I. A lui Paladie

Avva Pamvo a trimis pe ucenicul său să vândă rucodelia sa, şi, zăbovind, precum ne spunea nouă, şaisprezece zile, noaptea dormea în pridvorul bisericii la biserica Sfântului Apostol Marcu; şi văzând slujba bisericii, a învăţat tropare, apoi s-a întors la stareţ.

Şi i-a zis lui stareţul: "Te văd pe tine, fiule, tulburat, nu cumva ţi s-a întâmplat vreo ispită în cetate?"

A răspuns fratele: "Vai de noi, Avva, că întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta, că nici canoane, nici tropare nu cântăm; că, mergând în Alexandria, am văzut cetele [corurile] bisericii cum cântă, şi în scârbă multă m-am făcut, că nu cântăm şi noi canoane şi tropare".

Zis-a lui Stareţul: "Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa monahii hrana cea tare, cea zisă prin Duhul Sfânt, şi vor urma cântărilor şi glasurilor; căci ce umilinţă, ce lacrimi se nasc din tropare, când stă cineva în biserică sau în chilie şi îşi înalţă glasul său ca boii? Că dacă stăm înaintea lui Dumnezeu, întru multă umilinţă suntem datori a sta, şi nu întru răspândire. Că n-au venit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească cu mintea şi să cânte cântări şi să numere glasuri şi să-şi clatine mâinile şi să mişte picioarele, ci datori suntem în frica lui Dumnezeu cu cutremur, în lacrimi şi în suspinuri, cu glas evlavios, umilit şi măsurat a duce rugăciuni la Dumnezeu.

Iată, zic ţie, fiule, că vor veni zile când vor strica creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii, şi ale Sfinţilor Apostoli, şi ale Dumnezeieştilor Prooroci, ştergând Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti, şi se va vărsa mintea întru acestea, iar de acelea se vor depărta. Că pentru aceasta au zis Părinţii noştri că cei ce sunt în pustia aceasta să nu scrie vieţile şi cuvintele Părinţilor pe piele [pergament], ci pe hârtii, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile Părinţilor şi să scrie după voile lor, că mare va fi nevoia cea viitoare".

Şi i-a zis lui fratele: "Dar ce? Se vor schimba obiceiurile şi predaniile creştinilor, şi nu vor fi preoţi în biserici, de se vor face acestea?"

Şi a zis stareţul: "în nişte vremi ca acestea, se va răci dragostea multora, şi nu puţin necaz va fi: năvăliri ale neamurilor şi porniri ale noroadelor; nestatornicie a împăraţilor şi benchetuire a preoţilor; lenevire a călugărilor - egumenii vor fi nebăgători de seamă pentru a lor mântuire şi a turmei; osârdnici toţi şi sârguitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici; gata a osândi vieţile stareţilor şi cuvintele lor, nici urmându-le, nici ascultându-le, ci mai vârtos luându-le în râs şi zicând: «Deam fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi».

Iar Episcopii vor fi în zilele acelea sfiindu-se de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri [mită], neţinând parte săracului la judecată, necăjind văduvele, pe copiii cei săraci obidindu-i; şi va intra în norod necredinţă, neastâmpărare, urâciune, vrajbă, zavistie, sfadă, furtişaguri, beţii".

Şi a zis fratele: "Şi ce va face cineva în vremile şi anii aceia?"

Şi a zis stareţul: "Fiule, în nişte zile ca acestea, cineva, mântuind, mântuieşte pe al său suflet şi mare se va chema întru împărăţia Cerurilor".


II. Din viata Cuviosului Luca cel Nou

Cuviosul Luca a mers odinioară la oarecare din prieteni, sârguitor şi acela, povăţuitor al turmei bărbaţilor iubitori de Dumnezeu. Şi cum i-a trecut lui a treia zi, l-a apucat pe el dorul de colibă şi de pustie, drept care poftea să se întoarcă, dar proestosul nu i-o dădea; că şi pe dânsul dorul bărbatului îl ţinea, şi nu suferea despărţire, căci iuţi sunt dorurile celor ce după Dumnezeu doresc şi decât cele fireşti mai puternice. Iar cum acela nu slăbea, ci cerea arătat întoarcerea, egumenul, de vreme ce apucase şi pricină, praznic oarecare fiind, mai aspru oarecum, ca cel ce şi la suflet de dragoste se împuţina, zicea către dânsul: "Până când, aşa, mojiceşte, te împotriveşti, şi pustia, mai mult decât slujba bisericii, o cinsteşti? Că mai vârtos praznic mare lângă uşă fiind, de a cărui sfinţite graiuri te poţi păgubi, pagubă prea mare îţi poţi face".

Către acestea, Purtătorul de Dumnezeu, cu cea potrivită lui şi fericită simplitate, a zis: "Dascăle bune, păstorule blagoslovit, bine porunceşti, şi canoanele adică şi citirile foarte folosesc de vom lua aminte la dânsele, dar toată slujba bisericească către ce aduce, şi care este scopul acestora? Cu adevărat, precum însuţi înveţi, către frica lui Dumnezeu povăţuiesc şi aduc pe cei sârguitori. Dar cel ce se sârguieşte pe însuşi Acela a-L avea în inimă, oare din acestea de care zici, are trebuinţă de ceva?"

Şi cum a auzit acela acestea, mult minunându-se de dânsul pentru răspuns, n-a mai voit nicidecum să-1 oprească, ci l-a slobozit îndată spre a se duce spre al său sălaş.


III. A Sfântului Diadoh

Când sufletul va fi întru îndestularea fireştilor sale roade, îşi face şi cântare de psalmi cu glas mai mare, şi cu glas mai vârtos voieşte să se roage; iar când de Duhul Sfânt se lucrează, încet şi cu toată dulceaţa cântă şi se roagă cu toată inima. Iar acestei aşezări adică îi urmează şi bucurie pătrunsă de închipuiri, iar acesteia, duhovnicească lacrimă, şi, după toate acestea, o veselie oarecare iubitoare de linişte. Că fierbinte este pomenirea ceea ce petrece prin măsurarea [domolirea] glasului, gătind inima a aduce oarecari cugetări înlăcrimate şi blânde; drept aceea, atunci cu adevărat e cu putinţă a se vedea seminţele rugăciunii cu lacrimi semănându-se în pământul inimii pentru nădejdea bucuriei secerişului. însă când ne îngreuiem de multă mâhnire, trebuie a face cântarea cu glas puţin mai mare, atingând sunetele sufletului cu bucuria nădejdii până când acel nor prea greu se va risipi de vânturile cântării.


IV. A lui Avva Casian

Toate Obştile cele de la Răsărit, şi mai vârtos cele din Egipt, au la rugăciune şi la cântări un canon ca acesta. Adunându-se fraţii împreună în vremea pravilei, atunci când se isprăveşte psalmul, nu îndată se pornesc către plecarea genunchilor, ci, mainainte de a pleca genunchii, stând puţin, mâinile întinse avându-le, se roagă, iar după acestea, căzând la pământ, şi câte puţin întru plecarea genunchilor iarăşi rugându-se, toţi împreună se scoală şi, iarăşi întinzând mâinile, mai întins şi mai cu osârdie împlinesc rugăciunile, nici unul genunchii plecând, nici de la rugăciunea îngenuncherii sculându- se până când nu se va scula şi nu va pleca mai întâi cel ce le face lor rugăciunea.

Deci, precum s-a zis, atunci când, după ce pe cele mai-nainte zise slujbe le săvârşesc, se adună, atâta tăcere de către toţi se face, încât s-ar putea socoti că nu este nici un om într-atâta mulţime de fraţi. Iar mai vârtos în vremea rugăciunilor, când nici scuipat nu se leapădă, nici tuse nu se aude, nici lene sau căscare de dormitare, nici oftare cu sunet în sus nu se trimite, cel ce întru moleşeala minţii cu strigare săvârşeşte rugăciunile, îndoit zic că greşeşte: întâi adică, ca cel ce cu trândăvie se roagă, iar al doilea, ca cel ce cu glas neiscusit izbeşte auzul şi mintea o împrăştie, împresurându-1 şi duhurile cele viclene, care, dacă ne văd pe noi stând la rugăciune, cu gânduri necuvioase şi cu trândăvie îngreuiază sufletul. Şi pentru aceasta şi psalmii fără strigare sau tulburare se sârguiesc să-i săvârşească: că nu se veselesc întru mulţimea stihurilor, ci în înţelegerea minţii, urmând acelui cuvânt ce zice: Cănta-voi cu duhul, cănta-voi şi cu mintea (I Cor. 14: 15). Că mai de folos este a cânta zece stihuri cu pricepere, decât tot psalmul cu tulburarea mintii.

Iar sfârşindu-se psalmii şi canonul, precum am zis mai sus, nimeni din fraţi nu cutează câtuşi de puţin să stea şi să vorbească cu altul, ci, întru chilia lor intrând, la lucru stăruie, precum are fiecare în mâini, împlinind porunca Apostolului. Şi iar în vremea pravilei - la al treilea, al şaselea şi al nouălea ceas - dacă cineva nu ajunge mai-nainte de a se săvârşi cel dintâi psalm, de aici nu cutează să intre în biserică, nici să se amestece pe sine cu cei ce cântă, ci, înaintea uşilor stând, aşteaptă ieşirea fraţilor. Şi ieşind toţi, punând metanie până la pământ, cere iertăciune lenevirii sale; iar în adunările cele de noapte, până la al doilea psalm se dă iertăciune celor ce zăbovesc [întârzie].


V. Din Pateric

1. Avva Macarie cel Mare, cum slobozea biserica, zicea către fraţi: "Fugiţi, fraţilor!". Şi i-a zis lui unul din bătrâni: "Unde avem să fugim mai mult decât în pustia aceasta?". Iar el, punând degetul său în gura sa, a zis: "De aceasta fugiţi". Şi, de aici, a intrat în chilie, iar încuind uşa, şedea.

2. Se spunea despre Avva Sisoe Tebeanul că, cum apuca de slobozea biserica, îndată se pornea în chilia sa, tăcând degrab, şi asemănându-se cu cel ce fuge; iar unii din cei ce-1 vedeau pe dânsul făcând aşa ziceau: "Acesta drac are". Iar acela, lucrul lui Dumnezeu făcând, nu lua aminte la cei ce grăiau asupra lui.

3. Un frate a întrebat pe Avva Siluan, zicând: "Ce să fac, Avva? Cum să câştig umilinţă? Că foarte sunt surpat de trândăvie, de somn şi de dormitare, iar când mă scol din somn, mă lupt mult întru cântare, şi nu pot să biruiesc dormitarea, nici psalm fără glas nu pot zice".

Şi a răspuns lui stareţul: "Fiule, a spune tu psalmi cu glas, întâi e pricină de mândrie, că-ţi zice ţie gândul: «Eu cânt, iar fratele nu cântă»; al doilea că învârtoşează inima ta şi nu o lasă a se umili. Deci, de voieşti umilinţă, lasă cântarea, iar când stai făcând rugăciunile tale, să caute mintea ta la puterea stihului şi socoteşte că înaintea lui Dumnezeu stai, a Celui ce cearcă inimile şi rărunchii. Iar când te scoli din somn, mai-nainte de toate să slăvească gura ta pe Dumnezeu, şi apoi citeşte credinţa [Crezul] şi Tatăl nostru, şi atunci începe canonul tău, rar suspinând, şi aducându- ţi aminte de păcatele tale şi de munca întru care te vei munci".

Zis-a fratele: "Eu, părinte, de când m-am făcut călugăr, urmarea canonului şi ceasurile după Octoih le cânt".

Răspuns-a stareţul: "Pentru aceasta fug de la tine umilinţa şi plânsul; socoteşte pe Părinţii cei mari, cum, neînvăţaţi fiind, şi nici glasuri, nici tropare ştiind, fără decât nişte puţintei psalmi, ca nişte luminători în lume au strălucit. Ce fel erau Avva Pavel cel Simplu, şi Avva Pamvo, şi Avva Apollo şi ceilalţi Purtători de Dumnezeu Părinţi, care şi morţi au înviat, şi puteri mari au făcut, şi stăpânire asupra dracilor au primit...! Nu cu cântări şi tropare şi glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inimă zdrobită şi cu postul prin care şi frica lui Dumnezeu se face în inimă necurmat şi plânsul se ţine, cel ce curăţeşte pe om de tot păcatul, şi mintea mai albă decât zăpada o lucrează.

Iar cântarea, pe mulţi întru cele mai dedesubt ale pământului i-a pogorât: nu numai pe mireni, ci şi pe preoţi i-a moleşit, şi în curvie şi în alte patimi urâte i-a adus. Deci cântarea, a mirenilor este, că pentru aceea se şi adună norodul în biserică. Socoteşte, fiule, câte cete sunt în cer, şi nu este scris despre nici una dintr-însele că cu Octoihul [cele opt glasuri] cântă, ci o ceată neîncetat cântă «Aliluia!». Iar alta: «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!». Iar alta: «Blagoslovită este slava Domnului din locul şi din casa Lui!». Deci tu, fiule, de voieşti întru rugăciuni umilinţă a câştiga, urmează Părinţilor, păzind pe cât poţi mintea nerisipită. Iubeşte smerenia lui Hristos. Şi oriunde vei merge, nu te arăta pe sineţi ca un ascuţit la minte şi învăţător, ci ca un neînvăţat şi ucenic, şi Dumnezeu îţi va da tie umilinţă".

4. Zis-a un stareţ: "Cei ce se roagă lui Dumnezeu, datori sunt în pace, în linişte multă şi în aşezare a o face, şi nu cu strigări necuviincioase şi amestecate prin care pe ei şi pe cei de aproape să-i tulbure, ci cu durere de inimă şi cu gânduri treze a lua aminte la Domnul. Că aşa sunt unii, patimi trupeşti având, atunci când îi ard sau îi taie, bărbăteşte şi cu răbdare suferă durerea, nestrigând sau tulburându-se, ci ţinându-se pe sineşi, şi durerile cele de doftorie cu tăcere răbdândule. Iar alţii, asemenea cu aceia aflându-se, şi tot aceleaşi pătimind, strigări necuviincioase şi tulburări uneltesc. Dar durerea tot aceeaşi este şi a acelora ce strigă, şi a acelora ce nu strigă; aşa şi la rugăciuni şi la umilinţe.

Sunt unii care, cu linişte rugându-se, durerea inimii întru netulburare o păzesc, iar alţii, neoprindu-se pe eişi, cu tulburare şi cu sunet îşi fac rugăciunile, încât şi cei ce aud se smintesc. Dar nu se cuvine ca robul lui Dumnezeu să fie întru neaşezare, ci întru toată smerita cugetare şi liniştea, precum se zice la Proorocul: Spre cine voi căuta, fără de numai spre cel blând şi liniştit şi care se cutremură de cuvintele Mele (Is. 66: 2). Că cei ce petrec aşa, şi pe cei ce-i văd pe toţi îi folosesc".


VI. A Sfântului Efrem

A ajunge mai-nainte de toţi în biserică, bun lucru şi mântuitor este; iar a ieşi din biserică mai-nainte de otpust, fără de mare nevoie, vătămător şi pierzător. Deci tu, iubite, ca să te foloseşti, aşteaptă şi ascultă Dumnezeieştile Scripturi. Că precum în zăduf, un pahar de apă rece e degrab primit de omul călător, aşa Dumnezeieştile cuvinte rourează sufletul. De voieşti să auzi, aşteaptă, şi de vei auzi, înţelept vei fi; iar dacă cu greu suferi răbdarea de a auzi cuvântul, nu cu atât mai vârtos fapta? Deci de aici să te cunoşti pe sineţi dacă eşti lenevos ca şi mine. Iar intrând noi în casa Domnului, toată răspândirea să se depărteze de la cugetul nostru, iar omul nostru cel dinlăuntru să se îndeletnicească întru vedenie şi rugăciune, iar mintea noastră să nu se tulbure de oarecari gânduri străine.

Să cunoaştem înaintea Cui stăm la rugăciune, şi tot sufletul nostru şi inima să fie umilindu-se către Dânsul, şi nimic altceva nălucind. înţelege şi pe cea zisă în pildă:

"Dacă, luând cineva legătură de argint în mâna sa, se va duce la bâlci ca să cumpere boi, au doară la porci va lua aminte? Iar dacă voieşte să cumpere măgari, au doară îi va socoti pe câini? Au nu cugetul lui se va lipi de cele ce pofteşte, socotindu-le numai pe acelea, ca nu cumva, înşelându-se, să piardă în zadar cele din mâini?"

Aşa şi noi, când intrăm în sfinţita casă, înaintea lui Dumnezeu să stăm, şi toată gândirea noastră la Dânsul să o întindem, şi pe cele ale Lui singure să le cugetăm şi să le închipuim, ca şi mântuirea noastră de aici să o neguţătorim, şi bunătăţile cele cereşti să le dobândim. Dar nici la oareşicare vorbă să nu ne abatem cu aproapele, ca nu în loc de a îmblânzi pe Făcătorul cerului şi al pământului, să ne aflăm întărâtându-L.

Căci aşa cum cineva, stând şi vorbind cu împăratul, dacă ar fi chemat de un împreună- rob, va lăsa pe minunata şi slăvită vorbire a împăratului, şi întorcându-se, va vorbi cu cel împreună-slugă, de sineşi ocărăşte pe împăratul şi înfricoşătoare urgie de la acela îşi pricinuieşte luişi, tot aşa şi cel ce vorbeşte în vremea cântării sau a rugăciunii. Deci datori suntem ca în chipul în care îngerii cu mult cutremur stând săvârşesc laudă Ziditorului, aşa şi noi la cântare să stăm. Iar dacă fratele cel ce stă lângă tine, fiind poate neputincios cu trupul, tuşeşte sau scuipă mult, nu te supăra pe dânsul, ci adu-ţi aminte că mulţi s-au dat pe sine spre slujirea bolnavilor şi a buboşilor, ca dintru aceasta mult să câştige, cu iscusul învăţându-se dragostea şi milostivirea. Şi tu, ca cel ce cu acelaşi trup eşti înfăşurat, aproape eşti de nişte neputinţe ca acestea, deşi acum, cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, eşti sănătos cu trupul; pentru aceea, nu te înălţa asupra celui neputincios, ci teme-te ca să nu pătimeşti aceleaşi sau mai rele decât acelea, şi întăreşte-te pe sineţi cu milostivirea cea către frate.