-a împuns 1-a omorât -, s-a pus pe sine sub o pedeapsă ca aceasta: ducându-se în lunca Schitului, care este în pustie, unde sunt ţânţarii, care sunt ca viespile de mari şi care cu ciocul [acul] lor pot străpunge şi pieile porcilor sălbatici. Deci şezând acolo şase luni, atât de mult a fost mâncat de ei, încât a scos bube peste tot trupul. Iar întorcându-se, nici n-a mai fost cunoscut de cei ce-1 ştiau cine este din vedere, ci cunoşteau numai din glas că este Marele Macarie. Iar unii, văzându-1 pe dânsul, şi neştiind ceea ce se făcuse, gândeau că s-a leproşat; iată deci ce fel de răbdare a arătat nevoitorul lui Hristos.

6. Acesta, auzind despre Taveniosiţi că au mare vieţuire, schimbându-şi hainele şi îmbrăcându-se în port mirenesc,dx ducându- se în Tebaida cale de cincisprezece zile, a ajuns la mănăstirea Taveniosiţilor, şi cerea ca să se vestească pentru dânsul arhimandritului Pahomie, dar acestuia, deşi era prooroc, din Dumnezeiască iconomie nu i s-a făcut atunci cunoscut de la Duhul cele despre Macarie. Şi chemat fiind înăuntru şi cu Pahomie întâlnindu-se, a zis: "Rogu-mă ţie, Doamne, primeşte-mă în mănăstirea ta ca să mă fac monah". Zis-a Marele Pahomie: "Iată, la bătrâneţe ai ajuns, cum poţi să te nevoieşti? Că aici sunt fraţi ce din tinereţe se nevoiesc şi cu ostenelile împreună au crescut care şi suferă truda, iar tu, într-o vârstă ca aceasta, nu vei putea suferi ostenelile postniciei şi grijile; iar întunecându-te la minte, te vei întoarce iarăşi în lume, şi pe noi de rău ne vei grăi, iar pe tine te vei vătăma".

Iar Pahomie nu l-a primit, ci l-a întors înapoi; iar el a aşteptat lângă poartă flămând şapte zile, şi înştiinţându-se Pahomie de aceasta, l-a chemat iarăşi înlăuntru şi i-a zis ca şi mai-nainte; iar el a răspuns: "Primeştemă, Avva, şi de nu voi posti ca fraţii, şi nu voi lucra ceea ce lucrează, atunci porunceşte să fiu lepădat din mănăstire". Şi l-a primit pe dânsul şi l-a ridicat cu cei din mănăstire (adunarea de fraţi ai mănăstirii aceleia numără o mie patru sute de bărbaţi până astăzi). Apoi, trecând puţintică vreme, a sosit Postul Mare.

Şi a văzut bătrânul pe fraţi feluri de petreceri alegându-şi: pe unul mâncând seara, precum este obiceiul, iar pe altul după două zile, iar altul după cinci, pe altul stând toată noaptea (la rugăciune), iar ziua la rucodelie, şi pe altul altfel de nevoinţă izvodind, precum îl îndemna pe fiecare osârdia şi puterea. Iar el, udând smicele de finic, a stătut într-un unghi [colţ] şi, până n-a trecut Postul şi Pastele a venit, pâine n-a mâncat, nici apă, nici genunchii nu i-a plecat, nici nu s-a întins, nici altceva n-a gustat, fără numai puţine foi de varză crude. Dar aceasta, mi se pare mie, doar ca să se arate că mănâncă numai. Iar ca să nu cadă întru slavă, nimănui n-a grăit nici un cuvânt, ci stătea tăcând, şi de sine lua aminte: cu inima neîncetat vorbind cu Dumnezeu şi rugându-se, iar cu mâinile împletind smicele.

Văzând fraţii covârşitoarea lui răbdare, venind la Pahomie, au zis: "De unde ai nouă, Avva, pe acest fără de trup, spre a noastră osândire? Sau scoate-1 pe acesta de aici, sau să ştii că noi toţi ne despărţim astăzi de tine". Iar Marele Pahomie, înştiinţânduse de cele despre bărbatul acesta şi de nevoinţă lui cea mai presus de om, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere cine este acesta care a arătat o răbdare ca aceasta. Şi i-a descoperit lui că acesta este Macarie Monahul.

Atunci, venind Pahomie la dânsul, l-a apucat de mână şi l-a dus în casa de rugăciune şi, sărutându-1 pe dânsul, a zis: "Vino, călugăre, nu eşti tu Macarie? Pentru ce ai ascuns de mine numele tău? Că de mulţi ani voiam să te văd, auzind cele despre tine. Mulţumescu-ţi că i-ai pălmuit [mustrat] pe copiii mei ca să nu cugete înalt despre nevoinţă lor. Rogu-te dar, de aici înainte, dute la locul tău, că ne-ai folosit îndeajuns, şi te roagă pentru noi". Atunci, poftit fiind de dânsul şi de fraţi, s-a dus şi a venit în chilia sa.

7. Povestit-a mie acest om ceresc: "Odată, zice, am voit cinci zile mintea de la Dumnezeu nerăspândită a o face, şi nimic materialnic a cugeta, ci la Acela singur a lua aminte, şi la vedeniile cele mai presus de lume a mă uita. Deci aceasta hotărând-o întru sinemi, am încuiat chilia şi curtea pe dinafară, ca nu cumva să dau răspuns vreunuia ce va veni. Şi am stătut începând de luni, poruncind minţii mele şi zicând ei: «Vezi, nu te pogorî din ceruri, ai acolo îngeri, arhangheli, pe puterile cele de sus, pe heruvimi, pe serafimi, pe Dumnezeu, Făcătorul a toate. Petrece acolo şi nu te pogorî mai jos de cer. Nu cădea în gânduri materialnice». Deci, petrecând întru acestea două zile, zice, aşa de tare am întărâtat pe dracul, încât s-a făcut văpaie de foc şi pe toate cele din chilia mea le-a ars, şi chiar rogojina pe care stăteam s-a aprins. Iar eu, socotind că şi pe sine mă voi arde, şi temându-mă, a treia zi m-am depărtat de acea vedenie mai presus de lume, pogorându-mă către privirea lumii acesteia: şi am luat asupră-mi gânduri materialnice, ca să nu mi se socotească lucrul întru mândrie".


II. A aceluiaşi

Este în Egipt un munte ce duce spre Schit, care se numeşte Ferti; întru acesta şed nevoindu-se ca la cinci sute de bărbaţi, între care era şi un oarecare bărbat, Pavel cu numele, monah prea bun, care în vremea pustniciei sale această vieţuire a avut: nu s-a atins niciodată de lucru, nici de vânzarea a ceva, şi n-a luat ceva de la cineva, afară de ce era să mănânce întru acea zi, ci lucrul lui era totdeauna neîncetata rugăciune. Acesta avea rânduite a face în fiecare zi trei sute de rugăciuni. Aducând nişte pietricele şi în sânul său băgându-le, cu dânsele număra rugăciunile, lepădând câte una la fiecare rugăciune.

Şi mergând odată acesta la Marele Macarie ce se zicea "cetăţeanul Alexandriei", i-a zis lui: "Avva Macarie, foarte sunt necăjit". Şi 1-a silit robul lui Dumnezeu Macarie să-i spună pricina pentru care este scârbit. Iar el i-a zis lui: "într-un sat locuieşte o fecioară ce se nevoieşte de treizeci de ani, iar afară de sâmbătă şi duminică nu mănâncă în toată vremea, ci după cinci zile, şi în fiecare zi face şapte sute de rugăciuni. De aceasta înştiinţându-mă, m-am deznădăjduit: că eu, bărbat fiind, zidit cu vârtutea trupului mai presus decât aceea, nu pot face mai mult de trei sute de rugăciuni". I-a zis lui Sfântul Macarie: "Eu de acum am şaizeci de ani de când fac rânduială de o sută de rugăciuni, iar cele pentru hrană le lucrez cu mâinile, şi fraţilor, datoria vorbirii o dau, şi nu mă judecă conştiinţa cum că m-am lenevit vreodată, iar tu, dacă trei sute de rugăciuni făcând, te judeci de conştiinţă, arătat eşti că nu curat te rogi, şi, putând mai multe a te ruga, nu te rogi".


III. A aceluiaşi

Oarecare Dorotei, sihastrul teban, locuia la cinci semne de cetatea Alexandriei, întru cele ce se numeau "pustniceşti", căruia m-am dat de Sfântul Isidor preotul şi primitorul de străini al Bisericii Alexandrinilor. Că la acesta am venit dintru-nceput, tânăr fiind, rugându-mă a mă învăţa la viaţa călugărească. Iar el, scoţându-mă din cetate, m-a dus la sihastrul Dorotei şi, dându-mă lui, 1-a poftit să mă înveţe cele călugăreşti. Iar bătrânul trăia cu viaţă foarte aspră, toată ziua adică, şi întru însuşi zăduful amlezii,în pustia de lângă mare el aduna pietre, şi pe acelea zidindu- le şi chilii făcând, le lăsa celor ce nu-şi puteau zidi chilii din pricina slăbiciunii. Iar eu am zis odată către dânsul: "Ce faci, părinte, întru atâta bătrâneţe ucigându-ţi trupul tău întru cumplitul zăduf?". Răspuns-a bătrânul: "Acesta mă ucide pe mine, şi eu îl ucid pe dânsul".

Şi mânca în fiecare zi şase uncii de pâine. Iar câteodată şi verdeţuri simple şi un pahar cu apă. Martor este Dumnezeu că nu l-am văzut vreodată pe acesta întinzând picioarele, nici dormind cu dinadinsul pe rogojină ori pe pat, ci toată noaptea şezând, împletea împletitură din smicele de finic, cu pricina hranei. Iar eu, gândind că poate pentru mine arată o nevointă ca aceasta, m-am înştiinţat de la cei ce-1 ştiau pe el mai bine dintru început - cei ce au fost ucenici ai lui, şi care mai apoi se nevoiau de sineşi - cum că o petrecere ca aceasta a avut: nu dormea niciodată într-adins, fără de numai atunci când lucra, sau mânca, închidea ochii puţin oarece fiind tras de somn, încât de multe ori îi cădea bucăţica din gură în vremea mâncării de covârşirea dormitatului.

Într-o zi, silindu-1 eu pe dânsul a se da puţin pe rogojină şi rugându-1 fierbinte, acela, întristându-se, a zis: "De vei pleca pe îngeri să doarmă vreodată, vei pleca întru aceasta şi pe sârguitor". Iar odată, în ceasul al nouălea trimis fiind de dânsul ca să aduc apă din puţ cu pricina împărtăşirii de ea, am văzut jos în puţ o aspidă. Şi, înspăimântându- mă, de-a fuga m-am întors, iar el, frumos zâmbind, mult se uita la mine şi, clătinând încetişor cu capul, a zis: "De se va părea diavolului a băga în fiecare puţ aspide, sau şerpi, sau broaşte ţestoase sau alte fiare veninoase, tu vei petrece niciodată bând?". Şi ieşind el, şi la puţ mergând, singur cu mâinile sale a umplut ciutura şi, crucea însemnând-o peste apă, întâi însuşi a sorbit, şi a zis către mine: "Unde crucea soseşte, acolo nimic nu poate răutatea satanei".


IV. Din Pateric

1. Povestit-a Avva Daniil despre Avva Arsenie că odată a chemat pe Părinţii mei, pe Avva Alexandru şi pe Zoii, şi, smerindu- se pe sineşi, a zis lor: "De vreme ce mă luptă dracii, şi nu ştiu dacă mă vor fura în somn, osteniţi-vă cu mine în noaptea aceasta şi mă păziţi de voi dormita la priveghere" Şi a şezut de cu seară unul de-a dreapta lui şi unul de-a stânga, tăcând, şi au povestit: "Noi adică am dormit şi ne-am trezit, iar pe dânsul nu l-am simţit nicidecum dormitând, fără numai spre ziuă, când l-am văzut pe dânsul trei răsuflări suflând, şi, de îndată ce s-a deşteptat, a zis: «Aşa-i că am dormitat?» Iar noi, răspunzând, am zis: «Nu ştim»".

2. Povestit-a acelaşi despre Avva Arsenie că toată noaptea o săvârşea de-a pururea priveghind, iar când ajungea spre ziuă, adormea pentru fire. Şezând, zicea somnului: "Vino, robule rău". Şi-1 răpea puţintel, şi îndată se scula.

3. Zicea Avva Arsenie: "Ajunge călugărului să doarmă un ceas de va fi nevoitor".

4. Zis-a Avva Visarion: "Patruzeci de zile şi nopţi am petrecut, în mijlocul spinilor stând şi nedormind, ca să biruiesc somnul".

5. Iarăşi a spus acesta: "Patruzeci de ani nu m-am pus pe coaste, ci şezând sau stând dormeam". Acest bătrân, ca una din cele zburătoare în aer, fără de tulburare şi fără de grijă şi-a săvârşit toată vremea sa: neagonisind nimic pe pământ, nici ceva prea mic, nici carte, nici haină, afară de una, şi aceea ruptă, şi nici sub acoperământ nu intra vreodată, ci în pustii şi în locuri nelocuite sub cerul senin totdeauna răbdând, şi cu frigul şi cu căldura luptându-se, mai presus de nevoile trupului s-a făcut. Iar dacă vreodată venea la vreun loc locuit, mergea la vreo mănăstire, în afara porţii şezând şi plângând, de parcă ar fi scăpat dintr-o înecare de corabie. Şi dacă era întrebat pentru ce plânge, zicea aşa: "Pentru cele ce le-am pierdut, adică bogăţia şi slava cea dinainte şi neamul cel bun, dintru care ticăloşeşte am căzut". Iar dacă era chemat să intre în mănăstire ca de hrană să se împărtăşească, cu dânşii nu se pleca. Dându-i lui pâine, îi ziceau: "Primeşte aceasta, şi pe cele ce le-ai pierdut, puternic este Dumnezeu ca iarăşi să ţi le dea". Iar el, pâinea primind-o, ofta tare şi zicea: "Nu ştiu de voi afla cele ce le-am pierdut, însă de căutat, pe cât voi putea, nu voi înceta". Şi aşa făcând, şi-a săvârşit călătoria sa.