I. Din Pateric

1. Zis-a Avva Antonie: "Am văzut toate mrejele Diavolului întinse pe pământ şi, suspinând, am zis: «Oare cine le poate trece pe acestea?» Şi am auzit un glas, zicându-mi: "Smerita cugetare".

2. Acelaşi a zis lui Avva Pimen: "Aceasta este lucrarea omului: ca greşeala sa să o pună înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispită până la cea de pe urmă răsuflare".

3. Ridicatu-s-au odinioară asupra lui Arsenie demonii în chilie, necăjindu-l pe el; iar venind cei ce-i slujeau lui şi stând în afara chiliei, l-au auzit pe el strigând către Dumnezeu şi zicând: "Dumnezeule, nu mă părăsi, că nimic bun n-am făcut înaintea ta, ci dă-mi după bunătatea Ta să pun început".

4. Un frate a mers la Avva Ammona şi i-a zis lui: "Avva, spune-mi un cuvânt". Şi, petrecând la dânsul şapte zile, n-a auzit nimic de la stareţul. Apoi, pe când se ducea, petrecându-l pe el stareţul, a zis: "Păcatele mele se făcură până acum perete între mine şi Dumnezeu".

5. Zis-a Avva Daniil că era în Babilon o fiică a unui boier ce avea drac; şi avea tatăl ei un călugăr prieten, pe care l-a şi chemat spre ajutorul fiicei sale. Iar acela a zis: "Nimeni nu poate tămădui pe fiica ta, fără numai sihastrii pe care îi ştiu; iar de-i voi ruga pe dânşii, nu vor suferi a face aceasta, pentru smerita cugetare. Dar mai vârtos aceasta să facem: când vor veni în târg ca să-şi vândă lucrurile lor, prefaceţi-vă de ca şi cum aţi vrea să cumpăraţi ceva din ele şi chemaţi-i ca să-şi ia preţul lor; şi, venind ei, rugaţi-i ca să facă rugăciune. Şi cred că se va tămădui fiica ta".

Deci, ieşind în târg, au aflat pe un ucenic al unui bătrân care îşi vindea lucrurile lui; şi, luându-l pe dânsul împreună cu coşniţele, l-au dus în casa boierului, ca să ia preţul lor. Şi, cum a intrat monahul în casă, l-a întâmpinat pe dânsul îndrăcită şi i-a dat o palmă, iar el îndată a întors şi celălalt obraz, după porunca Domnului (cf. Matei 5: 39). Şi, muncit fiind dracul, a strigat, zicând: "O, silă, porunca lui Iisus mă scoate", şi îndată a ieşit din femeie. Şi era aceea sănătoasă şi întreagă la minte. Şi s-a vestit aceasta la bătrâni, şi au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: "Nimic nu surpă aşa de mult mândria Diavolului precum smerenia poruncii lui Hristos".

6. Zis-a Avva Carion: "Multe osteneli am făcut, mai mult decât fiul meu, Zaharia, dar n-am ajuns la măsura lui, pentru smerenia şi tăcerea lui".

7. Odinioară, şezând acest Avvă Zaharia în Schit, a venit întru vedenie; şi, sculându-se, o a vestit stareţului său, lui Carion; iar bătrânul, lucrător fiind, nu avea cunoştinţă de acestea [de vedenii]. Şi, sculându-se, l-a bătut, zicând: "De la draci este". Iar stăruind vedenia, sculându-se Avva Zaharia în noapte, s-a dus la Avva Pimen şi i-a vestit lui lucrul, şi cum ard cele dinlăuntru ale lui. Şi, cunoscând stareţul că de la Dumnezeu este, i-a zis lui: "Du-te la cutare bătrân, şi, ce-ţi va zice ţie, ţine". Deci s-a dus la acel bătrân. Iar el, mai-nainte să apuce a-l întreba ceva, a apucat şi i-a spus lui toate, şi cum că vedenia aceasta de la Dumnezeu este, şi "du-te, zice, de te supune Tatălui tău".

8. Către acest Zaharia a zis odată Avva Moise: "Spune-mi, ce să fac?" Şi, auzind acela, s-a aruncat pe sine la picioarele lui, zicând: "Tu mă întrebi, Părinte?" Zis-a lui stareţul: "Crede-mă, fiule Zaharia, că am văzut pe Duhul Sfânt pogorând spre tine, şi dintru aceasta silit sunt a te întreba pe tine". Şi, luând Zaharia culionul din capul său, l-a pus sub picioare şi, călcând-l, a zis: "De nu se va zdrobi aşa omul, nu poate să fie călugăr".

9. Povestit-a Avva Pimen: "Pe când era Avva Zaharia a se săvârşi, l-a întrebat Avva Moise: «Ce vezi?» Iar el a zis: «Nu-i mai bine a tăcea, Părinte?» Şi a zis: «Da, fiule, taci». Şi în ceasul morţii lui era şi Avva Isidor, care, căutând la cer, a zis: «Veseleşte-te, fiul meu, Zaharia, că s-au deschis ţie porţile împărăţiei cerurilor»".

10. Zis-a Avva Evagrie: "începutul mântuirii omului este a se osândi pe sineşi".

11. Aflat-a Avva Teodor vreme îndemânatică cu fraţii, şi, pe când mâncau ei, au luat paharele în tăcere, şi nu ziceau "iartă-mă"; şi a zis Avva Teodor: "Au pierdut călugării bunul lor neam prin a nu zice «iartă-mă»".

12. Pe acelaşi l-a întrebat un frate, zicând: "Voiesc a împlini poruncile". Răspuns-a lui stareţul: "Odinioară a zis şi Avva Theona «voiesc a împlini gândul meu cu Dumnezeu»; şi, ducându-se în pitărie, a făcut pâini; şi, cerând săracii, le-a dat pâinile. Şi iarăşi, cerând alţii, a dat coşniţele şi haina cea de pe dedesubt pe care o purta; şi a intrat în chilie încingându-şi haina cea de deasupra (mantia). Şi iarăşi se mustra pe sineşi, zicând: «N-am plinit porunca lui Dumnezeu»".

13. Un frate a zis lui Avva Teodor: "Spune-mi mie un grai, că pier". Şi cu osteneală i-a răspuns lui: "Eu mă primejduiesc [de moarte]; [aşa că] ce am să-ţi spun ţie?"

14. Fericitul Teofil Arhiepiscopul a mers odată în Muntele Nitriei; şi a venit stareţul muntelui la dânsul, şi i-a zis lui Arhiepiscopul: "Ce-ai aflat mai mult în calea aceasta, Părinte?" Şi a răspuns stareţul: "A se prihăni şi a se mustra omul pe sine totdeauna". Zis-a Arhiepiscopul: "Altă cale nu este decât aceasta".

15. Acelaşi Arhiepiscop, venind odată în Schit, s-au adunat fraţii, şi a zis către Avva Pamvo: "Zi un cuvânt către Papa, ca să se folosească". Şi a răspuns bătrânul: "Dacă nu se foloseşte întru tăcerea mea, nici în cuvântul meu nu se va folosi".

16. Zicea Maica Teodora: "Nici nevoinţă, nici reaua-pătimire, nici felurite alte osteneli nu mântuiesc, fără decât numai adevărata smerită cugetare. Iată, era un sihastru ce izgonea draci şi i-a cercetat pe dânşii, întrebând: «Pentru care pricină ieşiţi? Pentru postire?» Şi ei ziceau: «Noi nici nu mâncăm, nici nu bem». «întru priveghere?» Şi ei ziceau: «Noi nicidecum nu dormim». «întru sihăstrie?» Şi au răspuns: «Noi în pustie petrecem ». Şi, stăruind bătrânul în întrebări, le-a zis: «Dar întru ce ieşiţi?» Iar ei au mărturisit, zicând: «Nimic altceva nu ne biruieşte pe noi fără numai smerita cugetare»".

17. Zis-a Avva Ioan Colovul: "Smerita cugetare şi frica lui Dumnezeu sunt mai presus de toate bunătăţile".

18. Zis-a iarăşi: "Cine a vândut pe Iosif?" Şi a răspuns un frate, zicând: "Fraţii lui". Zis-a lor stareţul: "Ba nu, ci smerenia lui l-a vândut pe el; că putea, atunci când îl vindeau, să zică că «frate al lor sunt» şi să se împo-trivească, ci, tăcând, cu smerenie pe sineşi s-a vândut; şi smerenia l-a aşezat pe dânsul povăţuitor în Egipt".

19. Zis-a iarăşi: "Pe sarcina cea uşoară lăsând-o, adică pe sinene a ne prihăni, pe cea grea o am ridicat, anume a ne îndreptăţi pe sinene".

20. Zis-a oarecine din Părinţi despre dânsul: "Avva Ioan, prin smerenia lui, a atârnat tot Schitul de degetul cel mic al lui".

21. Zis-a Avva Ioan Thebeul: "Dator este călugărul mai-nainte de toate a îndrepta [câştiga] smerita cugetare. Că aceasta este întâia poruncă a Mântuitorului, Care zice: Fericiţi cei săraci cu duhul că acelora este împărăţia cerurilor (Matei 5: 3)".

22. Zis-a Avva Pimen despre Avva Isidor că împletea un snop de smicele în fiecare noapte. Şi îl rugau pe dânsul fraţii, zicând: "Odihneşte-te pe sineţi puţin, că, iată, ai îmbătrânit". Iar el răspundea lor: "De vor şi arde pe Isidor, şi cenuşa lui în văzduh să o risipească, niciun har [odihnă, mulţumire] nu-mi este mie; că Fiul lui Dumnezeu pentru noi a venit în lume".

23. Acelaşi aşijderea a zis despre Avva Isidor: "Atunci când îi ziceau lui gândurile «mare om eşti», zicea către dânsele: «Au doară sunt precum Avva Antonie?» Sau: «M-am făcut cu totul ca Avva Pamvo, sau ca ceilalţi Părinţi ce au plăcut lui Dumnezeu?» Acestea zicând, se odihnea, acelea dându-se în lături. Când iarăşi vrăjmaşii îl făceau pe dânsul a se împuţina cu sufletul, zicându-i «după toate acestea vei fi aruncat în muncă», el zicea acelora «măcar în muncă de voi fi aruncat, pe voi vă voi afla dedesubtul acelora»".

24. Zice Avva Longhin: "Precum mortul nu simte ceva, nici nu judecă pe cineva, tot aşa şi cel smerit cugetător nu poate judeca vreun om, măcar de l-ar vedea pe el închinându-se idolilor".

25. Zis-a Avva Matoi: "Pe cât de mult se apropie omul de Dumnezeu, pe atâta se vede pe sine mai păcătos. Căci şi Proorocul Isaia, atunci când L-a văzut pe Dumnezeu, ticălos şi necurat s-a numit pe sineşi (cf. Is. 6: 5)".

26. Acelaşi zicea: "Când eram mai tânăr, gân-deam despre mine că poate lucrez ceva bun; iar acum, dacă am îmbătrânit, văd că n-am niciun lucru bun".

27. întrebat-a pe acesta un oarecare frate, zicând: "Cum se făcea că cei din Schit făceau mai mult decât [zice] porunca, iubind pe vrăjmaşii lor mai mult decât pe sine?" Şi a zis stareţul: "Eu până acum nici pe cel ce mă iubeşte pe mine nu-l iubesc ca pe sinemi".

28. Zis-a Avva Iacov: "M-am dus la Avva Matoi; şi, ajungând, i-am zis lui: «Voiesc să mă duc la Chilii». Şi mi-a zis mie bătrânul: «închină-te, de la mine, lui Avva Ioan». Am mers deci la Avva Ioan şi i-am zis: «Se închină ţie Avva Matoi». Şi a zis stareţul: «Iată, Avva Matoi e cu adevărat bărbat Ierusalimitean întru care vicleşug nu este (cf. Ioan 1: 47)». Şi, împlinind-se anul, m-am dus iarăşi la Avva Matoi şi i-am spus lui închinăciunea lui Avva Ioan. Iar bătrânul a zis: «Dar eu nu sunt vrednic de închinăciunea stareţului; însă să ştii aceasta: când vei auzi pe un bătrân lăudând pe aproapele mai mult decât pe sine, acela în mare măsură a ajuns; că aceasta este desăvârşirea: ca cineva pe aproapele său să-l slăvească mai mult decât pe sineşi»".

29. întrebat-a un frate pe Avva Matoi, zicând: "Spune-mi un grai". Iar el a zis: "Du-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi dea ţie plângere în inima ta şi smerenie; şi ia aminte totdeauna la păcatele tale; şi nu judeca pe alţii, ci fii dedesubtul tuturor; şi taie îndrăzneala de la sineti; şi tine-ti limba şi pântecele tău. Şi dacă cineva va grăi pentru vreun lucru sau altul, să nu te priceşti cu dânsul: dacă bine zice, zi-i «da», iar dacă rău, zi-i «tu ştii cum grăieşti», şi nu te prici cu dânsul pentru cele ce a grăit; şi aceasta este smerenia".

30. Zis-a Avva Xantie: "Câinele mai presus decât mine este; pentru că şi dragoste are, iar la judecată nu va merge".

31. Un frate a întrebat pe Avva Alonie, zicând: "Ce este defăimarea de sine?" Şi a zis bătrânul: "Aceea a fi dedesubtul celor necuvântătoare şi a şti [recunoaşte] că neosândite sunt [pentru ceea ce fac]".

32. Zis-a Avva Pimen: "De se va prihăni omul pe sine, rabdă pretutindenea".

33. Acelaşi a zis: "De va ajunge omul întru graiul Apostolului ce zice că toate sunt curate celor curaţi (Tit 1:15), se vede pe sineşi mai jos decât toată făptura". Şi i-a zis lui un frate: "Cum pot să mă socotesc pe sinemi mai jos decât tot ucigaşul?" Zis-a stareţul: "De va ajunge omul întru graiul acesta şi va vedea om ucigând, va zice că acesta numai acest păcat a făcut, dar eu ucid în toate zilele".

34. întrebat-a acelaşi frate pentru acelaşi grai pe Avva Anuv, spunând şi ce a zis Avva Pimen; şi i-a zis lui Avva Anuv: "Bine a zis, aşa este: că, de va ajunge omul la graiul acesta şi va vedea lipsurile fratelui său, face dreptatea sa a le înghiţi pe dânsele". Zis-a fratele: "Care este dreptatea sa?" Şi a răspuns stareţul: "A se prihăni pe sineşi, că cel ce se prihăneşte pe sineşi, drept face pe aproapele, iar această dreptate ascunde neajunsurile aproapelui".

35. Se spunea despre Avva Pimen că niciodată nu voia să pună cuvântul său peste cuvântul altui bătrân, ci mai vârtos întru toate îl lăuda pe acesta. Şi spunea că, dacă veneau oarecari la el, întâi îi trimitea la Avva Anuv, că acela era mai mare cu anii. Iar Avva Anuv le zicea la rândul lui: "Duceţi-vă la fratele meu, Pimen, că el are darul cuvântului". Iar de se întâmpla vreodată să şadă Avva Anuv cu Avva Pimen, nicidecum nu grăia Avva Pimen de faţă fiind el.

36. Zis-a Avva Pimen că a zis Fericitul Avvă Antonie: "Silnicia cea mare a omului este să pună asupra sa greşeala sa înaintea Domnului şi să aştepte ispite până la răsuflarea cea mai de pe urmă".

37. Zis-a iarăşi: "Cu suspine au intrat toate faptele bune în casa aceasta, fără numai una, iar afară de aceasta, cu osteneală va sta omul". Şi l-au întrebat pe dânsul: "Care este aceasta?" Şi a zis: "Ca omul să se prihănească pe sine".

38. Zis-a iarăşi: "Deşi va păzi omul rânduiala, nu se tulbură; că pentru aceasta cădem mulţi în ispite: că nu păzim rânduiala şi numele nostru; am auzit din Scriptură despre Abigail că a zis lui David întru mine este păcatul, şi el o a auzit şi o a iubit pe dânsa (cf. I împ. 25: 24). Deci Abigail stă pentru [simbolizează] faţa sufletului, iar David pe cea Dumnezeirii. Deci, dacă sufletul se va prihăni pe sineşi înaintea Domnului, îl iubeşte pe dânsul Domnul".

39. Zis-a Avva Pimen: "Eu zic că în locul unde se va pune Satana, acolo voi fi pus şi eu".

40. Zis-a iarăşi: "Omul de-a pururea are trebuinţă de smerita cugetare şi de frica lui Dumnezeu precum de suflarea care iese din nara lui".

41. Zis-a iarăşi: "A se arunca omul înaintea lui Dumnezeu, şi a nu se număra pe sineşi, şi a pune înapoia sa voia sa, acestea sunt unelte ale sufletului".

42. Un frate a întrebat pe dânsul, zicând: "Avva, la ce trebuie să iau aminte şezând în chilie?" Zis-a lui stareţul: "Eu până acum sunt în adâncul noroiului până la grumaji şi, povară ţinând în jurul gâtului, către Dumnezeu strig: «Miluieşte-mă»".

43. Zis-a iarăşi: "De va veni la mine vreun frate şi te vei vedea pe sineţi nimic folosindu-te întru intrarea lui, cearcă în cugetul tău şi află în ce fel era gândul pe care îl aveai mai-nainte de intrarea lui; şi atunci vei cunoaşte pricina nefolosirii, şi cum tu eşti cel ce ai dat-o [izvodit-o] pe aceasta. Şi, dacă vei face aceasta cu smerită cugetare, neprihănit vei fi dinspre aproapele, adică nu pe acela, ci pe sineţi te vei prihăni şi aşa îţi vei purta neajunsurile tale. Căci dacă cu evlavie îşi va face omul şederea sa, nu va greşi, că Dumnezeu înaintea lui este. Şi, precum văd eu, dintru această şedere câştigă omul frica lui Dumnezeu".

44. Zis-a iarăşi: "Şezând bătrânii odinioară şi mâncând, la slujire stătea Avva Alonie; şi l-au lăudat bătrânii pe dânsul, iar el nicidecum n-a răspuns. Şi i-a zis lui oarecine deosebi: «Pentru ce n-ai răspuns bătrânilor ce te lăudau?» Iar el a zis: «De aş fi răspuns lor, mă aflam primind lauda»".

45. Zis-a iarăşi: "Pământul în care ne-a poruncit Dumnezeu a face jertfă, acesta este smerenia".

46. Zis-a Avva Sisoe: "Cel ce ţine [suferă] nebăgarea în seamă întru cunoştinţă împlineşte toată Scriptura".

47. Mers-a un frate oarecare la Avva Sisoe, în muntele lui Avva Antonie; şi, vorbind ei, a zis fratele către stareţul: "Părinte, încă n-ai ajuns până acum la măsurile lui Avva Antonie?" Şi i-a răspuns stareţul: "De aş fi avut măcar unul din gândurile Avvei Antonie, mă făceam cu totul ca focul".

48. Un frate l-a întrebat pe dânsul, zicând: "Avva, văd că pomenirea lui Dumnezeu petrece lângă mine". Zis-a stareţul: "Nu este lucru mare a petrece gândul tău cu Dumnezeu, ci mare este a te vedea pe sine dedesubtul a toată făptura; pentru aceasta dar şi osteneala trupească povăţuieşte spre smerita cugetare".

49. Zis-a Avva Sisoe către un frate oarecare: "Cum te afli?" Iar el a zis: "Zilele le cheltuiesc, Părinte". Şi a zis stareţul: "Dacă aş fi să cheltuiesc şi eu o zi, aş mulţumi, adică, de aş împlini o zi fără a adăuga la păcatele mele, aş mulţumi".

50. Trei bătrâni s-au dus Ia Avva Sisoe, după ce s-au vestit despre dânsul [că este mare etc.]. Şi i-a zis lui cel dintâi: "Părinte, cum pot să mă mântuiesc de râul cel de foc?" Iar el nu a răspuns lui. Zis-a şi al doilea: "Părinte, cum pot să mă mântuiesc de scrâşnirea dinţilor şi de viermele cel neadormit?" Şi nici lui nu i-a răspuns. Zis-a şi al treilea: "Părinte, ce să fac, că pomenirea întunericului celui mai dinafară nu mă lasă să răsuflu?" Atunci a zis lor stareţul: "Eu de niciuna din acestea nu fac pomenire, ci nădăjduiesc că, Iubitor de îndurare fiind Dumnezeu, face cu mine milă". Şi, auzind aceia, s-au mâhnit şi s-au pornit să se ducă; iar el, nevrând a-i slobozi pe dânşii mâhniţi, le-a zis lor: "Fericiţi sunteţi voi, fraţilor, că v-am râvnit vouă: că, dacă o aducere-aminte ca aceasta stăpâneşte mintea voastră pururea, cu neputinţă este a greşi voi. Dar eu, învârtoşatul la inimă, ce voi face, căci n-am fost nici măcar slobod a şti că este chin pentru oameni? Şi aşa, dintru aceasta, în tot ceasul păcătuiesc". Şi, făcându-i metanie toţi bătrânii, au zis: "Precum am auzit [despre el că este mare], aşa am şi văzut".

51. Zis-a Avva Sisoe: "Calea care duce către smerita cugetare este înfrânarea şi a se ruga omul pururea către Dumnezeu şi a se nevoi a fi dedesubtul a tot omul".

52. Zis-a iarăşi: "Scris este despre idoli: Gură au şi nu grăiesc, ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud (Ps. 113: 5-6). Deci aşa este dator a fi călugărul; şi, precum idolii sunt urâciune, tot aşa şi el să se socotească pe sine urâciune".

53. Un frate a întrebat pe Avva Cronie, zicând: "în ce chip vine omul întru smerita cugetare?" Răspuns-a lui stareţul: "Prin frica lui Dumnezeu". Zis-a fratele: "Şi prin care lucru vine în frica lui Dumnezeu?" Zis-a stareţul: "După ştiinţa mea, prin strângerea [retragerea] din tot lucrul şi prin darea pe sineşi întru osteneală trupească şi, pe cât are putere, prin a-şi aduce aminte de ieşirea cea din trup şi de judecata lui Dumnezeu".

54. Trecând odinioară din luncă la chilia sa, Avva Macarie ducea smicele; şi, iată, l-a întâmpinat pe dânsul Diavolul pe cale cu o seceră. Şi cum a vrut să-l lovească pe el, dar n-a putut, i-a zis lui: "Multă silă am dinspre tine, Macarie, că nu pot asupra ta. Iată, orice faci, şi eu fac: tu posteşti, şi eu postesc, tu priveghezi, eu nicidecum nu dorm; însă este una întru care mă biruieşti". Zis-a lui Avva Macarie: "Care este aceasta?" Iar el a zis: "Smerenia ta, şi pentru aceasta nu pot asupra ta".

55. Zis-a Avva Iperehie: "Pom de viaţă ridicat la înălţime este smerita cugetare".

56. Zis-a un bătrân: "Cel ce are smerenie, acela smereşte pe draci, iar cel ce n-are smerenie se batjocoreşte de aceştia".

57. Zis-a iarăşi: "Nu numai smerit cuvântă, ci şi smerit cugetă; că a te înălţa întru lucrurile cele după Dumnezeu este cu neputinţă fără de smerita cugetare".

58. Unui mare sihastru care a zis "pentru ce mă lupţi, Satana?", acesta i-a răspuns, zicând: "Tu eşti cel care mă lupţi, prin smerita cugetare".

59. Ziceau bătrânii: "Cunună este călugărului smerita cugetare".

60. întrebat a fost un stareţ: "Când câştigă sufletul smerenie?" Şi a răspuns: "Când de ale sale răutăţi se îngrijeşte".

61. Zis-a un stareţ: "Precum pământul niciodată nu cade jos, tot aşa şi cel ce se smereşte pe sine".

62. Erau doi fraţi după trup care locuiau împreună; iar Diavolul s-a apucat să-i despartă. Aprinzând cel mai mic sfeşnicul, iată, din lucrarea diavolului, acesta s-a răsturnat; iar fratele cel mai mare l-a bătut pe acesta cu mânie. Iar el a făcut metanie, zicând: "Rabdă-îndelung, frate, şi-l voi aprinde din nou", şi îndată a ieşit puterea Domnului şi a prăpădit puterea dracului. Acesta s-a dus apoi la boierul său - care locuia într-o capişte idolească - şi i-a zis ceea ce s-a făcut.

Şi, dacă a auzit popa elinilor ce a povestit dracul acesta, osândindu-şi popa înşelăciunea în care se afla, s-a botezat şi s-a făcut călugăr. Şi a ţinut acesta smerenia încă de la început, zicând: "Smerenia risipeşte toată puterea vrăjmaşului, precum însumi de la acela am auzit, zicând că, «dacă fac tulburare între călugări, iar unul din aceia se întoarce şi face metanie, îndată toată puterea mea se strică»".

63. Zis-a un stareţ: "Smerenia nu se mânie, nici nu întărâtă pe cineva".

64. întrebat a fost un stareţ: "Pentru ce ne luptăm aşa de draci?" Şi a răspuns: "Pentru că lepădăm armele noastre, zic adică necinstea [suferirea necinstei] şi smerenia, neagoniseala şi răbdarea".

65. întrebat a fost un stareţ: "Ce este smerenia?" Şi a răspuns: "De va greşi fratele tău şi-i vei ierta lui mai-nainte de a se pocăi el tie".

66. Se spunea despre Avva Sisoe că a slăbit; şi, şezând bătrânii lângă dânsul şi întrebându-l "ce vezi?", le-a zis lor: "Văd pe oarecari venind spre mine şi îi rog pe dânşii ca să mă lase puţin să mă pocăiesc". Şi i-a zis lui unul din stareţi: "Şi, dacă te vor lăsa, poţi acum să fii de vreo treabă la pocăinţă?" Şi a zis stareţul: "Deşi nu pot să fac [pocăinţă], voi suspina însă puţin peste sufletul meu, şi îmi va ajunge mie".

67. Venit-au odinioară oarecari în Thebaida, către oarecare bătrân, aducând un îndrăcit, ca să-l tămăduiască pe dânsul; iar stareţul, mult fiind rugat, a zis dracului: "Ieşi din plăsmuirea lui Dumnezeu?" Răspuns-a demonul: "Ies; dar să întreb un grai: spune-mi care sunt caprele şi care sunt mieluşeii?" Zis-a stareţul: "Căpriţele sunt eu, iar pe mieluşei îi ştie Dumnezeu". Şi, auzind demonul, a strigat cu glas mare: "Iată, pentru smerenia ta ies", şi a ieşit întru acel ceas.

68. Ziceau bătrânii: "Când nu ne luptăm, atunci se cuvine mai vârtos a ne smeri; că Dumnezeu, ştiind neputinţa noastră, ne acoperă pe noi; iar de ne vom lăuda, ridică de la noi acoperământul Său şi pierim".

69. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Ce este sporirea cea după Dumnezeu a omului?" Şi a răspuns stareţul: "Sporirea omului este smerenia; şi pe cât se pogoară cineva întru smerenie, pe atâta se suie întru sporire".

70. Zis-a un stareţ: "De vei zice cândva «iartă-mă», smerindu-te pe sineţi, arzi pe draci".

71. De nu va pune plugarul acoperământ pe ochii dobitocului său, acesta se va întoarce şi va mânca plata sa (roadele sale). Tot aşa şi noi: după iconomia lui Dumnezeu luăm acoperământuri, ca aşa să nu vedem pe cele bune pe care le lucrăm şi să ne fericim pe înşine, şi pentru aceasta să pierdem plata noastră. Pentru aceea ne lăsăm [de Dumnezeu] a avea uneori gânduri [necurate] în minte şi numai pe ele le vedem/ca pe înşine să ne osândim; şi acestea ni se fac nouă acoperământuri întinate ale micii noastre bunătăţi; căci, atunci când se va prihăni omul pe sineşi, nu-şi va pierde plata sa".

72. întrebat a fost un stareţ: "Ce este smerenia?" Şi, răspunzând, a zis: "Smerenia este lucru mare şi dumnezeiesc; iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti şi a se avea omul pe sine păcătos şi dedesubtul tuturor". Şi a zis fratele care a întrebat: "Ce este aceea adică dedesubtul tuturor?" Şi a zis stareţul: "A nu lua aminte la păcate străine, ci totdeauna la ale sale, şi a se ruga lui Dumnezeu fără încetare".

73. Un frate oarecare era într-o obşte, şi toate greutăţile fraţilor le purta asupra sa, şi ajungea să se învinuiască pe sine până şi de curvie, zicând "eu am făcut". Iar oarecare din fraţi, necunoscând fapta lui, a început a cârti asupra lui, zicând: "Vedeţi câte rele face acesta, şi nimic nu lucrează". Iar egumenul, cunoscând fapta lui, zicea fraţilor: "Voiesc mai degrabă o rogojină de-a lui făcută cu smerenie, decât toate ale voastre cu mândrie. Iar de voiţi, vă voi încredinţa pe voi [de adevăr] de la Dumnezeu". Deci a poruncit să se aprindă foc şi să se aducă câte trei rogojini ale lor şi una a fratelui şi să se arunce toate în foc. Iar după ce au fost aruncate, îndată toate acelea au ars, numai a fratelui a rămas. Şi, văzându-l pe el cei ce mai-nainte îl învinuiau, s-au temut şi i-au făcut metanie, şi de aici înainte l-au cinstit pe dânsul ca pe un Părinte.

74. Un călugăr, rană luând de la oarecine, i-a făcut metanie celui ce l-a rănit.

75. Povestit-a un stareţ că erau doi mireni; şi, învoindu-se ei, au ieşit şi s-au făcut monahi; şi, purtându-se cu râvnă, însă fără a avea cunoştinţă, s-au scopit pe eişi pentru împărăţia cerurilor, socotind că plinesc astfel acel glas evanghelicesc. Iar aflând Arhiepiscopul, i-a despărţit pe dânşii de Cuminecătură. Iar ei, părându-li-se că bine au făcut, s-au mâniat asupra lui. Şi s-au dus la Arhiepiscopul Ierusalimului şi i-au vestit ceea ce s-a făcut; dar şi acela i-a despărţit pe dânşii. Apoi, ducându-se către cel al Antiohiei, şi acela aşijderea. Apoi către Papa al Romei, ca cel ce covârşeşte, şi de la dânsul pe cele asemenea le-a auzit.

Deci, nedumerindu-se, au zis unul către altul: "Aceştia se învoiesc unii cu alţii în hotărâri, căci se adună în Soboare; dar să mergem la Sfântul lui Dumnezeu Epifanie, Episcopul Ciprului, şi acela ne va adeveri pe noi, că prooroc este, şi nu judecă după faţa omului". După ce au mers şi s-au apropiat de cetate, s-a descoperit sfântului cele despre dânşii; şi, trimiţând întru întâmpinarea lor, le-a zis "nici să nu intraţi în cetatea aceasta". Atunci, venindu-şi întru sine, au zis: "Cu adevărat, noi am greşit; şi de-am socoti că aceştia fără dreptate ne-au despărţit, au doară şi acesta, care e prooroc? Iată, Dumnezeu i-a descoperit lui cele despre noi". Şi aşa s-au osândit foarte pe eişi. Iar văzând Dumnezeu că s-a smerit inima lor şi mărturisesc greşeala, i-a vestit Sfântului Epifanie despre aceasta, care, de sineşi trimiţând, i-a chemat pe dânşii. Şi, mângâindu-i, i-a primit la împărtăşire, scriind şi Arhiepiscopului de Alexandria "primeşte pe fiii tăi, căci s-au pocăit cu adevărat". De aici trăgea stareţul că aceasta este doftoria omului şi aceasta o voieşte Dumnezeu: ca să pună omul greşeala sa asupra sa înaintea lui Dumnezeu, şi aşa harul îi va vesti pe oameni despre aceasta.

76. Era un frate la Chilii; care întru atâta smerenie a venit, încât se ruga aceasta totdeauna: "Doamne, trimite-mi un trăsnet, căci, sănătos fiind, nu ascult de Tine".

77. Zis-a un stareţ: "De se va osteni omul de-a pururea a mustra, a certa şi a defăima într-ascuns sufletul său, îl pleacă pe dânsul [să socotească] cum că mai necinstit decât câinii şi decât fiarele este; că acelea n-au întărâtat pe Cel ce le-a făcut pe dânsele, nici la Judecată nu vor merge. Deci, cu mult mai bine este a nu învia la Judecată, decât a învia şi veşnic a mă munci".

78. Un frate a mers la un stareţ şi l-a întrebat pe dânsul: "Cum te afli, Părinte?" Şi a răspuns stareţul: "Rău". Zis-a lui fratele: "Pentru ce, Avva?" Zis-a stareţul: "Iată, optsprezece ani am înaintea lui Dumnezeu stând şi în toate zilele blestemându-mă pe mine, zic blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale (Ps. 118: 21)". Şi, aceasta auzind fratele, a ieşit foarte folosindu-se întru smerenia bătrânului.

79. Zis-a un stareţ: "De şezi în pustie liniştindu-te, nu avea întru sineţi de ca şi cum mare ceva faci, ci mai vârtos socoteştete pe sineţi ca un câine surghiunit din gloată şi legat, pentru că muşcă şi sare asupra oamenilor" .

80. Zis-a un stareţ: "De vei locui în pustie, şi vei vedea că Dumnezeu poartă grijă de tine, să nu se înalţe inima ta, că astfel va lua Dumnezeu ajutorul de la tine, ci mai vârtos zi: «Pentru împuţinarea mea de suflet şi neputinţă face Dumnezeu milă cu mine, ca să rabd şi să nu mă mâhnesc [să nu fiu cuprins de akedie]".

81. Zis-a un stareţ: "De vei auzi petrecerile cele mari ale Sfinţilor Părinţi, şi, înfierbântându- te, vei voi a ale urma, apucă-te şi tu chemând numele Domnului, ca să te întărească în lucrul pe care l-ai ales; şi, dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei săvârşi, mulţumeşte Celui ce te-a ajutat, iar de nu vei putea săvârşi, cunoaşteţi neputerea şi neputinţa ta şi, osândindu-te pe sineţi, smereşte gândul tău până în ziua morţii, avându-te pe tine neîndestulat [nepri-ceput], sărac şi nerăbdător, şi mustrând pe al tău suflet totdeauna, ca cel ce a început şi n-a săvârşit, şi aşa te poţi mântui".

82. Venit-a oarecând Avva Macarie Egipteanul, de la Schit în Muntele Nitriei, la pomenirea lui Avva Pamvo, şi i-au zis lui bătrânii: "Zi un grai fraţilor, Părinte" Iar el a zis: "Eu încă nu sunt monah, dar am văzut monahi. Că, şezând eu odată în chilie la Schit, m-au supărat gândurile, zicând: «Dute în pustie şi vezi ce vei putea acolo»; şi am petrecut luptându-mă cu gândul cinci ani, nedumerindu-mă de nu cumva de la draci este.

Dar fiindcă gândul a stăruit, m-am dus în pustie şi am aflat acolo heleşteu de apă, iar în mijlocul lui era un ostrov; şi au venit fiarele pustiei ca să bea dintr-însul; şi am văzut în mijlocul lor doi oameni goi, şi s-a înfiorat trupul meu, că am crezut că sunt duhuri; iar ei, dacă m-au văzut aşa înfiorat, au grăit către mine: «Nu te teme, şi noi suntem oameni». Şi am zis lor: «De unde sunteţi şi cum aţi venit în pustia aceasta?» Iar ei au zis: «Dintr-o obşte suntem, dar am făcut tocmeală şi am venit aici; şi, iată, sunt patruzeci de ani [de când am venit aici], şi unul din noi este Egiptean iar altul Libian; spune-ne, dar, cum se află lumea? Vine apa la vremea sa? Are lumea belşug îndestulat?» Iar eu am zis: «Da, însă spuneţi-mi, cum pot să mă fac monah?» Şi mi-au zis: «De nu se va lepăda cineva de toate ale lumii, nu poate să se facă monah». Şi am zis lor: «Eu neputincios sunt, şi nu pot să fiu ca voi». Şi aceia mi-au zis: «Dacă nu poţi ca noi, şezi în chilia ta şi plângi păcatele tale». Şi i-am întrebat pe dânşii: «Când se face iarnă, nu degeraţi? Şi iarăşi, întru arşiţă nu vă pârjoliţi trupurile voastre?» Şi ei au zis: «Dumnezeu ne ajută nouă şi ne-a făcut iconomia aceasta: nici iarna nu degerăm, nici arşiţa nu ne vatămă».

Pentru aceasta am zis vouă, continuă stareţul, că încă nu sunt monah, dar am văzut monahi. Iertati-mă, fraţilor".

83. Rugându-se odată Avva Antonie în chilia sa, i-a venit lui glas, zicându-i: "Antonie, încă n-ai ajuns la măsura cutărui curelar din Alexandria". Deci, sculându-se bătrânul de dimineaţă şi luând toiagul cel de finic, s-a dus către dânsul. Şi, intrând şi heretisindu-l [dându-i bineţe], a şezut împreună cu dânsul şi i-a zis lui: "Spune-mi, frate, faptele tale". Iar el a zis: "Nu mă ştiu pe mine, Avva, că am făcut ceva bun, fără numai că, atunci când mă scol dimineaţa pentru a şedea la meşteşugul meu, zic întru sinemi «că toată cetatea aceasta, de la mic până la mare, intră întru împărăţie pentru dreptăţile lor şi numai eu singur voi moşteni munca pentru păcatele mele; iar seara mai-nainte de a adormi zic acelaşi cuvânt". Şi, auzind bătrânul, a zis: "într-adevăr, ca un argintar şezând în casă cu odihnă, împărăţia ai moştenit, iar eu, fără de socoteală fiind, toată vremea mea în pustie locuind, nu am ajuns la măsura ta".

Ia aminte, cel ce citeşti, nu fără de dreaptă-socoteală şi simplu să înţelegi povestirea aceasta şi, în loc de a te folosi, să te vatămi: pe o lucrare ca aceasta a mireanului - care şi fără de osteneală era - să o cinsteşti mai mult decât toată ostenicioasa vieţuire a povăţuitorului şi vârfului Părinţilor, a celui ce după a sa osteneală şi plăţile le-a luat, precum zice Apostolul (cf. I Cor. 3: 8), şi cel mai proslăvit la Dumnezeu decât toţi Părinţii, şi ridicat întru acelaşi loc în care este Dumnezeu, precum oarecăruia dintre sfinţi i s-a descoperit.

Căci dacă pentru singur acel blagocestiv gând trebuie mai mult pe curelar a cinsti decât pe stâlpul cel de foc ce luminează lumea - precum despre dânsul a zis oarecine din sfinţi -, pentru ce nu s-a pus şi curelarul spre urmare înaintea tuturor? De ce nu mai vârtos să ne asemănăm aceluia, sârguindu-ne a-i urma ca unui mai ales, dacă, cu adevărat, lesnicioasă este şi urmarea? Şi pentru ce, lăsându-l pe acesta [pe curelar] de-o parte, noi, călugării, să nu privim, ca către un întâi-închipuit, la viaţa minunatului Antonie, şi după dânsa să ne grăbim a ne închipui? Şi mai vârtos că, asemănarea după dânsa fiind aşa de ostenicioasa, de puţini cu desăvârşire este îndrep-tată? Dar mi se pare că nici de puţini.

Deci, arătat este că Dumnezeu, Cel ce pururea smereşte pe ai Săi şi-i primeşte, după cea scrisă (cf. Pilde 3: 12), Care şi lui Pavel i-a dat un bold trupului ca să nu se înalţe prin covârşirea descoperirilor, Acesta şi pe Marele Antonie, pe cel plin de îndreptări şi de darurile Duhului, pe cel ce a sa măsură căuta a cunoaşte, şi pe dânsul, zic, ca pe un om, cu smerenia întărindu-l Iubitorul de oameni Dumnezeu, a zis că n-a ajuns la măsura curelarului, nu minţind - să nu fie! -, ci adeverind, şi ceea ce era adevărat grăind. Şi de care măsură zice? Aceasta adică a faptelor bune, pe care o a avut curelarul, nimic mare pentru sineşi închipuindu-şi, ca unul ce ducea viaţă mojicească şi mirenească şi de conştiinţă de multe ori se osândea. Pentru aceasta şi priceput fiind omul, era de sine bine- cunoscător, şi pe toţi întru simţirea inimii drepţi şi vrednici de împărăţie îi socotea a fi; neluând astfel aminte la răutăţi străine, numai pe sineşi se osândea, socotindu-se moştenitor al veşnicelor munci.

Dar vrednic adică este bărbatul de laude şi de slăviri, că, mojic şi mirean fiind, o înţelepciune ca aceasta avea; pentru aceasta însă nu şi decât Marele Antonie mai înalt, ci numai întru aceasta îl întrecea pe dânsul: adică întru a se avea pe sine decât toţi oamenii mai păcătos. Că Marele Antonie, deşi smerit cugetător era şi, prin lucrarea Duhului Sfânt, nimic vrednic nu socotea că lucrează, avea însă conştiinţa sa făcându-i pomenire de îndreptările şi darurile ce le câştiga, pe care ştia că mulţi le lăsaseră în urmă; şi pentru aceasta nu se putea socoti pe sineşi, precum curelarul, mai păcătos decât toţi oamenii, măcar că foarte a se osândi şi el pe sineşi se sârguia. Deci cu aceasta îl biruia pe el curelarul. Pentru aceasta şi Dumnezeu i-a zis şi pe al Său fiu spre mai mare smerită cugetare l-a adus. Aceasta să-ţi fie ţie de dreaptă-socoteală şi altor sfinţi, la câţi întracest fel li s-a descoperit sau li s-a grăit de la Dumnezeu.


II. A Sfântului Efrem

1. începerea rodirii e în floare, iar începerea smeritei cugetări este în supunerea întru Domnul; cel ce o a câştigat pe aceasta, ascultător este, plecat, blând, dând cinste şi celor mici, şi celor mari şi crede că va lua de la Dumnezeu drept plată viaţa cea veşnică.

2. Un frate oarecare a zis: "Aceasta o am cerut de la Domnul: ca, atunci când fratele meu îmi va zice să fac un lucru, să zic gândului «acesta este Domnul tău, ascultă-L pe Dânsul». Iar dacă şi alt frate va zice şi el, «acesta este fratele Domnului tău, ascultă-l pe dânsul», şi, dacă şi un copil îmi va porunci ceva, să zic «ascultă pe fiul Domnului tău»". Şi, aşa împotrivindu-se gândurilor străine, face toate fără tulburare, ajutându-i lui harul, pentru că avea smerenie.


III. A lui Avva Isaia

1. Cel ce are smerită cugetare, nu are limbă a grăi către cineva ce se leneveşte sau către altul nebăgător de seamă; nici nu are ochi spre a lua aminte la neajunsurile altora; nici urechi pentru a auzi cele ce nu folosesc sufletul lui; şi nu are cu nimeni vreun lucru, afară numai de păcatele sale, ci către toţi oamenii este împăciuitor, pentru porunca lui Dumnezeu şi pentru prieteşug. Că de ar posti cineva şase zile de-a rândul şi de s-ar da întru mari osteneli afară de calea aceasta, toate ostenelile lui deşarte sunt.

2. Frate, obişnuieşte-ţi limba ta a zice "iartă", şi smerenia va veni spre tine; iubeşte smerenia, şi ea te va acoperi de păcatele tale.

3. Nu te mâhni [lăsa cuprins de akedie] în vreo osteneală oarecare; că osteneala, sărăcia, străinătatea, reaua-pătimire şi tăcerea nasc pe smerenie, iar smerenia iartă tot păcatul. Şi mai cunoaşte aceasta: că, pre cât se leneveşte omul de sine, gândeşte în inima sa că este prieten al lui Dumnezeu; iar dacă se izbăveşte de patimi, se ruşinează a ridica ochii săi la cer înaintea lui Dumnezeu; că atunci adică se vede pe sine depărtat de Dumnezeu.

4. Un om avea doi robi; şi i-a trimis pe aceştia în ţarina sa ca să secere fiecare câte şapte prăjini pe zi, în toate zilele; şi unul din ei şi-a cheltuit toată puterea lui pentru a împlini cea poruncită de domnul său, dar, pentru că lucrul era peste puterea lui, nu a ajuns a împlini; iar altul, trândăvindu-se [cuprins de akedie], a zis întru sineşi: "Cine poate face atâta lucru în fiecare zi?" Şi, dispreţuind lucrul, nu s-a îngrijit, ci a adormit, dormind vreme de un ceas, iar un altul petrecându-l căscând şi întorcându-se ca uşa pe ţâţâna ei; şi aşa a cheltuit întru deşertăciune toată lungimea zilei. Iar ajungând amândoi seara, au mers către domnul lor; şi, cercetându-i acesta pe dânşii şi cunoscând lucrul celui sârguitor, deşi nu a împlinit cea poruncită, a primit totuşi sârguinţă lui şi l-a cinstit; iar pe cel lenevos ca pe un nebăgător de seamă l-a lepădat din casa sa. Deci şi noi să nu ne temem în nicio osteneală sau necaz, ci să ne ostenim din toată puterea noastră şi din tot sufletul lucrând întru smerenie, şi cred că aşa ne primeşte cu sfinţii Lui cei ce mult foarte s-au ostenit.

5. Aceea adică a nu vătăma conştiinţa aproapelui naşte smerita cugetare; smerenia naşte dreapta-socoteală, iar dreaptasocoteală strică toate patimile, despărţindule unele de altele. Deci cu neputinţă este ţie a veni întru dreapta-socoteală de nu mai întâi vei face plugăria ei. Pentru aceasta, de folos este mai întâi a afla liniştirea de cele străine, care naşte nevoinţă, iar aceasta naşte plângerea, plângerea naşte frica lui Dumnezeu, frica naşte smerenia, smerenia naşte dreaptă-socoteală, care naşte înaintevederea; iar înainte-vederea naşte dragostea, iar dragostea face sufletul nebolnav şi nepătimaş. Aşadar, atunci cunoaşte omul că este departe de Dumnezeu, după acestea toate.

6. Aceea adică a crede că lui Dumnezeu nu-I place osteneala ta găteşte ajutorul lui Dumnezeu spre a te păzi pe tine. Că cel ce şi-a dat inima sa în blagocestie şi adevăr nu poate cugeta că a plăcut lui Dumnezeu. Căci atâta vreme cât îl mustră conştiinţa pentru oarecare din cele afară de fire, străin este de slobozenie. Iar atâta vreme cât este cel ce mustră [conştiinţa], este şi cel ce pârăşte [păcatul]; şi atâta vreme cât este pâra, nu este slobozenie.


IV. A lui Avva Marcu

Precum celui ce se pocăieşte străin îi este a cugeta înalt, tot aşa şi celui ce păcătuieşte îi este cu neputinţă a cugeta înalt.

Smerita cugetare nu este osândirea conştiinţei [proprii], ci har al lui Dumnezeu şi cunoştinţă a împreună-pătimirii [Lui cu oamenii]. Dacă de smerita cugetare ne-am fi grijit, n-am mai fi avut nevoie de pedeapsă.

Toate cele rele şi cumplite ce ni se întâmplă nouă, pentru înălţarea noastră se întâmplă; căci dacă şi Apostolului i s-a dat un înger al Satanei ca să-l bată peste obraz pentru a nu se înălţa (cf. II Cor. 12: 7-9), cu atât mai vârtos nouă, celor înălţaţi, însuşi Satana se va da nouă pentru a ne călca pe noi până când ne vom smeri.

Strămoşii noştri case stăpâneau, şi bogăţii ţineau, şi femei aveau, şi de fii purtau de grijă, şi cu Dumnezeu vorbeau, pentru nesăţioasa lor smerită cugetare; iar noi, de lume ne-am despărţit şi bogăţia o am defăimat şi casele le-am lăsat, şi ni se pare că stăruim aproape [suntem legaţi] de Dumnezeu, dar de draci ne-am batjocorit, pentru înălţarea noastră. Cel ce se înalţă nu se cunoaşte pe sine, căci, de s-ar fi cunoscut pe sine, pe a sa nepricepere şi neputinţă, nu s-ar fi înălţat. Iar cel ce pe sine nu se cunoaşte, cum poate cunoaşte pe Dumnezeu? Că, dacă pe a sa nepricepere cu care trăieşte împreună, a o pricepe n-a putut, cum va putea pricepe înţelepciunea lui Dumnezeu, de care străin şi departe este?

Că cel ce cunoaşte pe Dumnezeu oglindeşte mărimea Lui şi se netrebniceşte pe sine, precum Fericitul Iov, şi zice: Până acum la auz Te-am auzit pe Tine, iar acum ochiul meu Te-a văzut pe Tine. Pentru aceea m-am netrebnicit pe sinemi şi m-am topit; şi mă socot pe sinemi pământ şi cenuşă (Iov 42: 5-6). Deci cei ce urmează lui Iov, aceştia văd pe Dumnezeu, şi cei ce îl văd, aceştia îl şi cunosc pe Dânsul. Deci şi noi, de voim a-L vedea pe Dânsul, să ne netrebnicim pe înşine şi smerit să cugetăm, ca nu numai din împotrivire pe Dânsul să-L vedem, ci şi avându-L întru noi locuind şi odihnindu-Se, să ne desfătăm de Dânsul. Căci, astfel, nebunia noastră întru înţelepciunea Lui se va înţelepţi, şi neputinţa noastră întru puterea Lui se va împuternici, întărindu-ne pe noi în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce ne-a învrednicit pe noi de darul acesta.


V. A Sfântului Diadoh

Lucru anevoie de câştigat este smerita cugetare; că, pe cât de mare este, pe atât de multe sunt ostenelile prin care se îndreptează. La cei părtaşi sfintei cunoştinţe ea vine în două chipuri: când nevoitorul blagocestiei se află la mijlocul duhovnicescului iscus, acesta are un cuget oarecum mai smerit, fie din pricina neputinţei trupului, fie a celor ce fără de vreme vrăjmăşesc celor ce se îngrijesc de urmarea dreptăţii, fie a gândurilor viclene; apoi, când este întru simţire multă şi întru adeverire, mintea de la har se va lumina, atunci sufletul are smerita cugetare ca pe o [însuşire] firească; iar umplându-se de dumnezeiescul har, nu mai se poate înălţa întru umflarea slavei-deşarte, măcar şi neîncetat de ar lucra poruncile Dumnezeieşti, ci mai smerit pe sineşi - mai vârtos prin împărtăşirea de Dumnezeiasca blândeţe - se socoteşte.

Cea dintâi smerită cugetare are într- însa de multe ori întristare şi mâhnire, iar cea din urmă cuprinde în ea bucurie îndoită de o înţeleaptă sfială. Drept aceea, prima se află, precum bine am zis, la cei ce se află în mijlocul nevoinţelor, iar a doua se trimite celor ce se apropie de desăvârşire. Cea dintâi se întristează atunci când este lipsită de bunele-întâmplări [fericirea lumească], iar a doua, măcar toate împărăţiile lumii de i le-ar aduce ei cineva, nici nu se miră, nici săgeţile prea cumplite ale păcatului nu le simte; căci, duhovnicească cu totul fiind, nu cunoaşte cu niciun chip trupeştile dări [slava lumii]. Pentru aceasta, nevoitorul printr-aceasta în tot chipul trebuie să treacă, şi apoi a veni către cealaltă. Căci de nu printr-aceea, cu aducerea-asupră a pedepsitoarelor pătimiri, pe de-sine-stăpânirea noastră harul înainte nu ar netezi-o prin ispite; adică, fără a ne sili, nu ne-ar dărui nouă bogăţia cea mare a acesteia [a smeritei cugetări].

VI. A Sfântului Maxim

Smerita cugetare este rugăciunea deasă cu lacrimi şi cu osteneli; că aceasta, pe Dumnezeu de-a pururea întru ajutor chemându- L, nu-l lasă pe om a îndrăzni neînţelepţeşte întru a sa putere şi filosofie, nici asupra altuia a se înălţa, care acestea sunt boale cumplite ale patimii mândriei.


VII. A lui Avva Isaac

Omul, odată ajungând a cunoaşte măsura neputinţei sale, a ajuns a cunoaşte desăvârşirea smeritei cugetări şi a cunoştinţei lui Dumnezeu; pentru aceasta, şi către mulţumire pururea mişcându-se, se îmbogăţeşte totdeauna întru dumnezeieştile dăruiri. Gura totdeauna mulţumind, blagoslovenie primeşte de la Dumnezeu; iar inima, întru mulţumire petrecând, pururea primeşte o creştere a harului. înainte de har merge smerenia, precum şi înainte de ispită aleargă mândria.