I. Din Pateric

1. Povestit-a Fericitul Zosima, zicând: "Oarecând am şezut puţin în Lavra Avvei Gherasim, şi aveam acolo un frate iubit, într-o zi, şezând noi şi vorbind pentru folos, a căzut pomenire pentru un grai al Avvei Pimen, anume că «cel ce se prihăneşte pe sineşi află întru toate odihnă», aşijderea şi de graiul pe care l-a zis stareţul Muntelui Nitriei, că, întrebat fiind «ce altceva mai mult ai aflat în calea aceasta, Părinte?», a răspuns, zicând că «a se mustra omul pe sine şi a se prihăni pe sineşi totdeauna», grai pe care l-a mărturisit [întărit] şi cel ce a întrebat, zicând «altă cale nu este, decât aceasta».

Deci, dacă ne-am adus aminte de acestea, ziceam unii către alţii, minunândune de câtă putere au cuvintele sfinţilor! Cu adevărat, orice grăiau, din iscus şi din adevăr grăiau, precum a zis şi Marele Antonie, şi pentru aceasta puternice sunt, de vreme ce din lucrarea lor s-au grăit, precum porunceşte şi un oarecare înţelept: «Fie ca cuvintele tale să se adeverească din viata ta». Acestea dar îm-preună vorbindu-le noi unii către alţii, a zis acela [fratele cel iubit lui]: «Şi eu am avut iscus al acestor cuvinte şi al odihnei celei făcute din lucrarea lor».

Odinioară, am avut în această lavră un diacon ce-mi era prieten adevărat; acesta, nu ştiu de unde, a pus asupra mea o bănuială pentru un lucru ce-i aducea lui întristare. Şi, de aici, a început a se purta cu mine fără de cuviinţă. Şi-mi zicea mie că «cutare lucru ai făcut şi pentru aceasta mă scârbesc de tine». Iar eu, neştiindu-mă pe mine să fi făcut ceva de acest fel, că am făcut adică precum zicea el, îl adeveream pe dânsul, zicându-i că n-am nicio cunoştinţă despre acest lucru; iar acela nu se încredinţa, ci zicea: «Iartă-mă, dar nu mă pot încredinţa ». Deci, ducându-mă eu în chilia mea, mă cercam pe sinemi mai cu de-amănuntul de am făcut ceva de acest fel, şi nu aflam. După aceasta, îl văd pe dânsul ţinând sfântul potir şi dându-l fraţilor; am luat pricină de aici şi l-am încredinţat pe dânsul, zicând că «nu mă ştiu pe mine făcând ceea ce zici», şi nici aşa nu s-a încredinţat.

Şi iarăşi adunându-mă întru sinemi, şi aducându-mi aminte de cuvintele acestea ale Sfinţilor Părinţi, şi crezând lor curat, am întors puţin gândul meu şi am zis către mine: «Diaconul curat mă iubeşte şi, din dragoste pornindu-se, mi-a îndrăznit mie cu ceea ce avea inima lui pentru mine, ca să mă trezvesc şi să nu mai fac de aici înainte. însă, ticăloase suflete, de vreme ce zici că nu ai făcut lucrul acesta, adu-ti aminte de alte răutaţi pe care le-ai făcut, de care acum nu-ţi mai aduci aminte, şi încredinţează-te că, precum cele de ieri şi deunăzi făcute de tine nu ţi le aduci aminte, tot aşa şi aceasta făcând-o, o ai uitat». Deci, din gândul acesta am pus aşa în inima mea: cum că întru adevăr am făcut aceasta, dar am uitat, precum pe cele dinainte. Apoi am început a mulţumi lui Dumnezeu şi diaconului, că printr-însul m-am învrednicit a cu-noaşte greşeala mea şi a mă pocăi pentru dânsa.

Deci, sculându-mă cu nişte gânduri ca acestea, m-am dus către chilia diaconului ca să-i fac lui metanie, să-i cer iertăciune şi să-i mulţumesc. Şi, stând lângă uşă, am bătut; iar el, deschizând şi văzându-mă, îndată el a fost cel dintâi care mi-a făcut metanie, zicându-mi: «Iartă-mă, că, punând asupra ta lucrul acela, de draci m-am batjocorit; că, cu adevărat, m-a încredinţat Dumnezeu că nu ai nimic cu acela, nici nu ştii ceva despre el». Şi cum am început şi eu a răspunde şi a-l adeveri pe dânsul, acela m-a tăiat [oprit] şi mi-a zis că nu este de trebuinţă.

Deci, de aici, socotea Fericitul Zosima şi zicea: "Iată aici adevărata smerenie, cum a plecat inima celui ce o dorea pe dânsa! Una adică, ca nu numai să nu se smintească întru diacon (pentru că l-a bănuit pe dânsul de ceea ce nu ştia şi s-a scârbit asupră-i fără vreun temei), iar alta, că n-a primit adeveririle cele de la dânsul, care erau în aşa fel încât putea pleca şi un vrăjmaş, necum şi pe un prieten adevărat. Aşadar, nu numai pentru acestea nu s-a smintit, precum am zis, ci şi asupra sa a pus greşeala pe care nu o a făcut, socotind mai credincios cuvântul aceluia decât al inimii sale; şi nu numai aceasta, ci şi a se pocăi lui s-a apucat, căruia îi mulţumea pentru că printr-însul s-a izbăvit de greşeala pe care cu desăvârşire nu o cunoştea.

Vezi ce poate smerenia, adică prihănirea de sine? Pe ce trepte ale sporirii suie pe cel ce o ţine? Deci, dacă şi noi am primi aşa - să rânduim adică inima noastră întru gândurile smeritei cugetări -, nu ar mai afla vrăjmaşul putere a semăna întru noi seminţele cele rele; dar, de vreme ce ne află pe noi pustii de tot gândul cel bun, încă şi zădărându-ne pe înşine spre răutate, pentru aceasta, luând el pricină de la noi, adaugă şi de la el [seminţele] cele rele, prefăcândune din oameni în draci. Lucrul aceluia este a tulbura pe oameni, şi a-i tulbura totdeauna, precum dimpotrivă se întâmplă la fapta bună: că, de va vedea Domnul un suflet însetat de mântuire şi care se sârguieşte sau voieşte să se sârguiască a lucra gânduri bune, şi lăudată înainte-voire [alegere slobodă] arătând, îi dă lui harul cel de la Sine, prin care în puţină vreme întru prea mare sporire se va sui, precum este scris: Că, celor ce voiesc bunătatea, împreună-lucrează şi Dumnezeu bine (Rom. 8: 28)".