I. Din viaţa Sfintei Singlitichia

Sfânta Singlitichia, pe lângă alte bunătăţi ce avea, nu se lenevea nici de mântuitoarea doftorie cea pentru trup; că atât de mult iubea postirea, încât nimic din celelalte nu socotea a fi deopotrivă cu dânsa, căci o socotea păzitoare şi temelie a celorlalte. Şi dacă vreodată, din nevoie, afară de rânduială cea obişnuită se hrănea, pătimea cele potrivnice celor ce mănâncă; că i se îngălbenea faţa ei şi-i scădea grosimea trupului. Deci, pururea, precum pomilor celor stufoşi li se taie ramurile cele neroditoare, aşa şi aceea, odraslele cele mărăcinoase ale cugetului ei le curăţa prin postire şi prin rugăciune. Şi dacă vreuna din acestea sporea întrucâtva, feluri de chinuri aducea asupra lor, prin tot felul de osteneli necăjind trupul.

Căci atunci când se lovea cu război de la vrăjmaşul, întâi adică pe stăpânul său îl chema spre ajutor prin rugăciune, apoi aspră nevoinţa asupra lui uneltea; şi pâine adică de tărâţe mânca, şi aceasta cu înfrânare şi cu păzire, iar apă de multe ori nicidecum nu primea. Şi către somn prin culcarea pe jos tare se lupta, şi prin acestea biruia pe vrăjmaşul. Şi puţin slăbind doar din prea aspră nevoinţa, aceasta o făcea spre a nu se slăbănogi de năprasnă mădularele trupului şi în primejdie să cadă; şi acesta este semn al biruinţei; deoarece, armele căzând, ce nădejde mai este ostaşului în război? Iar unii nemăsuraţi fără socoteală cu flămânzeala, şi pe sineţi dărăpănându-se [epuizându-se], rană întreagă asupra loruşi şi-au adus, şi ca şi cum ar fi fost întru ostăşirea potrivnicului, aşa pe eişi s-au stricat.

Iar aceasta nu făcea aşa, ci pe toate cu socoteală le făcea, şi cu vrăjmaşul prin rugăciune şi prin nevoinţa foarte se lupta, iar de trup purta grijă doar spre alinarea sufletului. Căci şi cei ce umblă cu corăbiile, iarnă căzând asupra şi vifor, deşi petrec flămânzi, tot meşteşugul lor îl pun împotriva primejdiei celei dinaintea ochilor. Iar când scapă din furtună, atunci oareşice odihnă de osteneală primind, şi de cealaltă izbăvire fac grijă. însă nici atunci nu petrec cu totul fără de grijă, nici cu somn adânc se cuprind, având iscusinţă din cele trecute şi grijă luând a celor viitoare; deşi furtuna a încetat, marea nu s-a împuţinat; şi dacă ceea ce fusese trece, cea viitoare aşteaptă; de aceea, se cuvine ca, pentru nestatornicia mării, neîncetat a lua aminte şi a ne păzi pe noi înşine.


II. A Sfântului Efrem

Frate, iubeşte pururea înfrânarea, ca să te foloseşti foarte. Iar de vei începe a fi nebăgător de seamă întru cea mai de pe urmă, în pierzare vei ajunge; şi întâi adică darul lui Dumnezeu îl vei întoarce înapoi, apoi şi faţă de cei ce te văd vei fi de râs; şi a treia, nici rucodelia ta nu o vei avea îndeajuns către o risipă ca aceasta. Şi vei avea de aici grijă de negustorii şi de cele următoare acestora, adică minciuni, nedreptăţi, călătorii dese şi mită către cei mai mari, şi toată viaţa îţi va fi în grijă, şi pomenirea lui Dumnezeu se va depărta de la tine. Şi întru aceasta, desăvârşit te vei da în mâinile vrăjmaşilor tăi, care te vor şi trage în fundul iadului, şi în veşnicul foc împreună cu dânşii te vor trimite, că multa mâncare şi multa băutură întru cea de faţă dulceaţă vor rămâne, greaţă şi slăbănogire dând gândului.


III. A lui Antioh Pandectul

Tuturor este de nevoie a ţine pântecele, iar mai vârtos celor ce voiesc a sluji lui Dumnezeu; ca pe slujba cea către Stăpânul, cu osârdie şi cu umilinţă să o plinească, iar cel ce fără tinere mănâncă se aseamănă cu corabia cea încărcată peste măsură, care cu lesnire se scufundă de valuri, căci trupul de hrană are trebuinţă, nu de îngrăşare: de puţina mâncare, nu de saturare, că unele adică şi pe dânsul şi pe suflet îl folosesc, minţii adică, isteţime şi curăţire, iar trupului, sănătate şi bine dându-le, iar altele pe amândouă le vatămă, gândul adică îngroşându-1 şi întunecându- 1, iar trupul, nu numai spre gâdilări pornindu-1 şi pofte urâte, ci şi boale cumplite şi dese îi solesc. Pentru aceea, şi sihastrii cei ce trăiesc pururea cu puţină mâncare sunt mai pricepuţi decât cei hrăniţi cu multe desfătări, şi mai curaţi, şi mai sănătoşi.

Deci să fugim, fraţilor, de saturare, ca nu cumva pe cel sădit înlăuntru foc al trupului mai mare asupra noastră să-1 aprindem; că precum cel ce dă lemne focului, mai multă văpaie ridică, aşa şi cel ce dă trupului mulţime de bucate, pofta o creşte şi ridică; aşijderea şi scumpetea mâncărilor, pe gât în puţină vreme îl veseleşte, iar apoi hrăneşte viermele neadormit al neastâmpărării (cf. şi Marcu 9: 44).

Călugărul îndrăcit cu pântecele nu este altceva decât bimic al pântecelui, şi pomenirile sfinţilor în deşert le numără, iar cel înfrânat urmează vieţii acestora; cel lacom cu pântecele întru nimic altceva nu se făleşte fără numai în burta cea lată şi largă, cămara cinstitului şi iubitului său gunoi. Aşa, întristează pe Duhul Sfânt, Ce locuieşte întru dânsul, şi departe de sine îl izgoneşte; că nesuferind putoarea, Se depărtează de la dânsul.

Că precum fumul goneşte albinele, aşa lacomul cu pântecele, darul Sfântului Duh. Şi zice şi Apostolul: Trupul şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15: 50). Trup şi sânge numeşte patimile cele trupeşti, prin care mintea se târăşte întru cugetul trupului, încă şi trupul hrană este a dracilor, că zice Proorocul: Când se apropiau de mine cei ce-mi fac rău ca să-mi mănânce cărnurile mele... (Ps: 26: 3 ).

Deci cel ce prin înfrânare topeşte trupul, cu foamea omoară pe draci, şi mai slabi către războiul cel către sineşi îi face. Unul ca acesta pururea are mintea decât cele pământeşti adică mai înaltă, şi către cer ridicată, şi frumuseţile cele dintru dânsul, întru Duhul Sfânt le închipuieşte, şi pe dinafară adică este posomorât şi trist, iar dinlăuntru luminat tot şi vesel. Că postitorul se aseamănă cu floarea finicului, care pe dinafară este posomorâtă, iar pe dinlăuntru este albicioasă şi mult roditoare; aşijderea şi cel înfrânat: pe dinafară adică este posomorât, iar pe dinlăuntru luminat de Dumnezeu, şi cu Dânsul cu îndrăzneală vorbeşte.


IV. A Sfântului Isaia

Precum oaia cu lupul nu se adună spre naşterea de fii, aşa nici saţiul cu durerea cea din inimă, spre naşterea bunătăţilor. Nimeni nu poate avea durere şi mâhnire după Dumnezeu dacă nu va iubi mai întâi pricinile acestora. Frica lui Dumnezeu şi mustrarea primesc întristarea, iar înfrânarea şi privegherea vorbesc cu durerea. Cărnurile tinereţilor, îngrăşându-se cu felurite mâncări şi iubirea de vin ca un porc gata de junghiat, aşa cu aprinderea dulceţilor se junghie sufletul şi cu fierbinţeala poftei celei rele mintea se robeşte, neputând să se împotrivească dulceţilor trupului.

Iar mai vârtos împărtăşirea vinului, tinereţile nici să nu miroasă, ca nu cumva îndoit pârjol aprinzându-se, cu lucrarea patimii celei dinlăuntru şi cu cea din afară turnare a vinului printr-acestea dulceaţa trupului să se înfierbânte şi dulceaţa cea duhovnicească a durerii umilinţei dintru sine să o izgonească, şi tulburare şi împietrire în inimă să facă. Dar pentru pofta curăţeniei şi vieţuirea duhovnicească tinereţile să nu primească nici saţiu de apă, că foarte ajută către lucrarea întregii înţelepciuni şi lipsa apei.


V. A Sfântului Isaac

Precum norul acoperă lumina soarelui şi a lunii, aşa şi aburii pântecelui înţelepciunea lui Dumnezeu din suflet.

Precum văpaia focului în lemne uscate, aşa şi trupul, pântecele fiind plin.

Precum materie lângă materie creşte para focului, aşa şi felurimea bucatelor pe mişcarea pătimaşă a trupului.

Întru trupul cel iubitor de dulceţi nu locuieşte cunoştinţa lui Dumnezeu; şi cel ceşi iubeşte trupul său nu va dobândi darul lui Dumnezeu.

Precum tatălui îi este milă de fiu, aşa şi Hristos cruţă trupul cel ce rău pătimeşte pentru dânsul, şi aproape este de acesta totdeauna, şi îl apără, şi nu-1 lasă pe el de tot a cădea.


VI. Din Pateric

1. Venit-a odinioară cineva în Schit având drac; şi multă vreme petrecând, nu s-a tămăduit, Părinţii nevoind să-1 tămăduiască pe dânsul, pentru covârşirea smereniei; milostivindu-se unul din bătrâni, a însemnat [cu semnul crucii] pe cel ce pătimea, şi omul s-a tămăduit îndată. Iar dacă a ieşit dracul, jeluindu-se, a zis bătrânului: "Iată, m-ai scos, acum vin asupra ta". Zisu-i-a lui stareţul: "Vino bucuros, bucuros sunt". Şi a intrat într-însul dracul (mi se pare că de la Dumnezeu a cerut bătrânul aceasta). Şi ajungând stareţul 12 ani având pe dracul şi sfărâmându-1 prin nevoinţa postnicioasă: că în fiecare zi mânca douăsprezece sâmburi de finic. Iar după aceasta a ieşit dintr-însul dracul, iar stareţul, văzându-1 ieşind dintrînsul, i-a zis lui: "Ce fugi? Mai aşteaptă!". Răspuns-a lui dracul: "Dumnezeu să te prăpădească, că de nu El singur, altul nu poate asupra ta".

2. Zis-a Avva Ioan Colovul: "Dacă va voi împăratul să ia cetatea vrăjmaşilor, întâi opreşte apa şi hrana, şi aşa vrăjmaşii, de foame pierind, se supun lui. Aşa şi patimile trupului, dacă cu postire şi cu foame va trăi omul, vrăjmaşii, adică patimile şi dracii, slăbesc din sufletul lui".

3. Zis-a iarăşi: "Cine este tare ca leul? Şi pentru pântecele său cade în cursă şi toată puterea lui se smereşte".

4. Zis-a Avva Pimen. "De n-ar fi venit Navuzardan, mai marele bucătarilor, biserica lui Dumnezeu nu s-ar fi ars, adică de n-ar fi venit odihnirea lăcomiei pântecelui în suflet, mintea n-ar fi căzut în războiul vrăjmaşilor".

5. Zis-a iarăşi: "Atunci când David s-a luptat cu leul, 1-a apucat pe dânsul de gât şi îndată 1-a omorât. Deci şi noi, de vom opri gâtul şi pântecele nostru, adică iubirea de dulceţi şi lăcomia pântecelui, biruim prin Dumnezeu pe nevăzutul leu".

6. Zis-a tot acela: "Acestea trei nu le poţi tăia cu totul: mâncarea şi îmbrăcămintea şi somnul, ci numai din parte poţi a le tăia".

7. Zis-a iarăşi: "Sufletul cu nimic nu se smereşte de nu-1 vei micşora pe dânsul cu pâine, adică să-1 strâmtorezi, hrănindu-1 către singură trebuinţa".

8. Povestit-a oarecine lui Avva Pimen despre un călugăr care nu bea vin; şi a zis: "Vinul nu este nicidecum al călugărilor".

9. Zis-a Avva Iperehie: "Postul este călugărului frâu asupra păcatului; iar cel ce-1 leapădă pe dânsul se află ca un îndrăcit spre femei".


VII. A Sfântului Efrem

1. Leul vânează pentru pântecele său, iar lacomul cu pântecele se sfărâmă pentru îndulcirea pântecelui. Se osteneşte lacomul cu pântece şi se sfărâmă a-şi umple pântecele său cu bucate, şi, mâncând, se jeluieşte din pricina mistuirii, iar înfrânării îi urmează sănătatea şi trezvirea.

2. Călugărul nărăvaş nu va fi nesăgetat. Iar cel ce rabdă în locul în care a fost chemat, mai vârtos va afla odihnă.

3. Zis-a Avva Daniil: "Pe cât trupul înfloreşte, pe atâta sufletul slăbeşte. Şi pe cât trupul se subţiază, pe atâta sufletul înfloreşte".