I. A lui Paladie

In Tavenia este o mănăstire de femei ca de patru sute, de cealaltă parte a râului fiind cea a bărbaţilor. Aici era o fecioară care făţărea nebunia pentru Hristos, cu numele Isidora, defăimându-se pe sine şi smerindu- se. Atât de mult se îngreţoşau surorile de aceasta, încât nici nu voiau să mănânce împreună cu dânsa. Iar ea cu bucurie primea aceasta. Iar în mănăstire fapta ei bună era foarte de folos, ca o roabă ascultând de toti la toată trebuinţa lor. Şi cu toată blândeţea slujind lor, era ca o cârpă a surorilor, precum a zis Domnul că cel ce voieşte să fie mare să fie tuturor slugă (Matei 20: 27) şi, de i se pare cuiva a fi înţelept, nebun să se facă (I Cor. 3:18).

Portul tuturor celorlalte era tunderea, căci aveau culion pe cap, iar ea, cu o cârpă legându-şi capul, aşa făcea toată slujba. Şi nici una din cele patru sute nu a văzut-o vreodată mâncând, nici bucată de pâine luând, ci fărâmiturile meselor ştergându-le şi oalele curăţindu-le, cu acelea se îndestula; niciodată încălţându-se, nici nu a ocărât vreodată pe cineva. Nici n-a cârtit vreodată, nici n-a grăit mic sau mare grai, măcar că era ocărâtă şi pălmuită, şi blesteme primea şi de multe era nesuferită.

Pentru această preacuvioasă, Sfântului Pitirun, bătrân prea iscusit şi îmbunătăţit sihastru, i-a stătut înainte un înger şi i-a zis lui: "Pentru ce cugeti înalt pentru î ndreptările tale ca un cucernic, şezând ntr-un astfel de loc? Voieşti să vezi femeie mai cucernică decât tine? Du-te în mănăstirea de femei a Taveniosiţilor, şi vei afla acolo una, având cunună pe cap; aceea este mai bună decât tine. Pentru că, cu atâta norod bătând război şi în multe feluri slujind tuturor, niciodată nu şi-a lăsat mintea să se depărteze de la Dumnezeu, măcar că era nesuferită de toate. Iar tu, şezând aici, cetăţile în cuget le năluceşti, cel ce niciodată n-ai văzut lumea.

Şi sculându-se Marele Pitirun, a venit în Tavenia şi-i ruga pe dascăli să-1 lase să treacă la mănăstirea de femei. Şi, ca unul ce era cinstit între Părinţi şi îmbătrânit întru nevoinţă, după ce au trecut râul, l-au băgat înăuntru cu îndrăzneală; şi, după ce s-au rugat, Marele a căutat să vadă la faţă toate fecioarele. Şi venind toate în mijloc, aceea nu se arăta. Zis-a lor Marele: "Aduceţi-le pe toate!". Iar ele zicând că de fată sunt toate, le-a zis lor: "Lipseşte una, cea pe care mi-a arătat-o îngerul". Zis-au lui: "Avem pe una proastă în bucătărie". Zis-a Marele: "Aduceţi-o şi pe aceea, ca să o văd pe dânsa". Iar ea n-a ascultat, simţind pricina, că i se descoperise ei. Şi o târau cu de-a sila, zicându-i ei: "Sfântul Pitirun voieşte să te vadă" (căci el era cunoscut).

Şi adusă fiind, a văzut Marele faţa ei şi cârpa care era pe cap şi pe frunte. Şi căzând la picioarele ei, i-a zis: "Blagosloveştemă, maică!". Şi căzând şi ea la picioarele lui, zicea: "Tu mă blagosloveşte, domnul meu, părinte". Şi văzând aceasta toate, s-au uimit şi i-au zis lui: "Avva, nu-ţi face ocară, că nebună este". Zis-a Sfântul tuturor: "Voi sunteţi nebune, iar aceasta, şi decât voi, şi decât mine mai bună fiind, Ammă este, adică maică duhovnicească; şi mă rog ca vrednic împreună cu dânsa să mă aflu în Ziua Judecăţii. Acestea auzind ele, au căzut la dânsul toate plângând şi mărturisind cum, în fel şi fel de chipuri, o necăjeau. Şi una zicea: "Eu pe dânsa pururea o luam în batjocură". Iar alta: "Eu de portul ei cel smerit râdeam". Şi alta: "Eu şi lăturile strachinei adeseori asupra ei le vărsăm". Alta iarăşi: "Eu lovituri i-am dat". Alta: "Eu pumni i-am dat". Alta: "Eu nasul ei de multe ori l-am făcut să strănute". Şi, pe scurt, toate felurile de ocări au vestit că le-au făcut spre dânsa. Deci, primind Sfântul Pitirun mărturisirea lor, şi rugându-se pentru dânsele împreună cu ea, şi mult rugând pe cinstita lui Hristos roabă să se roage pentru dânsul, aşa a ieşit.

Iar după puţine zile, acea cinstită a lui Dumnezeu şi cuvioasă, de toate mult cinstindu-se şi mângâindu-se, şi nesuferind slava şi cinstea de la toată frăţimea, şi răspunsurile [laudele] fiecăreia, a ieşit din mănăstire. Şi unde s-a dus, sau unde s-a ascuns, sau unde s-a sfârşit, nimeni n-a cunoscut.


II. A lui Grigorie Dialogul

Sfântul Acutie, cel ce de mari daruri de la Dumnezeu s-a învrednicit, şi multe suflete la Domnul a adus prin învăţătura şi propovăduirea sa, care de la Dumnezeu i se încredinţaseră, acesta foarte proastă îmbrăcăminte îmbrăca, încât, cei ce nu-1 cunoşteau pe dânsul, atunci când se înfăţişa lor, se îngreţoşau de el a i se închina. Iar când voia a merge într-alt loc, obiceiul lui era a se sui pe calul cel mai prost [prăpădit] dintre toţi din mănăstire, şi în loc de căpăstru îi punea frâu, iar în loc de şa îşi aşeza piele de oaie, iar sfintele cărţi le purta în desagi de piele.

Şi oriunde se ducea, izvorul Scripturii deschizându-1, pământul îl adăpa de noime. Vestea despre dânsul a ajuns până la Roma, iar oareşicare, cu zavistie purtându-se, multe a grăit către Patriarh. Şi n-a încetat a-1 pârî pe el până ce nu 1-a înduplecat să-1 trimită pe apărătorul Iulian ca să-1 aducă pe Sfântul, care defensor, ajungând degrab la mănăstirea lui Echitie, a aflat pe cei mai aleşi dintre fraţi bine-petrecând, pe care i-a şi întrebat: "Unde e egumenul?". Iar ei, răspunzând, au zis: "De vale, seceră iarbă".

Dar el, fiind foarte semeţ şi mândru, a trimis pe o slugă de-a sa ca să-1 aducă pe Sfântul; iar sluga, mergând către secerători, căuta să vadă cine este Sfântul. înţelegând îndată de la dânşii care dintre ei este bărbatul, cu frică nemăsurată cuprinzându-se, a început a tremura şi a slăbi, abia mai putând păşi. Deci, venind către Sfântul, şi la picioarele lui căzând, i-a vestit că stăpânul său doreşte venirea sa; iar omul lui Dumnezeu, îmbărbătându-se şi legându-şi încălţămintea sa, pe umăr purtând secera, a venit.

Deci Iulian, înştiinţându-se de la slugă că acesta este Echitie, văzându-i portul, s-a îngreţoşat de dânsul, şi se gătea cum cu fudulie să vorbească cu dânsul. Iar apropiindu- se Sfântul, nesuferită frică 1-a cuprins pe Iulian şi, tremurând, de-abia a putut a-i vesti pentru ce a venit. Şi aşa smerindu-se, a căzut la picioarele Sfântului şi cerea să facă rugăciune pentru dânsul. Iar el, sculânduse, a făcut rugăciune, şi îl ruga ca să meargă împreună cu dânsul pe calea ce ducea către Patriarh, căci zicea : "Dacă astăzi nu vom merge, atunci vom da de înţeles că ne este cu neputinţă a merge". Iar Iulian a zis: "Am obosit de cale, părinte, şi astăzi a ieşi nu pot". Deci, silit fiind de Iulian, în noaptea aceea a rămas în mănăstire împreună cu dânsul.

Iar a doua zi, pe când se lumina de ziuă, a ajuns la Iulian o slugă de la Patriarh care-i poruncea să nu cumva să îndrăznească să-1 mişte pe robul lui Dumnezeu din mănăstirea sa, şi întrebând pricina, sluga a zis: "Noaptea trecută, Patriarhul, prin vedenie Dumnezeiască, îngrozit se făcu, pentru că a îndrăznit să trimită ca să aducă pe robul lui Dumnezeu". Şi îndată sculându-se Iulian, a zis către Echitie: "Se roagă Patriarhul, părintele nostru, ca să nu osteneşti". Iar el, foarte mâhnindu-se, a zis: "Au nu ţi-am spus ieri că, dacă nu vom merge degrabă, nicidecum nu vom mai putea să ne ducem?". Deci, pentru dragoste, l-a mai oprit încă puţin pe Iulian, iar pentru osteneală, oarecare plată dându-i lui, măcar că nu voia, l-a trimis cu pace.

Cunoaşte dar, Petre, în ce fel de slavă se află cei ce îşi aleg să fie mârşavi în viaţa aceasta; căci aceştia nu se numără împreună locuitori ai patriei cereşti. Iar câţi prin înalta cugetare se îndreptăţesc pe eişi înaintea oamenilor şi prin slava deşartă se îngâmfă, înaintea ochilor lui Dumnezeu aceştia zac jos. Pentru aceea, şi mustrându-i pe ei Hristos, zice: Voi sunteţi cei ce vă îndreptaţi pe voi înşivă, şi celelalte (Matei 23: 28).


III. Din viaţa Sfântului Grigorie, Făcătorul de minuni

Odinioară, cei din cetatea care se învecinează cu Comana , venind cu toţii la minunatul Grigorie, l-au rugat să vină la dânşii, şi biserica dânşilor prin preoţie să o întemeieze, şi auzind Marele, a mers la dânşii. Şi socotelile tuturor celor de frunte le cerca, şi ale celor ce i se păreau a covârşi cu cuvântul şi cu neamul, dar şi ale celor ce păreau a fi lipsiţi de acestea. Dar ei în multe părţi se risipeau cu hotărârile, unii voind pe unul, alţii pe altul.

Iar Marele aştepta ca numai de la Dumnezeu să-i vină sfătuire pentru lucrul ce-i stătea înainte; şi precum despre Samuil se pomeneşte că nu se minuna de frumuseţea şi de mărimea trupurilor pentru ungerea întru împărăţie, ci suflet împărătesc se sârguia să afle - măcar în trup defăimat de s-ar întâmpla în acest chip să fie acela -, aşa sârguinţele fiecăruia dintre cei ce hotărau trecând u-le cu vederea, către una numai privea: de poartă cineva sfinţirea în nărav prin sârguinţă vieţii şi de este vestit pentru faptele sale bune şi minunate.

In vreme ce aceia hotărau şi aduceau în mijloc prin laude pe cei hotărâţi, el îi îndemna să privească şi către cei mai simpli la viaţă; zicând: "Este cu putinţă ca şi între unii ca aceştia să se afle cineva cu suflet mai înalt decât aceia văzuţi numai pentru bogăţie.".

Iar oarecine dintre cei ce stăteau de faţă, această judecată a Marelui o a socotit ocară adusă hotărârii sfatului lor şi batjocură, adică să nu primească spre sfinţire pe nici unul din cei mai aleşi şi cu cuvântul şi cu dregătoria, şi cu mărturia cea arătată a vieţii, îndreptându-şi privirea către unii din cei ce se hrănesc din lucrul mâinilor, şi pe unii ca aceştia să-i socotească mai vrednici către un dar ca acesta. Şi îndată glumind acesta către dânsul, a zis: "Dacă aceasta porunceşti, să-i trecem cu vederea pe cei numiţi de cetate şi să aducem spre starea înainte a preoţiei pe cineva din cei de rând. Haide dar să chemăm pe Alexandru cărbunarul la preoţie, şi, dacă socoteşti de cuviinţă, să-1 alegem pe el, ca astfel toată cetatea să fie în unire cu noi". Acestea dar le zicea, prin această luătoare în râs hotărâre, socoteala lui prihănind-o şi judecarea lui pentru cele de mai-nainte defăimând- o. Iar prin cele zise se face pomenire nu numai de Marele, ci şi de Alexandru, fără a-1 lăsa nevăzut întru pomenire celor hotărâţi a fi aleşi. Şi zicea: "Cine este acest Alexandru de care făcurăţi pomenire?" Iar oarecine din cei ce stăteau de faţă, în râs aducându-1 în mijloc pe cel pomenit, cu cârpituri sărăcăcioase îmbrăcat, şi nici măcar pe tot trupul, şi împreună arătând prin acea privelişte lucrarea sa: mânjit de cărbuni la mâini şi la faţă şi de cealaltă parte a trupului, celorlalţi adică, pricină de râs le era Alexandru, stând el în acest fel în mijloc. Iar ochiului acelui văzător multă uimire îi dădu a vedea acea privelişte: bărbat întru sărăcie şi negrijit la trup, către sine uitânduse, de ca şi cum întru acestea şi-ar fi găsit bucuria, care lucru celor nepedepsiţi [neştiutori] le era prea de râs. Dar el nu de nevoia sărăciei venise spre o viaţă ca aceea, căci bărbatul era filosof, precum după aceasta 1-a făcut cunoscut viaţa, căci a ajuns chiar până la mucenicie, sfârşindu-şi drumul prin foc; iar aceea o meşteşugea pentru a se ascunde, el mai presus fiind decât toată buna-sporire cea sârguită de aceia, şi nimic socotind viaţa, şi de mai înalta şi adevărata viaţă având dorire, mai vârtos către fapta bună îşi îndrepta scopul, şi a se ascunde se măiestrea.

Fiind unul ca acesta sub cel mai necinstit dintre meşteşuguri, sub un obraz urât se ascundea; şi încă într-alt fel: că înflorind cu tinereţile, sminteală socotea scopului păstrarea curăţeniei, căci făcea arătată frumuseţea trupului; căci ştia că un lucru ca acesta s-a făcut multora pricinuire de cumplite căderi. Deci, ca să nu pătimească ceva din cele fără de voie, nici să se alcătuiască pricină de patimă ochilor celor străini, facerea de cărbuni şi-a arătat-o luişi împrejur pe un obraz urât, prin care şi trupul prin ostenelile către fapta bună îl iscusea, iar frumuseţea cu mânjirea cărbunelui o acoperea; încă şi câştigul ce i se făcea lui din osteneli, spre slujirea poruncilor îl iconomisea.

Deci mutându-1 Sfântul pe dânsul din sobor, toate cele despre dânsul cu deamănuntul a întrebat, pe care 1-a şi lăudat celor dimprejurul lui, poruncind cele ce trebuia să se facă, după care iarăşi s-a întors în sobor, şi din cele de faţă pe cei adunaţi îi pedepsea (învăţa), punându-le înainte cuvintele cele despre preoţie. Iar prin acestea, zugrăvind viaţa cea după fapta bună, au petrecut întru cuvinte ca acestea, ţinând astfel lângă sine adunarea. Iar ei au stătut de faţă până când slujitorii au terminat de împlinit ceea ce s-a poruncit; lângă ei a stat apoi Alexandru, spălat cu baie de urâciunea funinginii şi îmbrăcat cu hainele Marelui, căci cu acestea le era lor poruncit a face sfinţirea.

Apoi toţi către Alexandru întorcându- se, şi cu minune către cea privelişte aflându-se, a zis către dânşii sfântul dascăl: "N-aţi pătimit nimic nou, căci, cu ochii amăgindu-vă, judecata binelui aţi slobozit-o numai prin simţire, căci, despre adevărul celor ce sunt, simţirea aduce judecată cu greşeală: intrarea către adâncul adevărului prin voi înşivă încuind-o afară, dar încă şi demonului, vrăjmaşul adevărului, aceasta negreşit îi era dragă, că a acoperit vasul alegerii cu necunoştinţă, ca pe acest bărbat să nu-1 treacă în mijloc, ca pe unul ce urma să fie surpător al aceluia.

Acestea zicând, prin sfinţire a adus pe bărbat lui Dumnezeu, săvârşindu-1 cu darul după rânduială cea legiuită. Iar toţi priveau către tânărul preot, care, fiind îndemnat a face un oarecare cuvânt către adunare, încă dintru început a arătat nemincinoasă judecata lui Grigorie cea spre dânsul, anume că cuvântul lui era plin de înţelegere, deşi mai puţin împodobit cu floarea retoriei.

Drept aceea, un oarecine fudul dintre cei tineri, fiind venit la dânşii de la Atena, a râs de neîmpodobirea vorbirilor sale, zicând că nu era împodobit cu iscodirea cea aticească; dar acest bărbat, care din Dumnezeiască vedenie era înţelepţit, văzând un stol de porumbei strălucind cu nepovestită frumuseţe, auzi pe oarecine, zicând: "Ai lui Alexandru sunt aceşti porumbei, pe care tu i-a luat în ras.


IV. Din viata Cuviosului Marcel

Dumnezeiescul Marcel, din Apamia trăgându-şi neamul, a venit în Mănăstirea ce se zice a Neadormiţilor, pentru primenirea neîncetată şi slavosloviile cele către Dumnezeu ce se fac întru dânsa; şi fiind primit înăuntru, după o vreme oarecare, se îmbracă în hainele monahiceşti de Alexandru, egumenul mănăstirii. Şi era acolo de mai-nainte şi unul Iacov, tot de dânsul călugărit, care mai-nainte de călugărie fusese prieten al lui Marcel; şi făcându-se ucenic al lui Alexandru, era întâiul între ucenici. Dar netrecând multă vreme, Marcel, nu numai pe ceilalţi, ci şi pe Iacov cu nevoinţă şi cu bunătăţile îi întrecea; pentru aceasta, foarte plăcut era el lui Alexandru.

Apoi, mai-nainte cunoscând prin curăţia minţii sfârşitul povăţuitorului, aşijderea încă şi hotărârea ce era să cadă spre dânsul pentru începătorie mai-nainte cunoscând-o, şi temându-se ca nu cumva, tânăr cum era, să fie începător înaintea bătrânilor şi iubita supunere să o lepede (o piardă), cu care el foarte se bucura pentru covârşirea smeritei cugetări, s-a depărtat pe ascuns din mănăstire, nimeni ştiindu-1 pe dânsul. Apoi, după puţină vreme mutându-se Sfântul Alexandru, Marcel s-a aflat de îndată în gurile tuturor, şi, pentru că nu era de faţă, foarte rău le părea. Deci, dacă hotărât fiind pentru egumenie, n-a fost aflat, s-a judecat ca cel ce va începători să fie Ioan, bărbat cărunt şi la păr şi la pricepere. Iar Marcel, sporind mai departe în bunătăţile lui, înştiinţându-se de acestea, s-a întors înapoi în mănăstire, şi cu Ioan se amesteca, făcânduse mâna lui cea dreaptă şi prea bine ajutându- 1 la începătorie.

Odată, Marcel fiind dus, s-au făcut din pricina dânsului cuvinte oarecare către Ioan. Iar cei mai sârguitori dintre monahi erau minunându-se şi de alte [lucruri] ale bărbatului, anume cum s-a depărtat el de începătorie lipsindu-se de scaun cu atâta lesnire. Iar cei mai leneşi, necunoscând mărimea sufletului lui Marcel, ziceau că însăşi aceasta, adică a fugi de iubirea de mărire, s-a făcut deoarece, ştiind că Ioan va fi cinstit mai întâi decât dânsul, şi nevrând ca să se arate al doilea faţă de acela, pentru aceasta s-a dus din mănăstire. Aceasta auzind Ioan, şi vrând să-i plece pe călugări, ca nu cu lesnire să osândească, le arătă încă o dată în ce înălţime a smeritei cugetări a ajuns Marcel, zicându-le: "O, fiilor, judecata să o lăsăm pe seama lucrurilor". Şi nimic mai mult grăind, socotea cu mintea că, întorcându-se Marcel, o să-i dea în mână cea mai necinstită rânduiala a slujirii, adică purtarea de grijă a măgarului.

Deci după ce s-a întors acela, iar povăţuitorul poruncea înaintea tuturor acea hotărâre de ocară, Marcel a arătat aici luminat covârşirea smeritei cugetări: că nu numai bucurându-se a primit cea poruncită, ci şi mai mare şi mai minunat s-a arătat. Spun că cu aşa de mare bucurie sub slujbă s-a supus, încât a socotit-o pe dânsa chiar ca o facere de bine, şi negreşit cu scrisoare cerea o a lua, ca niciodată să nu-1 depărteze pe el de aceasta. Şi nu a zis numai adică aşa, şi nu a făcut, nici a făcut adică dar în puţină vreme, ci mult mai fierbinte se vedea sârguindu-se spre lucruri. Şi într-atât de mult a întins slujba sa, încât aceştia, de toate ruşinându-se, mult rugându-se ei, rugători toţi i se făcură, ca pe dânşii adică să-i ierte, şi de la o robie ca aceasta cerându-i să se depărteze: că lucru fără de cale este ca un bărbat ca acesta - care este vrednic a păstori şi turmă cuvântătoare, şi mult a-i folosi pe dânşii - să se îndeletnicească întru acea proastă slujire, pe care ar fi putut-o săvârşi oricine s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo.


V. Din Pateric

1. Se povesteşte despre Avva Pamvo că trei ani a petrecut cerând de la Dumnezeu şi zicând: "Nu mă slăvi pe pământ!". Şi aşa de mult 1-a slăvit Dumnezeu, încât, pentru slava pe care o avea, nimeni nu putea să caute spre faţa lui, aşa era de strălucit; iar acest dar îl avea şi Avva Sisoe şi Avva Siluan.

2. Zis-a Avva Ioan Colovul: "Un bătrân duhovnicesc s-a zăvorât pe sineşi, şi era vestit în cetate, având multă slavă. Şi i s-a spus lui că oarecine dintre sfinţi va să se săvârşească: «Deci vino de-1 sărută pe el, mainainte de a adormi», i se zicea lui. Şi zicea întru sine: «De voi ieşi ziua, vor alerga oamenii şi multă slavă mi se va face mie, şi nu mă voi odihni întru acestea; voi merge dar de cu seară, pe întuneric, şi mă voi ascunde de toţi». Şi ieşind seara din chilie, şi voind să se ascundă, iată, s-au trimis de la Dumnezeu doi îngeri cu făclii, luminându-i pe cale; şi văzând toată cetatea slava, au alergat înaintea lui, şi pe cât de mult a voit a fugi de slavă, pe atât de mult s-a slăvit, după cea scrisă: Tot acela ce se înalţă pe sine se va smeri (Matei 23:12)".

3. Zis-a Avva Isaac: "Când eram mai tânăr, şedeam cu Avva Cronie şi niciodată nu mi-a zis să fac vreun lucru, măcar că, bătrân fiind şi tremurând, însuşi se scula îndată şi-mi dădea vasul, şi tuturor asemenea făcea. Şi cu Avva Teodor al Fermei am şezut, şi nici el nu-mi zicea să fac ceva, ci şi masa singur o punea, şi zicea: «Frate, de voieşti, vino de mănâncă». Iar eu către dânsul ziceam: «Am venit la tine ca să mă folosesc, şi cum de nu-mi zici mie să fac ceva?». Iar bătrânul totdeauna tăcea. Şi m-am dus şi am vestit bătrânilor, şi venind aceia către dânsul, au zis: «Avva, a venit fratele la sfinţia ta ca să se folosească, de ce dar nu-i zici lui să facă ceva?». Şi a răspuns lor bătrânul: «Au doară începător de obşte (egumen) sunt eu, ca să poruncesc lui? Eu cu adevărat nimic nu-i zic lui, iar de voieşte, ceea ce mă vede pe mine făcând, să facă şi el». Deci de atunci, apucam mai-nainte şi făceam orice voia bătrânul să facă. Iar el, orice făcea, tăcând făcea. Şi aceasta m-a învăţat pe mine: să fac toată treaba tăcând".

4. PovesteaAvva Petru că întru atâta nerăutate trecea Avva Macarie către toti fraţii, încât îi ziceau lui unii: "Pentru ce te faci pe sineţi aşa?". Iar el răspundea: "Doisprezece ani am slujit Hristosului meu ca să-mi dăruiască darul acesta, iar acum, voi mă sfătuiţi a-l lepăda pe dânsul?".

5. Zis-a Avva Pimen: "Dacă pe tine te vei prosti [defăima], vei avea odihnă în orice loc vei şedea".

6. Se spunea despre Avva Petru şi Avva Epimah că erau tovarăşi în Rait (Iar mâncând ei la biserică, i-au silit pe ei să intre la masa bătrânilor, şi, cu multă osteneală, a mers doar Avva Petru. Şi dacă s-a sculat, i-a zis lui Avva Epimah: "Cum ai cutezat a intra la masa bătrânilor?". Zis-a lui Avva Petru: "De aş fi şezut cu voi, fraţii voiau ca pe un bătrân a mă îndemna a blagoslovi întâi, şi ca un mai mare decât voi aveam a fi, iar acum, mergând aproape de Părinţi, şi mai mic decât toţi eram şi mai smerit cu cugetul".

7. Petru, preotul celor din locul ce se cheamă Dia, dacă cândva se ruga cu cineva, fiindcă pentru preoţie era silit a sta înainte cu smerita cugetare, dinapoia lor sta, mărturisindu- se, precum se scrie în viaţa lui Antonie. Şi aceasta o făcea, pe nimeni mâhnind.

8. Zis-a un stareţ: "Sau fugind, fugi de oameni, sau batjocorind, batjocoreşte lumea - nebun pe tine în multe ori făcândute".


VI. A lui Avva Casian

1. Un tânăr din lume, fiind slăvit şi bogat, din părinţi slăviţi, încă şi întru cetirile cele dăscăleşti fiind iscusit, părăsind pe al său părinte şi toată slava cea multă lumească, către viaţa călugărească s-a pornit; iar spre cercarea credinţei şi ispitirea smereniei lui, i-a poruncit lui stareţul ca, zece coşniţe luând la umăr, întru a sa cetate să le vândă, dar nu pe toate deodată, ci câte una să le vândă, pe care lucru acela cu toată răbdarea şi smerenia l-a împlinit. Punând pe umerele sale coşniţele, şi vânzându-le pe acestea câte una, nicidecum nu se ruşina de simplitatea lucrului şi strălucirea neamului sau de vânzarea părută de necinste; căci el se sârguia a se arăta pe sine următor smereniei lui Hristos.

2. Văzut-am încă şi pe un altul oarecare din Părinţi, adică pe Avva Pinufie, bărbat împodobit cu toate bunătăţile, care era stareţ al unei chinovii (obşti) mari ce se afla în Egipt, aproape de cetatea Panefo.

Acesta, văzându-se pe sine de toţi cinstit şi slăvit pentru cuvioasa lui petrecere, pentru bătrâneţe şi pentru egumenie, şi neputând a se iscusi pe sine la izvodirile smeritei cugetări, cu care dintru-nceput se nevoia pentru a lui mult-dorită supunere, pe ascuns fugind dintru a sa obşte, s-a depărtat singur întru cele mai depărtate părţi ale Tebaidei. Şi lepădând portul cel călugăresc, şi îmbrăcându- se cu hainele mireneşti - socotind întru aceasta să se ascundă pe sine cine este, dar şi pentru mulţimea fraţilor şi pentru a se depărta mult de locul său cel de obşte - s-a dus în obştea Taveniosiţilor.

Deci, în multe zile rugându-se a fi primit, pentru răbdarea şi îngăduinţa sa a fost mai pe urmă primit de stareţ, care i-a dat lui, ca unui bătrân ce era, împreună şi altui frate, grija şi lucrul grădinii, la nimic altceva nefiind de vreo treabă. Acestui frate supunându- se el, pe mult-dorita lui smerenie şi ascultare o săvârşea. Şi nu numai cu această slujbă se îndestula, ci câte lucruri altora li se păreau a fi grele, el cu osârdie le făcea.

Deci, petrecând el aşa ascuns vreme de trei ani, şi ucenicii lui căutându-1 prin tot Egiptul, abia a fost cunoscut de un frate ce venea pe acolo; pe care văzându-1 şi cunoscând chipul feţei lui, şi încă îndoindu-se, se ispitea ca şi glasul să-1 audă. Căci nu se încredinţa numai din vedere, de vreme ce vedea pe un bărbat bătrân ca acesta sapa ştiind-o şi pământul lucrându-1, şi gunoi pe umerele sale ducând şi la rădăcinile verdeţurilor punând.

Şi sunetul glasului cu dinadinsul cercându-1, a putut să priceapă cu dinadinsul cine e, şi aruncându-se pe sine înaintea picioarelor lui, prea mare spaimă pricinuia celor de faţă, pentru că a făcut aceasta unui om care la dânşii era începător, şi ca unuia care nu de demult a părăsit lumea, şi cel mai de pe urmă se socotea. încă mai vârtos s-au spăimântat când au aflat numele acestuia, care mai-nainte de aceasta era cunoscut, mare la dânşii se auzea, şi cereau iertăciune că, pe dânsul necunoscându-1, cu cei de pe urmă l-au rânduit. Şi rugând ei pe dânsul mult, întru a sa obşte l-au trimis, ne vrând el. Şi mult s-a tânguit că nu i-a fost îngăduit a-şi isprăvi cea iubită a lui smerenie şi ascultare.

Deci petrecând puţină vreme întru a sa mănăstire, şi iarăşi înfocându-se cu dorul smereniei şi al supunerii, pândind vreme, noaptea a fugit, dar nu încă în Tebaida, ci în ţară străină şi nemernică [de pribegie]. Că, intrând în corabie, a venit în părţile Palestinei, nădăjduind că acolo se va ascunde desăvârşit. Şi venind în mănăstirea cea aproape de peştera unde Stăpânul Hristos S-a născut din Fecioară, a fost primit. Intâmplându-se ca eu să petrec pe acolo (zice Casian), nici întru aceea n-a putut să se ascundă multă vreme, după stăpânescul glas ce zice: Nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stând (Matei 5:14).

Că venind fraţii din părţile Egiptului spre închinare la sfintele locuri, şi cunoscându- 1 pe dânsul, cu multe rugăminţi şi rugăciuni şi tânguiri plecându-1, l-au dus iarăşi întru a sa obşte. Cu acest sfânt bărbat am petrecut şi eu în Egipt puţină vreme.


VII. A lui Avva Isaac

Micşorează-te pe sineţi întru toate către tot omul, şi te vei înălţa deasupra stăpânitorilor veacului acestuia; defaimă-te pe sineţi, şi vei vedea slava lui Dumnezeu întru sineţi; că unde răsare smerenia, acolo izvorăşte slava lui Dumnezeu. Dacă întru arătare, defăimat te vei nevoi a fi, Dumnezeu te va face să fii slăvit de toti oamenii; iar dacă întru inima ta vei avea smerenie, întru inima ta îti va arăta Dumnezeu slava Lui. Fii Iesne defăimat întru dreptatea ta; sârguieşte-te a fi defăimat, şi de cinstea lui Dumnezeu te vei sătura; urăşte cinstea, ca să fii cinstit. Cel ce aleargă înaintea cinstei, fuge înaintea lui, iar cel ce fuge de dânsa, aceasta îl goneşte pe dânsul şi propovăduitoare a smereniei lui se face tuturor oamenilor. De te vei defăima pe sineţi, ca să te cinsteşti, Dumnezeu arătat te face; iar dacă pentru Dumnezeu întru adevăr pe sineţi te defaimi, Dumnezeu va porunci tuturor zidirilor Lui să te laude, şi vor deschide înaintea ta uşa slavei Ziditorului tău, şi te vor lăuda; că tu, în adevăr, după icoana şi asemănarea Lui eşti. Dar om luminat cu bunătăţile, şi oamenilor simplu arătându- se, şi luminat adică cu viaţa, şi înţelept cu cunoştinţa, şi smerit cu cugetul, cine a văzut?


VIII. Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: "Cum se poate face cineva nebun pentru Domnul?". Răspuns-a stareţul: "Un copil era într-o obşte, şi a fost dat unui bătrân nevoitor ca să-1 crească bine şi să-1 înveţe frica lui Dumnezeu. Şi zicea bătrânul copilului: «Fiule, când te va ocărî cineva, de bine grăieşte- 1 pe dânsul, şi când vei şedea la masă, mănâncă cele proaste, şi lasă cele bune; şi când ţi se pune înainte să alegi haină, las-o pe cea bună, şi ia-o pe cea proastă». Zisui- a lui copilul: «Oare nebun sunt eu, Avva, de îmi zici mie să fac acestea?». Zis-a bătrânul: «Fiule, pentru aceasta îţi zic ţie să faci acestea, ca să te faci nebun pentru Domnul, şi astfel te va înţelepţi pe tine Domnul»". Şi iată că a arătat bătrânul ce trebuie a face cineva pentru a fi nebun pentru Domnul.

2. Spunea Avva Daniil despre Avva Dula că întâi a şezut în Chinovie 40 de ani; apoi în Schit s-a liniştit, şi a fost socotit între Părinţii cei mari. Şi mai spunea acesta că: "în multe feluri ispitind-mă, am aflat că în chinovii, mai mult decât cei ce se liniştesc în Schit, mai vârtos şi mai degrab sporesc în lucrarea bunătăţilor, dacă vor întrebuinţa supunerea din inimă adevărată.

Că un frate era în obşte, simplu la schimă şi defăimat mai mult decât toţi cei ce erau într-însa, iar cu mintea, mare şi cinstit. Acesta, de toţi ocărându-se şi batjocorindu-se, încă de multe ori şi bătându-se fără dreptate, nici unuia neaducându- i vină. Iar un alt oarecare din fraţii cei de acolo, de diavolul fiind îndemnat, sfinţitele vase cele din biserică le-a furat pe ascuns de toţi.

Apoi, cercetare făcându-se pentru cele furate, toţi puneau vina asupra fratelui celui ce se defăima pe sine; şi pe acela din prepus îl osândeau că a lucrat furarea. Iar acela zicând că nu ştie nicidecum despre lucrul acela, cu porunca proestosului, schima de pe dânsul i s-a luat; şi în fiare băgându-1, l-a dat iconomului lavrei spre cercetare; care şi cu vine de bou bătându-1 din destul, şi la alte cazne dându-1, dacă a văzut că nimic n-a mărturisit, ci deopotrivă pe necunoştinţa lucrului celui făcut arătată înainte punând-o, l-a trimis pe acesta la dregătorul oraşului, ca mai mult de acesta să se pedepsească; iar el, toate felurile de cazne către dânsul arătând, şi cu foc cărnurile lui arzându-le, şi la flămânzire de multe zile, şi la temniţă întunecoasă şi sugrumăcioasă dându-1 pe bărbat, dacă l-a aflat că de furarea de cele sfinte se lepăda, cu învoiala proestosului şi a fraţilor pe dânsul la moarte l-a osândit, după rânduiala legii. Căci pedeapsa pentru furarea de cele sfinte e moartea; deci îl duceau ca să i se taie capul.

Iar văzând fratele cel ce furase cele sfinte şi durându-1 la suflet, apropiindu-se de Avva, a zis: "M-am înştiinţat că s-au furat sfinţitele vase, pentru aceea sârguieşte-te a nu se tăia capul fratelui". Iar el a vestit stăpânitorului, şi slobozindu-se fratele, a venit în obşte; şi trecând trei zile, s-a dus către Domnul, dându-şi sufletul întru rugăciune şi cădere în genunchi. Şi venind toţi cei ai mănăstirii, şi aflând trupul aşa zăcând în metanie [pocăinţă], l-au luat şi l-au adus în biserică, ca acolo să se aşeze. Şi lovind în toacă, s-a adunat toată Lavra; şi toţi alergau la trup, vrând fiecare a lua o parte din haine sau din păr pentru darul blagosloveniei.

Iar Avva, temându-se ca nu cumva şi trupul să-1 rupă, în altar pe acesta băgându- 1, l-a încuiat cu cheia înăuntru, aşteptând să vină Avva al Lavrei. Iar după puţină vreme venind şi acela, au aprins toţi lumânări; şi aprinzând tămâie, căuta a scoate trupul din altar, iar proestosul mănăstirii se silea degrab a deschide. Iar deschizând acela, şi intrând împreună cu mulţi alţii, hainele şi încălţăminteie celui dus le-au aflat, dar trupul nu era nicăieri. Toţi au început a slăvi pe Dumnezeu şi a striga unii către alţii cu lacrimi şi a zice: "Vedeţi, fraţilor, ce ne soleşte nouă îndelunga-răbdare şi smerenia?"

Să ne nevoim dar şi noi a răbda ispită şi defăimare pentru Domnul, şi vom fi slăviţi şi cinstiţi, şi împreună cu Dânsul vom împăraţi în veci.

3. Pavel, oarecine cu numele, vestit cu dregătoria, având femeie şi fii şi bogăţie multă, a voit a se face călugăr; şi chemând pe femeia sa şi pe fii, le-a spus lor scopul său; şi i-a aflat şi pe dânşii râvnitori spre aceasta, şi de viaţa călugărească dorind deopotrivă cu dânsul. Şi le-a zis lor: "Dacă cu adevărat voiţi a vă folosi, vă voi vinde în mănăstire ca pe nişte robi". Iar ei şi aceasta cu bucurie au primit.

Deci, luând pe femeia sa, cu port prost şi îmbrăcată cu haine de roabă, şi partea ceea ce i se cuvenea ei din lucruri, s-au dus împreună într-o mănăstire de femei şi o a dat pe dânsa egumenului pentru a fi roabă în mănăstire, dând împreună cu dânsa şi lucrurile. Aşijderea şi pe copiii săi ducându-i în altă mănăstire, i-a dat egumenului ca pe nişte robi, împreună şi lucrurile ce li se cădea lor. Iar mai pe urmă mergând şi el întraltă mănăstire, a făcut asemenea, şi ca pe un rob s-a vândut pe sineşi. Apoi a zis egumenului: "De porunceşti, voiesc a intra singur în biserică". Iar el, dându-i voie, a intrat. Şi uşile fiind încuiate, ridicându-şi mâinile, a strigat, zicând: "Dumnezeule, tu cunoşti că din toată inima m-am apropiat de Tine". Şi i-a venit lui glas, zicând: "Şi Eu am cunoscut, şi cu toată inima te-am primit!". Şi petrecând în obşte vreme multă, şi ca un rob, toată proasta slujbă făcând, şi dedesubtul tuturor făcându-se, s-a înălţat de Dumnezeu pentru smerenia lui; şi după ce s-a sfârşit, mormântul lui a izvorât mir, şi multe minuni şi semne s-au făcut de la dânsul.


IX. Despre Eufrosin Bucătarul

Intr-o obşte oarecare era un frate, tânăr cu vârsta, Eufrosin cu numele; şi slujea fraţilor la bucătărie, şi nu mulţi îl cunoşteau; cu cea deasă şi către cenuşă şi funingine petrecere, strălucirea bunătăţii sale acoperind- o. Pentru că de-a pururea era pârlit şi feştelit, râs şi jucărie era celor mai lenevoşi dintre fraţi, care şi cu imputări, şi cu ocări, şi cu batjocoriri totdeauna îl spălau, iar prostimea îmbrăcămintei şi blândeţea feţei lui, şi tăcerea, şi nerăutatea lui fără sfială le luau ca pricină de a-1 lua pe dânsul în râs, chiar şi pentru a-1 bate. Iar acela, unele ca acestea de la mulţi în fiecare ceas auzind şi pătimind, suferea vitejeşte, nimănui niciodată împotrivă grăind, sau băgând vină, sau posomorându- se pentru cele ce fără dreptate se ocăra sau se şi bătea.

Deci egumenul mănăstirii aceea, întru toate după Dumnezeu vieţuind, şi pentru aceea cu multă aprindere întru Dumnezeu îmbogăţindu-se, s-a supărat odată de un gând ca acesta: a dorit să cunoască cine din mănăstire şi din turma lui cu fapta bună întrecea pe ceilalţi fraţi şi este întru cele după Dumnezeu decât ceilalţi mai deosebit. Şi mult supărându-se de un gând ca acesta, s-a rugat lui Dumnezeu dorirea lui a se isprăvi cu lucrul şi a se descoperi lui acela ce între fraţi pe întâietăţile faptei bune le poartă.

Deci rugându-se el noaptea deosebi, se făcu întru uimire şi se răpi întru oarecare loc, nepovestită veselie şi dulceaţă având locul; căci cu mireasmă minunată oareşicare era suflându-se, şi cu tot felul de pomi peste tot împodobiţi. Iar roadele acestora cu nici unul de la noi nu era asemenea, ci, cu frumuseţea şi cu mărimea, cu mult de acestea se deosebea, biruind toată povestirea omenească. Şi apă prealimpede pe sub copaci curgea, şi cu totul limpede era, şi cu totul minunată era vederea şi frumuseţea locului.

Iar cel ce le vedea pe acestea mulţumea lui Dumnezeu, Pricinuitorul de bunătăţi, şi pe sine se fericea, ca cel ce s-a învrednicit de o cinste ca aceasta. Apoi poftind din acele minunate roade, s-a repezit a lua dintr-însele, la înălţime împreună cu ramurile ridicându-se ele. Iar dacă de multe ori aceasta înainte punând-o [adică pofta] şi apucându-se, asemenea cu mâinile deşarte sub copaci rămânea.

Şi a văzut pe acel tânăr frate, cu numele Eufrosin (adică al veseliei), întru acel preaveselitor rai, înaintea lui mergând, şi îndulcirea tuturor de acolo îndestulată având-o: plecându-se lui ramurile, şi împărtăşirea roadelor celor dintr-însele gata o dădea, din cele ce voia. înspăimântându-se dar de preaslăvita minune, a zis către dânsul: "Fiule Eufrosine, cine te-a adus aici, şi a petrece ţi-a dat voie?". Iar el, cu faţă zâmbită, a zis către dânsul: "O, părinte, îndulcirea şi stăpânirea bunătăţilor acestora ce le vezi, Iubitorul de oameni singur mie mi-a încredinţat". Iar părintele i-a zis: "Şi nu poţi sămi dai măcar unul din acestea?". Zis-a acela: "Ia, părinte, câte voieşti!". Şi părintele iar: "Nu, fiule, zice, că de multe ori voind a face aceasta n-am putut". Iar Eufrosin apropiindu- se cu îndrăzneală de unul din pomii de acolo, şi din roadele cele dintr-însul luând cu mâna - şi erau mere, minunate foarte, şi la vedere şi la mireasmă - i-a dat stareţului trei dintr-acestea. Iar el, cu bucurie primindu-le, din vedenie întru sine îndată s-a întors.

Şi, întru adevăr, a aflat într-ale sale mâini acele trei mere. Şi înfiorându-se tot, şi cutremurat făcându-se, a poruncit ca îndată să se bată toaca, şi atunci împreună cu fraţii, cele de dimineaţă laude săvârşindu-le, s-a liniştit, nimănui nimic zicând din cele ce a văzut. Iar vremea Dumnezeieştii Liturghii stând de faţă, şi fraţii în biserică adunându-se, slujind el, şi împreună cu fraţii Dumnezeiasca Liturghie săvârşind, după împlinire, înaintea jertfelnicului stând, încă cu sfinţita podoabă fiind îmbrăcat, a poruncit a se chema fratele Eufrosin. Iar unii dintre fraţi, la bucătărie alergând, l-au adus degrab şi înaintea proestosului l-au pus, peste tot fiind plin de cenuşa bucătăriei, şi de murdărie plin, şi hainele şi faţa. Şi a zis către dânsul părintele: "Unde petreci, Fiule, întru această noapte?". Iar el, în pământ căutând, nicidecum nimic n-a răspuns. Iar proestosul, mult întinzând întrebarea şi a răspunde silindu-1, lăcrămat făcându-se tânărul, cu blând şi sfiit glas către dânsul a răspuns: "Nu ştii, o, părinte, unde petrecem amândoi?". Atunci, cu înfiorarea fiind ţinut stareţul, acele trei mere îndată scoţându-le, a zis: "Le cunoşti pe acestea?". Iar el zice: "Da, părinte, că ştii doar că ţi le-am dat, de tine fiind poruncit". Şi a zis către dânsul părintele înaintea tuturor: "Fericit eşti, fiule Eufrosine, învrednicindute unor bunătăţi ca acestea; şi pentru aceea mă rog ca tu să fii înainte-stătător al ticălosului meu suflet"; şi a povestit fraţilor pe rând cele ce a văzut în vedenie. Iar după povestire, a căzut la picioarele lui Eufrosin, iar acela, scârbindu-se foarte pentru cea făcută, şi ca şi cum prea cumplit ar fi pătimit, aşa se mângâia pentru covârşirea cinstei, şi cu jeluiri pe sine se tulbura. Iar după aceasta, proestosul, apucându-1 pe dânsul de mână, în altar l-a băgat; şi bucăţind acele trei mere într-un vas sfinţit, tuturor fraţilor dintru acelea a dat; iar tânărul, nesuferind cinstitele cele de la toţi şi laudele, ieşind pe ascuns din mănăstire, nearătat s-a făcut; laudele cele de la oameni, ocări şi vătămări ale sufletului ştiindu-le, pentru aceasta departe de dânsele a dorit a fi, şi înţelepţeşte şi cu adevărat cele ale mântuirii le-a ales.