I. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Întrebarea lui Petru: Ce este aceasta pe care mulţi pătimesc, care, ca printr-o înşelăciune, sunt traşi din trup? Şi, până la vreme neînsufleţiţi făcându-se, iarăşi se întorc?

Răspunsul Sfântului Grigorie: Aceasta, Petre, dacă vei înţelege bine, nu este înşelare, ci învăţătură; că milostivirea lui Dumnezeu, pentru prea marele dar al milei, face aceasta iconomiceşte, ca mulţi după ieşire iarăşi în trup să se întoarcă, pentru ca văzând muncile iadului, de care auziseră şi în care credeau, mai vârtos să se teamă.

2. Un călugăr oarecare pe nume Petru, lipindu-se de un călugăr bătrân ce locuia într-un loc pustiu şi stufos numit Evvasa, s-a înştiinţat de acest povăţuitor că, mai-nainte de a locui în pustie, venindu-i boală, a murit; şi îndată iarăşi înapoi dându-se [sufletul lui], zicea că a văzut muncile iadului şi nenumăratele locuri ale focului, adeverind cum că văzuse şi pe oarecari puternici ai lumii ce stăteau spânzuraţi într-aceeaşi pară de foc; iar dacă şi el fusese adus pentru a fi aruncat acolo, zicea că de năprasnă s-a arătat un înger strălucind, care l-a ţinut pe acesta ca să nu mai fie aruncat acolo, şi i-a zis acestuia: "Du-te în calea ta, luând de aici încolo aminte de sineti la cum vei trăi!"

Iar după glasul acestuia, încălzindu-se câte puţin mădularele acestuia, şi deşteptându-se din somnul morţii celei veşnice, a povestit toate cele ce s-au făcut cu dânsul. Iar pe urmă, pentru că a văzut muncile cele din iad şi s-a spăimântat, într-atâtea postiri şi privegheri s-a dat pe sineşi, încât şi limba o lăsa fără vorbă, pentru el grăind petrecerea lui. Aşadar, moartea lui s-a lucrat cu prea minunata Pronie a lui Dumnezeu. Iar fiindcă inima omenească este [adesea] în grea asprime [învârtoşare], iar arătarea muncilor poate cândva să o întoarcă prin pocăinţă, la unii, dimpotrivă, se poate face spre mai multă osândă: aceştia, chiar şi după ce au văzut acele înfricoşătoare munci, întorcându-se în viaţa de acum, iarăşi aşijderea au rămas neîndreptaţi, nemairămânându-le niciun răspuns.

II. Al aceluiaşi Sfânt Grigorie Dialogul, către acelaşi diacon Petru

Că de multe ori, sufletele, în trupuri fiind, văd oarecari munci de la duhurile răutăţii, unele spre zidirea lor, iar altele spre zidirea celor ce aud.

1. Un copil oarecare, pe nume Teodor, era foarte neaşezat; iar fratele lui, fiind călugăr, de nevoie mai vârtos decât de voie, a urmat viaţa în mănăstire; şi foarte nesupus fiind, dacă cineva îi spunea ceva bun spre mântuirea sa, nu numai că nu făcea, dar nici cu auzul nu voia să audă şi nici nu suferea să vină vreodată în portul (schima) sfintei petreceri (adică să se călugărească). Dar fiind el lovit în coapsă de boala ciumei şi venind în ceasul de pe urmă, s-au adunat toţi fraţii lângă dânsul; iar dacă l-au văzut stingându-se - că trupul lui deja se răcise şi murise din mai toate părţile, în pieptul lui rămânând doar puţină căldură de viaţă, făceau în chip osebit rugăciune pentru dânsul, rugându-se Iubitorului de oameni Dumnezeu a-i fi lui milostiv întru ieşire. Iar rugându-se fraţii, acela a început de năprasnă a striga cu mare glas şi a tăia astfel rugăciunile fraţilor, zicând: "Depărtaţi-vă de la mine, depărtaţi-vă, că, iată, m-am dat spre mâncare balaurului, care, pentru starea voastră de faţă, nu poate a mă mânca. Că, iată, capul meu l-a îmbucat în gura lui. Deci daţi loc ca nu mai mult să mă osândească, ci ce are să facă să facă mai degrab, căci dacă m-am dat lui aici spre mâncare, de ce zăboviţi ca să fiu ţinut aici?" Iar fraţii i-au zis lui: "Frate, fă-ţi semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci peste tine!" Iar acela cu prea mare strigare a răspuns, zicând: "Cu adevărat, aş vrea, dar nu pot, căci sunt îngreuiat de balele balaurului acesta!"

Şi auzind fraţii aceasta, au căzut cu toţii la pământ, rugând-se cu lacrimi pentru izbăvirea lui cu mai multă osârdie şi fierbinţeală; petrecând ei dar întru rugăciune, bolnavul a strigat cu glas mare: "Dau mulţumire lui Dumnezeu că, iată, balaurul cel ce mă luase spre mâncare a fugit, pentru rugăciunile voastre, şi n-a putut să mai stea aici. Iar acum rugaţi-vă pentru păcatele mele, că sunt gata a mă întoarce şi desăvârşit a părăsi viaţa cea mirenească. Şi, dobândind îndată putere de viaţă, s-a întors apoi cu toată inima către Dumnezeu şi, astfel, pentru bătaia cu care se pedepsise din destul, [a ajuns de] şi-a schimbat socoteala, şi aşa a ieşit din trup.

2. Iar aceasta, muncirea cea după moarte adică, spre folosul său a văzut-o; iar alţii, precum am zis, încă suflănd, pentru a noastră zidire, văzând muncile cele de la duhurile cele necurate, le spun de îndată celorlalţi şi îndată îşi dau duhul Iată şi un bărbat oarecare, pe nume Hrisaorie, era foarte vestit după cele ale lumii acesteia, şi cu cât prisosea în bogăţie, cu atât se îmbogăţea întru patimi: îngâmfându-se întru mândrie - se supunea voilor trupului, cu sârguinţă nevoindu-se spre a grămădi bogăţie, cu scumpătatea se ardea peste măsură. Dar binevoind Dumnezeu a pune sfârşit mulţimii răutăţilor lui, l-a lăsat să cadă într-o boală purtătoare de moarte.

Şi venind ceasul morţii, iar el având ochii deschişi, a văzut înfricoşătoarele şi întunecatele duhuri stând înaintea lui şi trăgându-l cu sila spre a-l duce în cuptoarele iadului. Iar el a început a tremura şi a se îngălbeni şi, peste tot trecându-l sudorile, a strigat cu glas mare şi a cerut o încetare hotărâtă, iar către fiul său, pe nume Maxim - pe care eu, ajungând mai pe urmă călugăr, şi pe acela l-am cunoscut de călugăr, zicea: "Aleargă, Maxime, că eu niciodată nu ţi-am făcut rău, întru credinţa ta mă primeşte".

Iar Maxim, tulburat şi plângând, a venit lângă el, urmându-l pe el şi ceilalţi ai casei; dar aceştia nu vedeau duhurile viclene ce-l sileau foarte pe acesta, venirea acestora pricepând-o prin mărturisirea aceluia şi prin chinul pătimirilor lui: că de frică şi de vederea lor se întorcea pe sine în pat încoace şi-ncolo, iar uneori, şi pe partea stângă zăcând, îi vedea pe aceia stând înaintea lui, a căror vedere nu o putea suferi, iar alteori, spre perete întorcându-se, şi acolo îi vedea pe dânşii de faţă şi, aşa strâmtorându-se, a început a striga cu mare glas aşa: "Măcar până dimineaţă să înceteze! Măcar până dimineaţă să înceteze!" Iar într-aceste glasuri a ieşit din trup. Deci, dintr-aceasta se arată luminat că nu pentru sineşi, ci pentru noi a văzut aceasta, ca, învăţându-ne noi acestea, să ne temem şi să ne îndreptăm. Că ce l-a folosit pe acela vederea duhurilor celor rele mai-nainte de moarte şi a cere curmarea lor, pe care şi cerând-o, nu o a dobândit?

3. Incă şi Atanasie, care era preot la noi, mi-a povestit că în Iconiu, de unde se trăgea şi el, este o mănăstire ce se numeşte a "Galatenilor", întru care oarecare călugăr de toţi era socotit a fi întru prea mari petreceri şi deprinderi şi cinstit; dar, precum s-a arătat în sfârşit, era departe de ceea ce se arăta: că pe sineşi se arăta că posteşte împreună cu fraţii, iar pe ascuns de aceştia mânca. Şi, venind boală asupră-i, a ajuns întru cele de pe urmă ale vieţii; şi, cunoscându-se pe sine apropiat de sfârşit, i-a chemat la sine pe toti fraţii din mănăstire, iar ei s-au adunat cu osârdie, aşteptând să audă oarece lucru mare şi dorit de la un bărbat îmbunătăţit ca acesta care se săvârşea. Iar acela, plângând şi tremurând, a zis către dânşii: "Voi credeţi că am postit împreună cu voi, iar eu mâncam pe ascuns, iar acum m-am dat spre mâncare balaurului, care picioarele şi genunchii mei cu coada lui le-a legat, iar capul lui, înlăuntrul gurii mele băgându-l, duhul meu sugându-l îl smulge". Acestea zicând, îndată a murit, neîngăduindu-i-se ca prin pocăinţă să se poată izbăvi de balaurul acela. Deci se arată luminat şi întru aceasta că numai spre folosul nostru, al celor ce auzim aceasta, s-a arătat aceasta, căci el, deşi l-a făcut cunoscut pe vrăjmaşul căruia i s-a dat, nu a putut scăpa de el.


III. Din povestirea călătoriilor Sfântului Apostol Toma

Toma, Marele Apostol, de Domnul fiind pus în slujba neguţătorului Ambani ca rob desăvârşit în meşteşugul teslăriei, şi împreună cu dânsul în India ajungând, a fost adus către împăratul şi, despre iscusinţă fiind întrebat, a adeverit că este desăvârşit în meşteşugul teslăriei, povestind prea multe despre dânsa. Şi, cu adevărat, mult-iscusit la aceasta se arăta celor ce-l auzeau prin cuvintele lui, pentru care şi bani prea mulţi de la împăratul i s-au încredinţat, ca să-i zidească lui palate în oareşicare loc. Iar el, luând banii cei mulţi, i-a dat celor în nevoi. Deci, după oarecare vreme, împăratul a trimis ca să cerceteze cele zidite şi s-a înştiinţat de la trimişi că Toma nu s-a atins nicidecum de zidiri, nici de începutul lor, iar banii încredinţaţi lui i-a risipit pe toţi la săraci. Indată aprinzându-se de mânie, a poruncit ca numaidecât să-l aducă înapoi pe Apostol legat de mâini, însă acesta a stat de faţă mai degrab decât cuvântul. Iar împăratul a zis către Toma: "Ziditu-mi-ai palatul?" Iar el a zis cu multă veselie: "Da". Iar împăratul: "Să merg şi să-l văd". Iar Apostolul: "Nu-ţi este cu putinţă să-l vezi în veacul de acum; dar după mutarea de aici îl vei vedea şi te vei îndulci de el", căci a se închipui cineva vrednic să-l dobândească şi să-l îmbrăţişeze în veacul de acum, aceasta socoteşte-o amăgire, împărate Gundafor (căci aşa se numea).

Iar atunci, fără lucruri şi fără nimic împrejur aflându-l pe Toma, şi, de aici, deznădăjduindu-se de darea înapoi a banilor, deopotrivă cu greutatea mâniei, i-a izvodit şi moartea: a-l dezgoli de piele şi a-l trimite focului. Dar Cel ce pe toate le face şi le preface după voia Sa îl atinge cu rană de moarte pe Gad, fratele lui Gundafor împăratul. Iar acest Gad, rănindu-se mai mult decât fratele său, împăratul, cu mâhniciunea nedobândirii palatelor, însuşi se turba asupră-i, ca asupra unui batjocoritor, şi cu fratele său se pricea către grăbirea morţii aceluia, însă moartea acestuia [a lui Gad] s-a făcut dezlegare apostoleştii morţi [ce o plănuise Gundafor]: că, uimind pe acesta cu mărimea aceluia, pentru îngroparea aceluia [a lui Toma] nu se mai îndeletnicea; dar cum şi întru aceasta face minuni Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, luând atunci îngerii sufletul lui Gad, i-au arătat veşnicele locaşuri ale celor ce se mântuiesc. Şi era unul care le întrecea pe celelalte cu frumuseţea şi cu mărimea şi cu covârşitoarea slavă, iar el se ruga celor ce-l purtau să-l pună să locuiască într-una din cele mai mici chilii ale acestuia; iar ei nu voiau să-l asculte, zicând că sunt ale lui Gundafor, fratele său, pe care i le-a zidit Toma străinul. Iar el, auzind aceasta, mai fierbinte se ruga să-l lase pe dânsul să meargă şi să le cumpere de la fratele său. Iar Cel ce pe cele de aici le-a binevoit, Acela cu al Cărui Duh toate se poartă, a întors iarăşi în trup sufletul acelui om, pentru ca, pe lângă izbăvirea Apostolului, să dăruiască prin învierea lui [a lui Gad] mântuire multor suflete.

Deci îmbrăcând [Gundafor] trupul cel fără suflare a lui Gad cu cele de îngropare, s-a făcut cunoscut îngropătorilor insuflat de năprasnă, care, şi spăimântându-se, au alergat de au vestit împăratului Gundafor ceea ce s-a făcut. Şi, minunându-se, a venit şi a stătut de faţă lângă fratele său. Iar el - o, minune! - buzele cele închise cu moartea ca din somn desfăcându-le, se ruga lui, zicând: "Te poftesc, frate, să-mi vinzi palatul pe care-l ai în ceruri, cel pe care ţi l-a zidit creştinul Toma".

Ridicându-şi împăratul mintea la cele zise de dânsul şi înţelegând cum că Toma ar fi Apostol al lui Dumnezeu şi cum că Cel propovăduit de dânsul, Acela este Dumnezeu adevărat şi iubitor de oameni, s-a luminat şi el cu raza credinţei şi a răspuns către fratele lui: "Mi-e peste putinţă, frate, să-ţi dau acea avere, al cărei câştig iarăşi nu este cu lesnirea a-l afla, ci mă rog ca mai vârtos eu însuşi să-l dobândesc; însă eu pe acel meşter ţi-l voi da - care prin Dumnezeiasca Pronie încă se află viu, nădăjduind că-ţi va lucra şi ţie asemenea". Şi a pus îndată înaintea lui pe Toma, scoţându-l din temniţă şi din legături, şi amândoi mai-nainte de toţi au căzut înaintea Marelui rugându-se să le ierte lor fărădelegea cea întru necunoştinţă şi să le vestească şi lor pe Dumnezeul Cel necunoscut şi poruncile Lui, ca, de aici înainte trăind, să poată dobândi nevăzutele şi veşnicele bunătăţi, a căror icoane şi preînchipuiri Gad s-a învrednicit a le vedea.

Acestea auzindu-le Apostolul, şi de adâncul Proniei spăimântându-se, şi lui Dumnezeu după cuviinţă mulţumindu-I, s-a rugat apoi peste dânşii şi i-a făcut catehumeni, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; încă şi pe ceilalţi hinduşi, dintru aceasta crezând ei, a botezat aici nenumărate mulţimi.


IV. Din Pateric Un stareţ oarecare a mers odinioară într-o cetate ca să-şi vândă vasele; şi s-a întâmplat de a şezut la poarta unui bogat ce trăgea să moară. Deci, şezând el, lua aminte; şi a văzut pe oarecari bărbaţi negri cu chip înfricoşător călare pe cai, şi aceia negri, având dobe de foc în mâinile lor. Şi, ajungând la poartă, au pus caii să stea afară, iar ei au intrat; şi, văzându-i pe dânşii bolnavul, a strigat cu mare glas: "Doamne, miluieşte-mă şi-mi ajută!" Iar aceia i-au zis lui: "Acum, când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? Pentru ce, luminând ziua, nu L-ai căutat pe El? Acum nu mai este ţie nădejde de mântuire, nici mângâiere". Şi aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus.


V. A Sfântului Efrem

Fraţilor, mare frică este în ceasul morţii; căci în ceasul despărţirii sufletului de trup, stau lângă el toate lucrurile pe care le-a făcut în noapte şi în zi, şi bune şi rele; iar îngerii se grăbesc sârguindu-se a-l împinge afară din trup; deci sufletul celui păcătos, văzând lucrurile sale, se teme să iasă, iar silit fiind de îngeri şi tremurând pentru lucrurile sale, zice către dânşii: "Daţi-mi loc un ceas ca să ies!" Iar către suflet răspund toate lucrurile şi zic: "Tu eşti cel ce ne-ai lucrat pe noi, deci mergem cu tine către Dumnezeu". Şi aşa tremurând sufletul şi tânguindu-se, se desparte de trup şi se duce să stea înaintea nemuritorului împărat.


VI. Din Pateric

Povestit-a un stareţ acestea: "Un frate, vrând să se ducă la călugărie, era oprit de mama sa. Iar el nu înceta să stăruie către scopul lui, zicând: «Voiesc să-mi mântuiesc sufletul». Şi dacă mult sârguindu-se, n-a putut să-l oprească pe el, mama i-a dat voie să se ducă. Iar el, ducându-se şi făcându-se călugăr, şi-a cheltuit viaţa sa întru lenevire. Iar mama lui a murit. După o vreme însă, îmbolnăvindu-se şi el de boală grea, trăgea să moară cu moarte îngrozitoare, şi, ca întru leşinare făcându-se, a ieşit din trup şi s-a răpit la judecată; şi a aflat pe mama lui alături de cei osândiţi, adică cu cei ce se muncesc. Iar aceea, dacă l-a văzut mirându-se, a zis: "Fiule, au şi tu te-ai osândit în locul acesta? Şi unde sunt cuvintele pe care le ziceai, «că voiesc să-mi mântuiesc sufletul»?" Iar el, foarte ruşinându-se de cele ce le-a auzit, stătea mâhnit, neavând ce răspunde către dânsa. Apoi a auzit glas, zicând: "Luaţi-l pe acesta de aici!" Şi îndată întorcându-se întru sine din uimire, povestea celor de faţă toate câte a văzut şi a auzit, şi slavă mare înălţa lui Dumnezeu, Celui ce caută în tot chipul mântuirea păcătoşilor.

Iar când s-a însănătoşit de boală, închizându-se pe sine, şedea grijindu-se de mântuirea sa, pocăindu-se şi plângând pentru cele ce a lucrat mai-nainte întru lenevirea sa. Şi atât de mare era străpungerea [umilinţa] lui întru lacrimi, încât cei ce-l vedeau îl rugau să mai slăbească puţin [nevoinţă], ca nu cumva să pătimească şi vreo vătămare oarecare din nemăsurarea plânsului, iar el nu voia să se mângâie, zicând: "Dacă dosădirea maicii mele n-am putut suferi, cum voi răbda ruşinea din ziua judecăţii înaintea lui Hristos, a Sfinţilor îngeri şi a toată făptura?

Să luăm aminte şi noi, fraţilor, a petrece şi a ne nevoi şi după făgăduinţa şi socotinţa rudeniilor noastre după trup şi a celorlalţi oameni, de care ne-am depărtat cu mărturisire pentru plăcerea cea către Dumnezeu; iar dacă vom trăi într-alt fel - care lucru să nu fie! - cum vom răbda ruşinea de la înfricoşătoarea Judecată? Nu numai înaintea a toată făptura cea de sus şi a celei de jos, ci şi înaintea celor care înainte erau ai noştri sau cunoscuţi de-ai noştri, de care am fugit ca să ne apropiem de Dumnezeu? Iar dacă atunci ne vom osândi împreună cu dânşii, pe lângă toate relele noastre [care ne pârăsc], îi vom avea pârâşi şi dosăditori şi pe aceştia; iar pierzând singliticul, precum zicea oarecare din sfinţi, nici [viaţa] cea călugărească nu o am îndreptat, pentru care am ieşit din lume.