I. A lui Grigorie Dialogul

1. In oraşul Nursia era un preot; acesta îşi păştea biserica cea încredinţată lui cu prea mare frică către Dumnezeu. Din vremea hirotoniei lui însă, pe cea împreună vieţuitoare cu sine o iubea ca pe soră a sa, iar de apropierea acesteia temându-se ca de un vrăjmaş, nu a lăsat-o niciodată în niciun fel a se apropia de el, tăind în chip desăvârşit prieteşugul împărtăşirii către dânsa; căci, alături de toate bunătăţile, sfinţii bărbaţi au şi această osebire: că pot adică nu numai de cele necuviicioase totdeauna a fi departe, ci de multe ori şi pe cele cuviincioase pot să le taie de la dânşii; drept aceea, şi acest bărbat, ca nu cumva în vreo greşeală să se prindă printr-însa, nu primea a se sluji de dânsa nici întru cele de nevoie.

Deci aşa petrecându-şi viaţa, şi întru adânci bătrâneţi ajungând, cu aprindere de friguri prea grele fiind cuprins într-al patruzecilea an al hirotoniei sale, a ajuns întru cea de pe urmă răsuflare. Şi văzând soţia lui că toate mădularele s-au omorât, şi de aici de moarte s-a apropiat, punând lin auzul spre nările lui, se sârguia să cunoască de încă este întru dânsul suflare de viaţă, pe care lucru cunoscându-l acela, măcar că într-însul mai era doar suflare subţire - iar mai vârtos cu darul Duhului încălzindu-se - câtă suflare a strânge pentru a grăi, [cu atâta] a grăit, zicând: "Depărtează-te de la mine, femeie, că focul încă trăieşte şi ridică paiele". Iar depărtându-se aceea, şi puterea trupului lui crescând, cu mare veselie a început a zice şi a striga: "Bine aţi venit, domnii mei, bine ati venit, domnii mei! Pe nevrednicul vostru rob l-ati învrednicit cu venirea? Vin, multumesc, mulţumesc!"

Iar cunoscuţii lui care se aflau acolo, auzind adeseori acest cuvânt al dânsului, l-au întrebat, zicând: "Ce-ţi este ţie aceasta?" Către care acela a răspuns, minunându-se: "Nu vedeţi pe Dumnezeieştii Apostoli adunaţi aici? Nu vedeţi pe Fericiţii Petru şi Pavel, pe cei dintâi ai Apostolilor?" Către care iarăşi închinându-se, a zis: "Vin! Iată, vin!" Şi întru aceste graiuri şi-a dat sufletul său. Deci, într-adevăr, pe Apostoli i-a văzut, cărora şi urmându-le a mărturisit.

Drept aceea, arătat este că şi acestea cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu se întâmplă întru cei drepţi: ca, întru moarte fiind, oareşicare vedenii ale sfinţilor să vadă, ca astfel întru hotărârea morţii să nu se teamă de muncă, ci aşa pentru a li se arăta în gândul lor cel mai dinlăuntru cu cine vor fi părtaşi, ca şi din legătura trupului fără de durere şi fără de frică să se slobozească.

2. Incă şi despre Prob, episcopul cetăţii Reati, m-am înştiinţat cum că toată aceeaşi s-a făcut; că, apropiindu-se sfârşitul, grea boală l-a apucat pe dânsul; iar tatăl aceluia, pe nume Maxim, trimiţând solii prin împrejurimi, a chemat doftori, ca, de vor putea face ceva bolnavului, să-i ajute. Şi adunându-se mulţi doftori şi strângerea bolnavului văzând şi pipăind, au vestit că moartea lui va veni în scurt timp; şi, păşind ceasul, iată, sosi şi vremea prânzului, iar episcopul cel bolnav nu se îngrijea atât pentru odihna lui cât pentru a acelora, drept care şi pe doftorii aceia i-a rugat ca împreună cu bătrânul lui tată să se suie în foişoarele episcopiei şi de hrană să se împărtăşească. Şi s-au suit cu toţii ca să prânzească, lăsând acolo un copil de bună treabă ca să stea lângă dânsul, care copil trăieşte încă şi până acum.

Şi stând copilul lângă patul celui ce zăcea, a văzut de năprasnă pe oarecari bărbaţi îmbrăcaţi cu podoabe albe, care, intrând la dânsul, cu lumina strălucirii fetei lor covârşeau strălucirea hainelor. Deci, spăimântându-se copilul de fulgerul strălucirii lor, a început să strige: "Cine sunt aceia?" Iar episcopul Prob, tulburându-se de glasul copilului şi văzându-i pe bărbaţi intrând, i-a cunoscut de îndată; şi tot de bucurie umplându-se, pe copilul ce striga îl mângâia, zicând: "Nu te teme, nu te teme! Căci au venit la mine Sfântul Juvenalie şi Sfântul Elefterie Mucenicii". Iar acela, nerăbdând strălucirea vederii acelora, ieşind în fugă, a vestit tatălui său şi doftorilor cele văzute, care, pogorându-se degrab, au aflat pe episcop răposat. Drept aceea, arătat lucru este de aici că aceia l-au primit pe el alături de ei, a căror vedere copilul nu o a putut răbda.

3. Incă de nevoie este a face cunoscut şi aceasta: aceea că, de multe ori, sufletele celor aleşi ieşind din trup, cântare se aude în ceruri; ca, ascultând-o pe aceasta cu dulceaţă, sufletele să nu simtă despărţirea de trup şi să nu sufere din pricina ei.

Iar voind să zic de unele ca acestea, îmi aduc aminte cum că le-am povestit şi în omiliile la Evanghelie. Că în uliţa ce ajunge până la biserica Sfântului Clement era un oarecare zăcând pe cale cu numele Servulos, pe care nu se poate să nu-l cunoşti şi tu. Deci acesta, deşi în lucrurile vieţii era sărac, întru bunătăţi era foarte bogat, iar trupul lui de multă vreme era slăbănogit de boală; că, de când l-am cunoscut, până la sfârşitul vieţii lui, slăbănog a zăcut. Iar să stea cu totul drept sau întins în pat nu putea, şi nici măcar mâna sau piciorul nu putea să le mute. Pe lângă acesta însă stăteau spre îngrijire maica sa şi fratele său, iar dacă lua ceva de milostenie, pe aceasta prin mâinile maică-si şi ale fratelui său iarăşi spre milostenie o da; deşi slovele nicidecum nu le ştia, cărţile Sfintelor Scripturi îşi cumpăra. Şi primind el spre sălăşluire pe oarecari bărbaţi cucernici, nu cu mică osteneală îi făcea pe aceştia să-i citească înaintea sa. Aşadar, că pe cât îi era lui cu putinţă şi de folos, a învăţat Sfânta Scriptură pe de rost, măcar că slovele nicidecum nu le cunoştea; şi cu mulţumire toată durerea o suferea, şi întru lauda lui Dumnezeu ziua şi noaptea se îndeletnicea.

Iar dacă a venit vremea ca de aici să ia răsplătirea faptei răbdării lui, aceea a fost încetarea durerii din mădularele lui; iar când s-a apropiat de moarte, s-a cunoscut pe sine; iar pe bărbaţii pe care-i primise spre sălăşluire i-a rugat să se scoale şi, împreună cu dânsul, pentru răbdarea sufletului său, să cânte cântare lui Dumnezeu. Iar când împreună cu dânşii cânta şi cel ce era să se săvârşească, de năprasnă i-a oprit pe aceia de la cântare şi cu strigare mare zicea: "Tăceţi! Au doară nu auziţi cum glăsuiesc laude în ceruri? Deci la alte laude să luăm aminte. Iar când pe acestea înlăuntrul urechilor sfântului lui suflet le auzea, s-a dezlegat din legăturile trupului; şi ieşind acesta [sufletul], s-a făcut atât de multă mireasmă de mir în locul acela, încât toti cei ce stăteau acolo nu se mai săturau de aceasta. Iar din aceasta se face arătat că laudele cele din ceruri au primit sufletul acela. Iar la lucrul acesta a fost acolo un călugăr de-al nostru; acesta şi până acum trăind, cu lacrimi şi acum mărturiseşte, zicând: "Că până ce s-a dat trupul lui spre îngropare, nu s-a depărtat din nările lui dulceaţa miresmei aceleia".

4. Incă şi o femeie, Redempta cu numele, în sfânta călugărie fiind, locuia în această cetate a Romei; iar aceasta avea două uceniţe, din care una se chema Romilla; toate trei petreceau într-o căscioară, cu bunele obiceiuri fiind împodobite, iar cu viaţa aceasta vremelnică petrecând întru lipsă; iar Romilla, în vieţuirea cea prea mare a îndreptării, pe cea împreună uceniţă cu sine o covârşea: că era o minunată răbdătoare, o desăvârşită ascultătoare, cu de-amănuntul păzitoare a gurii sale, iscusită spre tăcere şi stăruitoare în rugăciune.

Iar pentru că oamenii pe unii îi socotesc aproape de desăvârşire, înaintea Ziditorului însă au oarece lucru nedesăvârşit; că precum peceţile ce nu sunt gravate desăvârşit, adeseori, văzute fiind de cei ce necunoscători, aceştia le laudă de ca şi cum ar fi desăvârşite, iar meşterul, deşi le aude a fi lăudate, cu toate acestea el nu încetează a le rade, ciocăni şi înfrumuseţa. Astfel s-a făcut şi Romilla de la Meşterul a toate: căci căzând aceasta în boală trupească, pe care doftorii o numesc slăbănogire, zăcând vreme de mulţi ani nemişcată în pat, nu se putea mişca în niciun chip; însă durerile acesteia n-au putut trage gândul ei spre nerăbdare, ci mai vârtos s-au făcut adăugire a puterii ei celei duhovniceşti: că atât de mult s-a făcut osârdnică întru rugăciune, pe cât era de neputincioasă întru lucrurile cele trupeşti.

Într-o noapte, chemându-le pe dăscăliţa ei şi pe cea împreună cu sine uceniţă - iată, şi miezul nopţii făcându-se, a văzut, iată, cum de năprasnă din cer s-a trimis lumină şi tot locul chiliei aceleia l-a umplut, şi atât de mare era fulgerul luminii aceleia, încât inimile celor ce stăteau acolo cu frică mare le-a umplut, iar mădularele lor au încremenit, precum au povestit mai pe urmă acelea. Deci, uimite stând ele, glas mare s-a auzit, de ca şi cum venea mulţime mare, şi uşile chiliei se trânteau de înghesuiala celor ce intrau, iar de covârşitoarea frică şi de fulgerul acelei lumini nu puteau vedea pe nimeni, căci ochii lor erau îngreuiaţi de frică, iar de strălucirea unei lumini aşa de mari se întunecau. Iar luminii aceleia îi urma o minunată mireasmă de mir, căci dacă o lumină ca aceea speria acele suflete, acea mireasmă minunată mai vârtos le mângâia.

Iar pentru că nu puteau suferi strălucirea luminii, Romilla, văzând pe dăscăliţa ei stând înainte şi tremurând, o mângâia cu glas lin, zicând: "Nu te teme, maică, că nu mori acum". Şi, zicând ea de mai multe ori aceasta, puţin câte puţin lumina aceea s-a strâns de tot până s-a depărtat, iar mireasma a rămas înlăuntru. Dar trecând şi a doua şi a treia zi, mirosul acelei miresme deşertate acolo petrecea tot aşa. Iar în a patra noapte, chemând pe dăscăliţa ei, cerea a i se da împreună-călător Stăpânescul Trup; şi de năprasnă, în uliţă, înaintea uşilor chiliei, au stătut două cete de cântăreţi, şi, precum spunea dăscăliţa ei împreună cu uceniţă, în cântarea psalmodiei se cunoşteau glasurile a două firi: bărbaţi şi femei cântând din amândouă părţile (ca din nişte strane). Iar când era să se săvârşească această cerească slavoslovie înaintea chiliei, acel suflet s-a dezlegat din legăturile trupului şi în ceruri suindu-se, pe cât de mult se suiau cetele celor ce cântau întru cele mai înalte, pe atât de sus se auzea şi cântarea, până când, de aici, şi glasul cântării şi mirosul miresmei, depărtându-se, s-au dus".

5. Iar de multe ori, pentru mângâierea sufletului care iese, se arătă însuşi începătorul vieţii şi Răsplătitorul vieţii şi al faptelor noastre. Şi îmi amintesc că aceasta am zis-o şi într-alt loc, anume despre Tarsila, mătuşa mea; că aceasta, între două nepoate ale ei (după frate), cu toată puterea întru neîncetată rugăciune răbda: întru singurătate petrecând şi întru înălţimea înfrânării, întru sfinţire foarte a crescut; iar prin vedenie i s-a arătat Felix, strămoşul meu, care fusese Patriarh al Bisericii acelei cetăţi [Roma]. Iar acesta i-a arătat sălaşul veşnicei străluciri, zicând: "Vino, că aici, în sălaşul luminii, te aştept!" Iar venindu-i ei asupra fierbinţeală, s-a apropiat de moarte; şi, precum este obiceiul de a muri al bărbaţilor şi al femeilor de bun neam, a veni adică mulţi spre mângâierea rudeniilor lor, în ceasul ieşirii stăteau în jurul patului ei mulţi bărbaţi şi femei.

Şi, de năprasnă, ceea ce şedea în sus privind a văzut pe Iisus venind, şi, cu prea mare râvnă a sufletului, celor ce stăteau împrejurul ei, cu strigare le zicea: "Depărtaţivă, depărtaţi-vă, vine Iisus!" Şi, întru luarea aminte la Cel către Care privea, sfântul ei suflet a ieşit din trup; şi o astfel de mireasmă bine-mirositoare a minunatei miresme s-a vărsat acolo, încât tuturor celor ce se aflau acolo le era limpede că acolo nu venise altul decât începătorul miresmei. Iar după obiceiul ce se săvârşeşte la cei morţi, dezbrăcând trupul ei spre a-l spăla, au aflat la genunchii şi la coatele ei o piele aspră, precum cea a cămilei, de întinsa ei rugăciune şi de metanii până şi trupul cel mort mărturisind despre ce lucra duhul ei încă trăind ea.

6. încă şi o tânără fecioară pe nume Musa, precum mi-a povestit Prov, fratele ei, bărbat cucernic, a văzut noaptea în vedenie pe Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, care i-a arătat ei pe femeile cele de o vârstă cu dânsa, cu care aceea nu îndrăznea a se amesteca pe sine. Şi a întrebat Născătoarea de Dumnezeu de voieşte să fie împreună cu ele şi să se rânduiască împreună cu ceata ei. Iar ea, zicând cum că foarte voieşte, îndată Născătoarea de Dumnezeu i-a dat poruncă ca de aici înainte nimic copilăresc sau deşert să nu facă, ba şi de râs şi de joc să se înfrâneze, făcându-i cunoscut cu de-amănuntul că la fecioarele pe care le-a văzut în ceata ei va veni în ziua a treizecea.

Iar de atunci, fecioara s-a schimbat din toate obişnuinţele, şi toată copilăreasca ei uşurime din toată puterea o a ridicat de la dânsa; iar născătorii ei, aşa deodată schimbată văzând-o, minunându-se, o întrebau pe dânsa de pricina schimbării, iar ea le-a răspuns, zicându-le ceea ce-i poruncise Născătoarea de Dumnezeu, pe care o văzuse noaptea, vestindu-le lor şi în ce zi va să meargă în ceata ei. Şi, iată, în ziua a douăzeci şi cincea, a fost cuprinsă de fierbinţeală, iar întru cea de-a treizecea, când ceasul ieşirii ei s-a apropiat, a văzut iarăşi pe Născătoarea de Dumnezeu venind către dânsa, împreună cu fecioarele cu care i se arătase mai-nainte, şi chemând-o pe ea, aceasta le-a răspuns cu glas blând şi cu vederea plecată: "Iată, Doamnă, vin! Iată, Doamnă, vin!" Şi întru aceste glasuri şi-a dat duhul, care, din fierbinţeala trupului ei ieşind, a locuit cu fecioarele.

7. M-am înştiinţat încă şi de ceea ce s-a făcut la Preacucernicul Părinte Ştefan; care era bărbat fără de răutate, ce nu căuta câştigul şi care întru rugăciune se îndeletnicea totdeauna; despre acesta voi arăta mai întâi un lucru osebit, ca dintru acesta şi pe celelalte ale lui să le poţi înţelege. Odată, secerând grâul pe care îl semănase, l-a dus în arie [şopron]; şi în tot anul, împreună cu ucenicii săi, nu avea nimic altceva spre hrană decât grâul acela. Iar un om, de Diavolul fiind lucrat, văzând grâul zăcând în arie, foc aprinzând, l-a ars; iar altul, văzând ceea ce s-a făcut, i-a vestit robului lui Dumnezeu, adăugând şi acestea: "Vai, vai, părinte Ştefane, ce ţi s-a întâmplat!" Iar el, cu faţă liniştită şi cu ochi netulburat, i-a răspuns, zicând: "Vai ce i s-a întâmplat celui ce a făcut aceasta! Că mie ce mi s-a întâmplat?" înţeleg dar din aceasta la ce înălţime a puterii şi treaptă era întărit gândul acestuia: că, pre cel pe care-l avea spre hrană în tot anul pierzându-l, aşa fără de grijă a rămas şi netulburat, şi mai vârtos pentru acela ce a făcut păcatul l-a durut decât pentru paguba pe care a pătimit-o el.

Şi, apropiindu-se el de moarte, mulţi au fost cei ce s-au adunat acolo, ca acel sfânt suflet, din trup ieşind, sufletele lor să le pună lângă al său. Şi stând ei împrejurul patului lui, unii i-au văzut pe îngeri intrând, iar să zică ceva nicidecum n-au putut, iar alţii n-au văzut nimic, dar cu altă frică s-au prins la suflete. Dar şi cei ce au văzut şi cei ce n-au văzut, temându-se foarte, au fugit, neputând rămâne acolo. Şi ieşind acel sfânt suflet, s-a arătat luminat cine erau cei care l-au primit, a cărui ieşire nimeni din muritori n-a putut să o sufere.

8. Peste acestea, să-ti fie tie cunoscută şi aceasta: că nu totdeauna întru ieşirea sufletului se arată vrednicia acestuia, ci după moarte negreşit se arată. Drept aceea şi Sfinţii Mucenici multă cruzime au răbdat de la necredincioşi, dar care prin oasele lor cele moarte, prin semne şi minuni, în toate zilele au strălucit; iar uneori şi altminteri: mai-nainte de sfârşit temându-se unii, Atot-puternicul Dumnezeu împrăştie gândul lor cu descoperiri, ca ajungând la moarte să nu se teamă de nimic.

Iată, un frate ce petrecea împreună cu mine în mănăstire, pe nume Antonie, întru plânsul cel din toate zilele şi întru nelipsitele lacrimi se nevoia a dobândi bucuria cea învistierită în moştenirea cea cerească; cu mult dor şi în multă vreme cugetând la sfinţitele cuvinte, nu căuta într-însele cunoştinţa graiurilor, ci plângerea cu străpungere [umilinţă], ca, printr-acestea trezvind gândul lui, părăsind cele pământeşti, în patria cea cerească prin vedere ridicată să se facă.

Deci acestuia prin vederea nopţii s-a zis aşa: "Iată, să fii gata, că Domnul a poruncit ca să te muţi!, / Iar acela, zicând că nu are gata cele trebuincioase spre a se muta, a auzit îndată răspuns, zicându-i: "Dacă ceea ce zici este pentru păcatele tale, iată, s-au iertat ţie". Iar auzind el acestea, întru mare frică şi temere era. Iar în cealaltă noapte i s-au zis aceleaşi cuvinte. Iar după cinci zile, cu fierbinţeală fiind cuprins, toţi fraţii plângând şi rugându-se, a călătorit întru bucurie către Domnul.

9. Şi alt frate dintr-aceeaşi mănăstire, Merul cu numele, în multe lacrimi şi milostenie petrecea, iar rugăciunea nu lipsea niciodată din gura lui, fără decât în ceasul hranei şi al somnului. Deci s-a arătat lui prin vedenia nopţii cum o cunună de flori albe se pogora din cer; care [frate], după puţin, cu boală trupească fiind ţinut, cu multă negrijă şi în alinarea sufletului s-a săvârşit. Iar după patruzeci de ani, aproape de mormântul unde a fost îngropat, Petru, care acum este întâistătător al aceleiaşi mănăstiri, a voit a-şi face luişi mormânt; şi, ostenindu-se el acolo, precum a povestit, atâta mireasmă bine-mirositoare s-a suit din mormântul său, de ca şi când acolo ar fi fost adunate felurite flori mirositoare. Drept aceea, s-a făcut arătat că adevărat a fost ceea ce a văzut prin vedenia nopţii.


II. Din viata Sfântului Sava

Trăia odată un bătrân, ce se trăgea din Bethania, pe nume Antim, care, după multe osteneli, după Dumnezeu împodobindu-şi viaţa, se afla de acea parte a râului către răsărituri, unde îşi zidise chilie în preajma turnului întemeiat de Fericitul Sava, şi, săvârşind acolo al treizecilea an, fiind cuprins aproape de sfârşit de oarecare boală, bătrânul zăcea acum pe patul durerii. Văzându-l deci aşa minunatul Sava, slăbit de boală şi de bătrâneţi îndelungate, îl poftea să se mute către una din chiliile bisericii, căci aşa ar fi putut fraţii să-l cerceteze şi să-l slujească fără osteneală. Cu acestea dar îl poftea pe el, dar el nu suferea, că "îndrăznea la Dumnezeu, zicea el, să se săvârşească acolo unde a şi pus început de a locuit.

Apoi, sculându-se Sava noaptea, mai-nainte de adunarea Utreniei, i se părea că aude o glăsuire ca de cântăreţi mulţi, dar socotind că se săvârşeau obişnuitele cântări ale Utreniei, se nedumerea întru sineşi cum se făcea că nu după obicei, ci afară de obicei se săvârşea Utrenia. Deci mergând degrab la biserică, şi bine-încuiate aflând uşile, s-a întors înapoi şi iarăşi i se părea că aude glasurile auzite mai-nainte cântându-se cu multă dulceaţă. Iar cântarea era aşa: Trece-voi în locul cortului celui minunat, până la casa lui Dumnezeu, în strigăt de bucurie şi în mărturisirea glasului ce prăznuieşte (cf. Ps. 41: 4-5; 42:4).

Înţelegând deci de unde este glasul acestor minunate cântări, deşteaptă îndată şi porunceşte celui rânduit cu lovirea toacei să cheme pe fraţi; şi deodată adunându-se ei, luând Sava cu sineşi pe oarecari fraţi, au ajuns cu tămâieri şi făclii la chilia bătrânului, căci cântarea de acolo se auzea. Şi, intrând înlăuntrul chiliei, n-a aflat pe nimeni altul decât pe bătrân, şi pe acesta, iată, săvârşit; pe care şi îmbrăţişându-l cu evlavie, şi câte de lege zise săvârşind, trupul cel sfinţit l-a dat îngropării.


III. Din viata Sfântului Daniil Stâlpnicul

Se povesteşte despre Sfântul Daniil Stâlpnicul cum că, cu trei zile înainte de sfârşitul lui, s-au adunat către dânsul toţi sfinţii cei din veac: Proorocii, Apostolii, Mucenicii şi toţi Sfinţii, ca să-l întâmpine pe dânsul; încă şi oarecari puteri cereşti, care, prieteneşte îmbrăţişându-l pe marele, îl îndemnau să săvârşească dumnezeiasca jertfă, pe care s-a şi arătat săvârşind-o. Şi însuşi împărtăşindu-se de preacuratele Taine, a dat după cuviinţă şi acelora. Şi iată, fiind el la cele de pe urmă răsuflări şi mulţi fiind cei ce s-au adunat, un bărbat, fiind stăpânit de dracul, s-a apropiat de stâlp, care prin venirea sfinţilor cea către cuviosul, strigând pe faţă, îi numea pe aceştia pe nume, pomenind şi de îngerii ce se adunaseră acolo; apoi a adăugat că pe când ziua va avea ceasul al treilea, Daniil se va duce către Domnul, iar necuratul duh, de Dumnezeu fiind mişcat, se va izgoni din locuirea cea îndelungată; şi iată acestea amândouă s-au şi făcut la vreme.


IV. Din Pateric

Se spunea despre Avva Sisoe că atunci când era să se săvârşească, chemând pe Părinţi alături de el, faţa lui strălucea ca focul, şi a zis către dânşii: "Iată, a venit Avva Antonie!" Iar după puţin a zis: "Iată, a venit ceata Proorocilor!" Şi iarăşi faţa lui mai mult s-a luminat. Şi a zis iarăşi: "Iată, a venit ceata Apostolilor!" Şi încă lumina feţei lui s-a îndoit. Iar el, de ca şi cum grăia cu oarecine, s-au rugat lui Părinţii, zicând: "Cu cine vorbeşti, Părinte?" Iar el a zis: "Iată, au venit îngerii ca să mă ia! Şi mă rog ca să mă lase să mă pocăiesc puţin". Şi i-au zis lui Părinţii: "Nu ai trebuinţă a te pocăi, Părinte!" Şi a zis lor: "Cu adevărat, nu mă ştiu pe sinemi să fi pus început". Şi aşa aflară toţi că era desăvârşit. Şi iarăşi deodată faţa lui s-a făcut ca soarele, şi s-au spăimântat toţi, iar el a zis lor: "Vedeţi? Domnul a venit, zicând: «Aduceţi-Mi pe vasul pustiei!" Şi îndată şi-a dat duhul; şi s-a făcut ca un fulger, şi casa s-a umplut de mireasmă.