I. A Sfântului Isaia

Cel ce se teme de neputinţa trupului nu ajunge [la viaţa] cea după fire, nici fapte bune nu poate câştiga; iar dacă cineva cade la Dumnezeu întru toată osteneala sa, puternic este Dumnezeu a-1 odihni pe dânsul. Că de n-ar fi sfărâmat Ghedeon vedrele, n-ar fi văzut lumina făcliilor (cf. Judec. 7: 19); aşa şi omul, dacă nu va defăima trupul, nu va vedea lumina Dumnezeirii.


II. A Sfântului Maxim

Fii cu luare aminte asupra iubirii de sine, că este maica răutăţilor, şi este iubirea necuvântătoare [iraţională] de trup; că dintru aceasta, în chip binecuvântat arătânduse, se nasc cele dintâi gânduri pătimaşe şi stăpânitoare: al îndrăcirii pântecelui, zic, şi al iubirii de argint, şi al slavei deşarte, pricină luând din păruta trebuinţă de nevoie a trupului. Dintru care (gânduri) se naşte tot catalogul răutăţilor. Deci se cuvine, precum s-a zis, de nevoie a lua aminte, şi pe aceasta a o lupta cu multă trezvire; că aceasta stricându- se, se strică toate cele dintr-însa. Patima iubirii de sine îi vâră călugărului gândul miluirii trupului şi a se pogorî întru mâncări mai mult decât se cuvine, aducându-i ca pricină iconomia, chipurile pentru chivernisire, astfel încât câte puţin târându-se, în groapa iubirii de dulceaţă să cadă; iar mireanului îi pune în minte de aici cum să facă grijă de dânsul spre poftă.

Unele patimi sunt ale neastâmpărării [desfrânării], iar altele ale urâciunii [vrajbei]. Iar altele sunt făcătoare atât de neastâmpărare, cât şi de urâciune. Multa mâncare şi dulcea mâncare sunt pricini ale nestâmpărării, iar iubirea de argint şi slava deşartă, a urâciunii către aproapele. Iar maica acestora, iubirea de sine, este pricină a amândurora. Iar acesteia se împotriveşte dragostea şi înfrânarea. Deci cel ce o are pe dânsa are toate patimile; nimeni, zice Dumnezeiescul Apostol, nu şi-a urât trupul său (Ef. 5: 29), ci îl chinuieşte adică şi îl robeşte (cf. I Cor. 9: 27), nimic mai mult dându-i lui, afară de hrană şi de acoperământuri, şi acestea singure spre cele de nevoie spre a trăi i le dă. Deci aşa fără patimă să-1 iubească cineva pe dânsul, ca pe un slujitor al celor Dumnezeieşti, hrănindu-1 şi înălţându-1 pe dânsul cu singure cele ce împlinesc trebuinţa lui.

Pe cine iubeşte cineva, acestuia negreşit şi se sârguieşte a-i plăcea; deci dacă cineva iubeşte pe Dumnezeu, cu adevărat şi cele plăcute Lui se sârguieşte a face; iar dacă iubeşte trupul, pe cele ce îl veselesc pe dânsul le săvârşeşte. Lui Dumnezeu îi place dragostea, curăţia, vedenia şi rugăciunea, iar trupului îi plac îmbuibarea pântecelui, zburdarea, şi cele crescătoare acestora. Pentru aceasta, cei ce sunt în trup, a-i plăcea lui Dumnezeu nu pot, iar cei ai lui Hristos au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Mintea, de va privi spre Dumnezeu, rob are pe trup, şi nimic mai mult nu-i dă lui, afară de cele de nevoie spre a trăi, iar de va căuta spre trup, rob se face patimilor, grijă de dânsul pururea făcând spre pofte.