I. Din viata Sfântului Efrem

Pe Marele Efrem, de multe ori nopţile priveghind primindu-1, treaz iarăşi luminii celei de zi îl dădea, ca domnul întunericului, pe ascuns uitându-se, să nu-1 apuce pe dânsul ferecat cu somnul, şi pentru aceasta din pricina năvălirii aceluia priveghea; că foarte puţin somn îi ajungea lui, gustând numai, şi nu întru saţiu folosindu-1, ci atâta cât era de nevoie a întări şi a ţine trupul lui cel întins cu multe sudori şi osteneli; şi pe multe altele le făcea somnul a fugi de la ochii lui, multe, iar mai vârtos culcarea pe jos, aspra petrecere şi cea în tot chipul topire şi necăjire a trupului.


II. Din viata Sfântului Pahomie

1. Cuviosul Palamon, învăţătorul Marelui Pahomie, dacă se întâmpla vreodată ca în rugăciunile cele de noapte să vadă pe Pahomie cu somnul îngreuiat, ieşea împreună cu dânsul în munte, şi nisipul cel de acolo, în coşniţe luându-1, aşa îl muta din loc în loc şi îl deşerta, dintru aceasta pe trup şi pe mintea cea îngreuiată le gătea a se trezvi către rugăciuni şi cântări. Şi zicea către dânsul stareţul: "Trezveşte-te, Pahomie, ca nu cumva să te ispitească ispititorul şi în deşert să se facă osteneala noastră". Deci se obişnuia Pahomie, stând la rugăciune, a-şi întinde mâinile şi nicidecum a le slobozi în jos pe dânsele, ci cu întinderea lor ca pe cruce întinzându-se, aşa chinuind trupul, sufletul către trezvire îl întorcea.

2. Se spunea despre Avva Sarmata că, postind de-a pururea şi înfrânându-se, aşa a biruit somnul, încât, dacă-i zicea lui "du-te", se ducea, şi când îi zicea "vino", venea.


III. A Sfântului Isaia Frate, fă privegherea ta cu bună rânduială, şi să nu lipseşti trupul tău de trebuinţa lui, şi săvârşeşte slujbele (rugăciunile) tale cu blândeţe şi cu cunoştinţă, ca nu cumva din multa priveghere să se întunece sufletul tău şi să fugă din stadion. Deci ajungă-ţi ţie a socoti că lucrurile faptelor bune sunt ostenelile cele trupeşti întru cunoştinţă şi că naşterile patimilor se fac întru lenevire. A iubi lăţimea [destinderea] izgoneşte cunoştinţa; iar a iubi osteneala este urâciune către patimi; iar trândăvia le aduce pe dânsele fără osteneală. Deci nu lua aminte, frate, la odihni, până când eşti în trupul acesta, nici să-ţi crezi ţie de te vei vedea pe tine la o vreme odihnit dinspre patimi. Pentru că vrăjmaşii se strâng [retrag] pe eişi până la o vreme, dar de va slobozi omul inima sa, socotind că s-a odihnit, fără de veste sar asupra ticălosului suflet, şi-1 hrăpesc pe dânsul ca pe o vrabie; şi dacă se fac mai tari decât dânsul, îl smeresc fără milostivire întru tot păcatul, mai cumplit decât cele dintâi pentru care se ruga să i se ierte.

Deci să stăm întru frica lui Dumnezeu, păzind şi săvârşind partea noastră cea lucrătoare, păzind toate faptele bune care opresc răutatea vrăjmaşilor; că ostenelile şi obosirile acestei vremi scurte, nu numai că ne păzesc pe noi de răutate, ci, iarăşi, ele gătesc sufletului cununi de mai-nainte, până ce va ieşi din trup. Că Domnul nostru şi Dascălul, ştiind marea nemilostivire a vrăjmaşilor, şi miluind neamul nostru, a poruncit întru asprimea inimii, zicând: Fiţi gata în toată vremea, că nu ştiţi în care ceas vine tâlharul, ca nu cumva să vină fără de veste şi să vă afle pe voi dormind (Matei 24: 42-43); şi iarăşi: Căutaţi ca nu cumva să se îngroaşe inimile voastre cu mâncări, şi cu beţii, şi cu griji lumeşti, şi va veni asupra voastră de năprasnă ceasul (Luca 21: 34).

Şi ştiind că, de nu va avea omul ceva de-al vrăjmaşilor, aceştia nu-1 pot birui pe dânsul, trimiţând pe ucenicii Săi, le zicea lor: lată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, ci nimic să nu luaţi pe cale (Matei 10:16). Că atâta vreme cât aveau ceva dintrale lupilor, nu puteau scăpa de dânşii. Deci întorcându-se ei sănătoşi şi păzind porunca, S-a bucurat împreună cu dânşii şi, împuternicind inima lor, le zicea: Văzut-am pe Satana ca pe un fulger din cer căzând, lată, vă dau vouă stăpânire [putere] să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nu vă vor nedreptăţi pe voi (Luca 10:18-19).

Deci trimiterea Lui în frică şi în păzire a fost; iar când au împlinit porunca, le-a dat lor stăpânire cu putere; aceste cuvinte nu sunt numai ale acelora, ci şi a tuturor celor ce împlinesc poruncile. Şi iarăşi împuternicindu- i pe dânşii ca să nu obosească întru necazuri, le zicea lor dându-le darul în inimile lor: Voi sunteţi cei ce aţi rămas cu Mine întru năpastele Mele (Luca 22: 28), adică cei ce stau peste cele afară de fire, până când le vor tăia pe ele.

Şi acestea le-a zis lor mergând spre Cruce: Şi Eu, zice, vă rânduiesc vouă împărăţie precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea (Luca 22: 29-30). Deci cel ce voieşte a mânca şi a bea la masa Lui să meargă împreună cu Dânsul la Cruce, căci Crucea lui Iisus este reaua pătimire şi înfrânarea dinspre toată patima, până când se vor tăia toate patimile; precum şi Apostolul, tăindu- le pe dânsele, zicea: Cu Hristos împreună m-am răstignit, şi de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine. Şi iar a zis: Cei ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 2: 20). Şi scriind şi lui Timotei, zicea: Dacă împreună am murit, şi împreună vom împăraţi. Dacă ne vom lepăda, şi Acela se va lepăda de noi (II Tim. 2:11-12). Şi cine sunt cei ce se leapădă de Dânsul, dacă nu cei ce fac voile lor cele trupeşti şi ocărăsc sfântul Botez, prin care s-a dat nouă iertare păcatelor?

Dar avem pocăinţă şi după sfântul Botez, că de n-ar fi fost pocăinţă, nu s-a fi mântuit cineva. Căci cunoscând Apostolul cum că şi după Botez este cel ce păcătuieşte, zice: Cel ce fură să nu mai fure (Ef. 4: 28). Deci, de avem pecetea sfântului Botez, să ne sârguim a părăsi păcatele noastre ca să aflăm milă în ziua aceea. Că s-a apropiat, şi vine şezând pe scaunul slavei Sale, şi se vor aduna toate seminţiile înaintea Lui, şi fiecare în parte se arată întru făclia [candela] sa ce este în partea cea lucrătoare a bunătăţilor. Cel ce nu are untdelemn, făclia lui se va stinge, iar el se va arunca întru întuneric; iar acela a cărui făclie este luminată, va intra împreună cu Dânsul întru împărăţie.

Deci să ne sârguim, iubiţilor, să umplem cu untdelemn vasele noastre până ce suntem în trup, ca să lumineze făclia noastră. Vasele noastre sunt puterile sufletului, cele ce încap [cuprind] faptele bune, iar undelemnul cel dintru dânsele este lucrarea tuturor bunătăţilor. Iar făclia cea luminoasă este mintea cea primitoare de strălucirea cea Dumnezeiască. Deci sufletul care se face purtător de lumină prin lucrurile cele bune va intra împreună cu Hristos întru împărăţie; iar cel care se face întunecat din lucrarea lucrărilor întunericului sau din lenevirea spre bunătăţi se va duce întru întunericul care i s-a solit luişi prin cele ce a făcut.

Zis-a iarăşi: "Urăşte, frate, pe toate cele din lume, şi trupeasca odihnă, că acestea te fac pe tine vrăjmaş al lui Dumnezeu. Că precum omul, având vrăjmaş, bate război cu dânsul, aşa datori suntem cu trupul nostru a bate război ca să nu-1 odihnim pe dânsul. Că depărtarea, cei de demult, fugire de trup o au zis, şi cugetare la moarte.


IV. A lui Avva Marcu

Domnul nostru Iisus Hristos, cu cuviinţă Dumnezeiască, precum ştie, însuşi mai-nainte purtând grijă de mântuirea tuturor, cu feluri de dogme pe cuvântul slobozeniei aşezându-1, un singur scop de cuviinţă a hotărât tuturor, zicând: Pocăiti-vă! Aşa încât dintru aceasta să cunoaştem noi că felurimea poruncilor în hotarul pocăinţei încetează. Iar pocăinţa, precum mi se pare, nici în vremi, nici în fapte nu se îngrădeşte împrejur [circumscrie], ci, prin poruncile lui Hristos, după măsură se iscuseşte. Unele porunci sunt mai cuprinzătoare: pe multe din cele osebite întru dânsele cuprinzând şi multe miriade ale răutăţii tăindu-le; pentru aceea, iubitorii de Dumnezeu şi statornicii în credinţă spre poruncile cele cuprinzătoare se silesc, iar pe cele din parte [osebite], după întâmplare întâlnindu-le, nu le trec cu vederea.

Tuturor dar - şi celor mici, şi celor mari - până la moarte, nesăvârşită este pocăinţa; căci izbăvitorul sufletelor noastre, tuturor un singur hotar cuprinzător al poruncilor punând, a zis către Apostoli: Ziceţi-le lor: Pocăiţi-vâ, că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (cf. Matei 3: 2), punând împreună şi porunci (cf. Matei cap. 5 şi urm.; Fapte 2: 38 şi urm.; 3: 19 şi urm.), care porunci isprăvesc pocăinţa, iar împlinirea lor până la moarte o a hotărât, zicând: Cel ce-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, în viaţa veşnică îl va afla pe dansul (Matei 10: 39), şi strigă, grăind: Cel ce va strica o poruncă dintru acestea mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, prea mic se va chema întru împărăţia cerurilor (Matei 5: 19). Deci dacă până la moarte a hotărât pocăinţa, precum se arată, cel ce zice că mai-nainte de moarte o a săvârşit strică porunca, scoţând moartea.

Dar negreşit îmi vei zice mie: "Cei ce cu adevărat au plăcut lui Dumnezeu şi către desăvârşire au ajuns, de ce fel de pocăinţă încă mai au trebuinţă?, / . Zic şi eu ţie cum că: "Au fost nişte oameni ca aceştia, şi încă sunt, şi eu mărturisesc aceasta. Dar ascultă cu pricepere şi cunoaşte cum şi aceştia au trebuinţă de dânsa. Minciuna, de la Diavolul a zis Domnul că este; şi a căuta la femeie pentru a o pofti, preacurvie a socotit, şi mânia cea către aproapele, cu uciderea o a asemănat.

Cine dar este unul ca acesta care nicicum să nu ştie de minciună, şi străin să fie de toată pofta cea din vedere, şi niciodată să nu se mânie în zadar pe aproapele, nici să se afle vreodată vinovat de grai deşert, încât să nu aibă trebuinţă de pocăinţă? Că, deşi acum nu este într-acest fel, dar fiindcă a fost odinioară, dator este a face pocăinţă până la moarte. încă şi firea ne învaţă pe noi să nu o lăsăm pe dânsa până la moarte. Mintea cea cuvântătoare nu poate să nu \lucreze: măcar şi desăvârşit în bine s-ar afla, întru cele de-a dreapta lucrează; iar dacă cu pricina săvârşirii [depline] va înceta din lucrarea celor bune, negreşit spre stânga se pleacă; şi depărtându-se dinspre stânga, iarăşi spre dreapta fireşte se trage. Iar lucrarea celor de-a dreapta, şi celor nou-începători, şi celor din mijloc, şi celor desăvârşiţi, rugăciunea este, şi curăţirea gândurilor, şi răbdarea întru cele ce vin asupră-le, fără de care nu e cu putinţă a se îndrepta prin celelalte porunci prin care se face bine-primită pocăinţa.

Caută pe cei ce din veac au călătorit în viaţa aceasta, şi vei afla că nimeni nu s-a făcut drept, fără numai cine a purtat grijă de aceasta, şi nimeni nu s-a osândit, fără numai cine o a defăimat pe aceasta. Dacă diavolul nu încetează a bate război cu noi, pentru aceasta nici lucrarea pocăinţei nu trebuie a o lăsa vreodată. Că deşi chiar şi până la moarte de ne-am nevoi, nici aşa n-am împlini pe cât trebuie, că nimic vrednic de împărăţia cerurilor n-am făcut. Că precum mâncăm şi bem şi vorbim fireşte, aşa şi a ne pocăi fireşte suntem datori. Odată, cel vrednic de moarte, după lege, se omora; iar cel ce a trecut întru credinţă trăieşte pentru pocăinţă, deşi nu osebit [nu pentru altă pricină], ci pentru păcatul neascultării.

Botezându-ne, ne-am curăţit, curăţindu- ne, porunci am luat; cel ce nu face pe cea de-a doua [împlinirea poruncilor], pe cea dintâi o a spurcat [curăţirea prin Botez], uitare luând de curăţirea păcatelor lui cele de demult, de care nimeni nu se află cu totul curăţit, niciodată, nimic din cele poruncite părăsind. Pentru aceasta, tuturor le este nevoie de pocăinţă până la sfârşit. Cel ce o ocoleşte (o hotărăşte împrejur [o circumscrie]) pe dânsa, se întoarce înapoi, şi căderile cele vechi le înnoieşte. Credinciosul Avraam şi Dreptul Iov, pământ şi cenuşă s-au numit pe eişi, iar aceste smerite graiuri sunt semn al smeritei cugetări, iar cel despărţit de pocăinţă nu poate cugeta smerit.

Cei trei tineri mari Mucenici, în mijlocul văpăii ce ardea se mărturiseau, şi ziceau cum că au greşit şi au nelegiuit, şi de relele cele de oarecând se pocăiau. Pe scurt, desăvârşiţi fiind, toată lauda lor are putere de pocăinţă. Deci dacă şi cei ce foarte bine au plăcut şi desăvârşiţi prin lucruri s-au arătat, de acest ajutor s-au folosit până la moarte, cine este de aici care, cu pricina dreptăţii îndrăznindu- şi, şi pocăinţa să o defaime? Mie mi se pare că nici dacă ar fi cineva sfânt ca Pavel sau ca Petru, nici aşa nu va alege a părăsi pricina smeritei cugetări. Pentru aceasta, Petru, pe sineşi cu Cornilie s-a alăturat, zicând: Scoală, că şi eu sunt om! (Fapte 10: 26). Iar Pavel, de darul dat lui de la Hristos, pe sineşi înapoi până la moarte socotindu-se, aşa zicea: Alerg, ca doar o voi prinde, spre ceea ce m-am prins de Domnul (Filip. 3: 12). Prindere a numit petrecerea cea până la ieşire.

Deci, spune-mi acum, firea noastră, câtă putere are spre blagocestie? Oare pe aceasta în fiecare zi suntem datori a o aduce lui Dumnezeu, sau nu? Negreşit îmi vei zice că da, de vreme ce pe aceasta Dumnezeu o a arătat firii, şi după putere a pus poruncile. Deci dar, dacă astăzi, aducându-se Lui bunătate, de astăzi este datoria, arată-mi mie de aici vreo răsplătire a păcatului celui de demult pe care l-ai făcut?! Şi eu voi zice ţie că nu numai aceasta nu o vei avea a o arăta, ci nici toate zilele nu-ţi vor ajunge pentru a o plăti fără lipsă; arată-mi deci de unde este aceasta arătat? Dintru aceea că nu totdeauna întru aceleaşi fapte bune ne aflăm.

Că pre cât astăzi vei adăuga la fapta bună, pe atâta te-ai vădit dator al celei trecute, arătată făcând puterea firii. Că prin adăugirea de astăzi te-ai arătat cum că nu a firii, ci a voirii este lipsa de ieri, şi, pentru aceasta, de păcat ne lucrăm.

Inima cea iubitoare de dulceti, temniţă şi lanţ este sufletului în vremea ieşirii, iar cea iubitoare de osteneală, uşă deschisă este.

Frica Gheenei şi dorul Raiului dau răbdare în cele necăjicioase. Şi aceasta nu de la noi, ci de la Cel ce cunoaşte gândurile noastre.

Precum pe faptele noastre bune, ostenelile şi necinstirile, aşa şi pe răutăţi, dulceţile şi slavele de la oameni s-au obişnuit a le naşte.

Cel ce, pentru frica relei pătimiri şi a ocării, cu oamenii se ceartă, sau va pătimi aici necazuri mai mult, sau în veacul cel viitor, fără de milostivire se munceşte.

Cel ce reaua pătimire şi necinstirea pentru adevăr şi le alege, apostolicească cale călătoreşte, crucea răbdând, şi cu lanţ împrejurându- se. Iar cel ce se ispiteşte afară de aceste două feluri de luare aminte a inimii, se înalţă cu mintea şi cade în ispită prin cursa diavolului.

Afară de zdrobirea inimii, cu neputinţă este cu totul a se izbăvi cineva de răutate. Iar inima o zdrobeşte înfrânarea cea din trei părţi: a omului, a hranei şi a odihnei celei trupeşti. Că prisosinţa acestora, pe dulcea pătimire o pune înăuntru. Iar dulcea pătimire primeşte gândurile cele viclene; se împotriveşte încă şi rugăciunii, şi celei după cuviinţă slujiri.


V. A Sfântului Isaac

Precum din dureri se naşte rod, veselind pe cei ce l-au născut, aşa din osteneală se naşte în sufletul celui ce se nevoieşte cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu. Iar celor spurcaţi şi iubitori de dulceţi, rodul ruşinii [se naşte]. Osteneala cea trupească, fără de curăţirea minţii, ca un zgău [pântece] neroditor şi ţâţe uscate [se face], căci de cunoştinţa lui Dumnezeu nu poate să se apropie, şi trupul adică cu totul ostenit îl face, şi nimic nu isprăveşte. După toată odihna, urmează truda, iar după toată truda cea după Dumnezeu urmează odihna. Spală, frate, frumuseţea sufletului tău cu lacrimi şi cu posturi şi cu cealaltă rea pătimire. Necazul cel ce se face pentru Dumnezeu este mai presus decât orice lucru ce se face fără de necaz, pentru că necazul cel de bunăvoie, lămurirea dragostei celei adevărate o răsare. Iar lucrul odihnei, din saturarea conştiinţei se face. Pentru aceasta, în necazuri s-au lămurit sfinţii şi nu întru răsuflare [odihnă].

Iar tu, o, râvnitorule al patimii lui Hristos, întru sineţi nevoieşte-te, ca să te învredniceşti a gusta din slava Lui. Că dacă împreună pătimim, tot împreună ne vom slăvi. Că dacă trupul nu pătimeşte pentru Hristos, mintea nu se slăveşte împreună cu Dânsul. Vieţuirea cea trupească cere deşteptarea simţirilor, iar vieţuirea cea sufletească, adică lucrarea cea gânditoare, deşteptarea inimii, şi precum în fire mai presus este sufletul decât trupul, aşa şi lucrul sufletului, mai mare este decât lucrul trupului. Şi precum dintru început, mai-nainte a mers plăsmuirea trupului decât insuflarea [harului], adică decât facerea sufletului, aşa şi lucrurile cele trupeşti mai-nainte aleargă decât lucrul sufletului.


VI. A Sfântului Efrem

Frate, sârguieşte-te să păşeşti pe calea cea strâmtă şi necăjicioasă, mai-nainte până ce o vei călători pe aceasta mai strâmtă. Nu iubi odihna trupească, ca să nu afli într-însa pagubă duhovnicească.


VII. A Sfântului Maxim

Smerenia şi reaua pătimire, de tot necazul izbăvesc pe om, una adică taie patimile cele sufleteşti, iar cealaltă, pe cele trupeşti. Că aceasta se arată făcând şi Fericitul David, întru cele ce se roagă către Dumnezeu, zicând: Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24:19).