BIBLIA CALENDAR ACATISTE RUGĂCIUNI SCRIERI CITATE

Everghetinos - Volumul I

PRICINA A PATRUZECI SI PATRA: Că smerita cugetare cu totul neprădată de draci este, şi care este naşterea smeritei cugetări şi puterea ei; şi cum că mai presus decât toate faptele bune este smerenia, şi singură degrab poate mântui pe om

I. Din viata Sfântului Pahomie

Un oarecare bărbat pe nume Silvan, venind dintre măscărici [actori], s-a apropiat de mănăstirea Sfântului Pahomie, voind a se lepăda de lume; şi, vestindu-se despre dânsul cuviosului, chemându-l, a zis către dânsul: "Vezi, frate, că de osteneală este trebuinţă, de suflet trezvitor şi de gând curat pentru a putea, cu harul lui Dumnezeu, a sta împotriva celui ce te necăjeşte, mai vârtos pentru obiceiul cel de mai-nainte care te împinge spre rău'\ Şi, făgăduindu-se a le face pe toate după învăţătura lui, Marele Pahomie l-a primit. Acest Silvan, în multă vreme nevoindu-se, a început iarăşi a se lenevi de mântuirea sa şi a se trage spre răsfăţare şi a fi tras de glumiri; încă a început cu toată slobozenia a cânta printre fraţi şi graiuri precum cele din priveliştile cele necinstite. Pe acesta chemându-l sfântul, după al douăzecilea an al călugăriei, a poruncit a fi dezbrăcat înaintea fraţilor de schima călugărească şi, luându-şi hainele mireneşti, să fie scos din mănăstire.

Iar el, căzând la picioarele Sfântului Stareţ, îl ruga, zicând: "încă o dată iartă-mă, Părinte, şi cred întru Stăpânul Cel ce mântuieşte pe cei neputincioşi cum că mă vei avea pocăindu-mă pentru cele ce în lenevire le-am petrecut, şi vei simţi schimbarea sufletului meu, şi vei mulţumi lui Dumnezeu". Iar Marele, răspunzând, a zis către dânsul: "Ştii bine cu câte te-am suferit, cum de multe ori am fost silit a-ţi da şi bătăi, ceea ce niciodată către niciun alt om nu am arătat, ci numai spre tine am fost silit a o face, durându-mă la suflet mai mult decât pe tine la trup, pentru pătimirea cea pentru tine; că pentru nimic altceva n-am făcut aceasta, ci numai pentru mântuirea ta, ca măcar aşa să te pot îndrepta din greşeale.

Deci, dacă atâtea sfătuiri ai primit, iar a veni spre mai bine n-ai voit şi, nici cu bătăi fiind căznit, n-ai ales ce e de folos, cum pot eu a lăsa un mădular bolnav să se sălăşluiască împreună cu turma lui Hristos, ca nu cumva râia unuia, la toti întinzându-se (lăţindu-se), nu mică parte a frăţimii să vatăme?" Deci aşa socotind Părintele, acela mai mult rugămintea întinzând-o şi adeverind cum că de aici înainte se va îndrepta pe sineşi, Pahomie cerea de la dânsul chezăşuiri, ca astfel să nu rămână el iarăşi întru acelea.

Iar Petronie, bărbat sfânt şi minunat, învoindu-se a-l primi asupră-şi pe dânsul pentru cele ce se făgăduia, l-a iertat pe dânsul fericitul; şi, făcând rugăciune, l-a dat lui Petronie. Iar el, dobândind iertare, aşa de mult s-a smerit, încât a ajuns să se facă chip multora, şi mai vârtos la toată frăţimea, după fapta bună a blagocestiei, şi mai ales întru cele după Dumnezeu lacrimi, încât de multe ori mânca şi din curgerea lacrimilor, care ca un râu se revărsau, încât el nici nu se mai putea opri, acestea amestecându-se şi cu însăşi cea de nevoie hrană, aşa împlinindu- se spre dânsul acel cuvinţel davidicesc: Cenuşă ca pâinea am mâncat şi băutura mea cu plângere o am amestecat (Ps. 101: 9).

Şi, zicându-i lui fraţii "nu face aceasta înaintea străinilor sau a altora", el adeverea, zicând: "De multe ori, vrând a mă opri, mai vârtos pentru această pricină, nicidecum n-am putut". Iar ei iarăşi zicând că plângerea să o facă atunci când stă singur deosebi, din străpungere, iar la masă, mâncând, să se oprească, "că, ziceau ei, sufletul poate şi fără cele dinafară lacrimi totdeauna întru umilinţă a fi". Şi, silindu-se ei a afla pentru ce se udă aşa cu lacrimi - pentru aceasta şi încercând să-l oprească precum puteau din ele, "că mulţi dintre noi, ziceau, se ruşinează căutând la tine şi nici să mănânce nu pot", acela zicea către dânşii: "Nu voiţi, fraţilor, ca să plâng, văzând pe sfinţi slujindu-mi mie, cărora şi praful picioarelor [la] mare [preţ] îmi este mie, şi de care eu nicidecum nu sunt vrednic? Deci nu sunt oare dator a plânge, spuneţi-mi?

Sunt eu, un măscărici, vrednic să fiu slujit de bărbaţi sfinţi ca aceştia? Plâng dar, fraţilor, temându-mă în toate zilele, ca nu cumva, ca Dathan şi ca Abiron cei spurcaţi, să fiu înghiţit, cei ce s-au apucat cu viclene voiri şi cu necurate mâini a tămâia în cele sfinte, că, şi atâta cunoştinţă primind eu, mă lenevesc de mântuirea sufletului. Pentru aceea nu mă ruşinez de aceasta, căci ştiu păcatele mele cele multe; pentru aceea, şi însuşi sufletul de l-aş da, nimic străin socotesc că aş face".

Aşadar, acesta, aşa bine-nevoinduse în multă vreme, mărturisea pentru dânsul Marele înaintea tuturor, zicând: "Iată, fraţilor, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că, de când s-a făcut obştea aceasta, dintre toţi fraţii care locuiesc împreună cu mine, pe niciunul nu-l ştiu să-mi fi urmat, afară de unul". Iar auzind aceasta fraţii, unii socoteau că acesta este Teodor, iar alţii Petronie, iar alţii Orsision. Deci întrebând Teodor pentru cine zice, Marele nu voia să spună. Iar el, iarăşi mai vârtos întrebându-l, şi alţi mari fraţi de asemenea rugându-se a se înştiinţa cine ar putea fi acesta, Marele a răspuns, zicând: "De aş fi ştiut că cel despre care vreau să spun s-ar mândri de ar fi lăudat vreodată, nu l-aş fi făcut cunoscut pe unul ca acesta; dar, de vreme ce cu harul lui Hristos ştiu că, lăudat fiind, mai vârtos se smereşte pe sineşi, pentru aceasta, ca să urmaţi şi voi năravului acestuia, fără de frică înaintea voastră a tuturor îl voi ferici pe dânsul. Pentru că tu, o Teodore, şi câţi sunt ca tine în mănăstire nevoindu-se legând pe Diavolul, ca pe o vrabie sub picioarele voastre l-aţi pus şi în toate zilele prin harul lui Hristos îl călcaţi ca pe nişte ţărână, voi, dar, de vă veţi lenevi pe înşivă, sculându-se Diavolul de sub picioarele voastre de unde zace, se va ridica asupra voastră.

Iar fratele Silvan, cel ce cu puţină vreme înainte era să se scoată de noi din mănăstire pentru lenevirea lui, acesta, acum, desăvârşit l-a robit (răpus) pe vrăjmaşul, pe care l-a stins cu covârşirea smeritei cugetării sale până într-acolo încât a nu se mai arăta acesta la dânsul, desăvârşit biruindu-l pe el; dar şi voi, ca cei ce aveţi lucrările dreptăţii, îndrăzniţi spre cele ce, iată, aţi făcut până acum, iar acesta, pe cât se nevoia, pe atâta pe sineşi se arăta mai necercat [începător], din tot sufletul său netrebnic pe sineşi socotindu-se a fi; pentru aceasta, şi lăcrimarea lesnicioasă o are, dintru aceea cu lesnire putând a se defăima pe sineşi şi a socoti ca nimic îndreptările cele făcute de dânsul; căci nimic nu taie aşa de bine vinele Diavolului ca smerita cugetare, ceea ce se face din tot sufletul cu putere lucrătoare".

Deci, aşa nevoindu-se încă opt ani, pe lângă cei douăzeci de mai-nainte, drumul şi l-a săvârşit, mărturisit fiind de Cuviosul, care şi despre ieşirea lui spunea că a văzut mulţime mare de îngeri care, sufletul lui luându-l şi către cer alergând, pe acesta ca pe o jertfă aleasă l-au adus lui Hristos.


II. Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea Fericita Singlitichia că aşa este de mare smerita cugetare, încât Diavolul, deşi mai pe toate virtuţile le poate urma, despre aceasta nu ştie nicidecum ce este. Pentru aceasta, şi Apostolul Pavel, ştiind întărirea şi necăderea ce o aduce aceasta, ne porunceşte nouă să ne împodobim pe dinlăuntru cu aceasta, ca una care nu poate fi smulsă, ca printr-însa să putem cuprinde şi strânge toate celelalte virtuţi şi fapte bune. Că precum cu neputinţă este ca o corabie să fie făcută fără de piroane, tot aşa cu neputinţă este ca un om să se mântuiască fără smerita cugetare. Vezi cuvântarea de laudă a celor trei tineri? Cum de alte fapte bune nu au pomenit foarte, iar pe cei smeriţi împreună cu cei ce laudă i-a numărat, nezicând ceva de cei feciorelnici sau de cei neagonisitori? încă şi Domnul, iconomia cea către noi plinind:o, întru aceasta S-a îmbrăcat, că zice: învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11: 29). Deci început şi sfârşit al bunătăţilor tale să-ţi fie ţie smerita cugetare.


III. Din Pateric

1. Povestit-a oarecine dintre Părinţi că era un bătrân ostenitor la Chilii purtând rogojină. Acesta a mers odată la Avva Ammona; iar văzându-l pe el stareţul purtând rogojină, a zis: "Aceasta cu nimic nu te foloseşte". Şi a întrebat acela pe stareţul: "Părinte, mă supără trei gânduri: unul, adică, ca într-un noian să mă duc în pustii, sau să mă duc în pământ străin, unde nu mă cunoaşte nimeni, sau să mă închid pe sinemi în chilie şi cu nimeni niciodată să mă întâlnesc şi la două zile să mănânc. Deci pe care dintr-însele să-l urmez?" Răspuns-a Avva Ammona: "Niciunul din cele trei nu te foloseşte să-l faci, ci mai vârtos, de mă asculţi, şezi în chilia ta şi mănâncă câte puţin în fiecare zi, şi să ai de-a pururea cuvântul vameşului în inima ta, şi poţi să te mântuieşti".

2. Un frate a mers în Muntele Fermei, la un stareţ mare, şi i-a zis lui: "Avva, ce voi face, că piere sufletul meu?"

Zis-a lui stareţul: "Pentru ce, fiule?"

Răspuns-a fratele: "Când eram în lume, cu adevărat mult posteam şi privegheam, şi multă străpungere şi fierbinţeală era întru mine, iar acum nicidecum ceva bun nu văd întru mine".

Zis-a lui stareţul: "Crede-mă, fiule, că atâtea câte ai făcut când erai în lume spre slava deşartă şi lauda oamenilor osârdnic făcându- te le făceai, şi neprimite erau înaintea lui Dumnezeu; şi, pentru aceasta, nici Satana nu te lupta pe tine, că nu-i păsa lui a tăia osârdia ta, de vreme ce niciun folos nu aveai din aceasta. Iar acum, văzându-te că te-ai făcut ostaş al lui Hristos şi ai ieşit asupra lui, de aici s-a întrarmat şi el asupra ta. însă un psalm pe care-l zici acum cu umilinţă e mult mai plăcut lui Dumnezeu decât acei mii pe care-i ziceai în lume. Iar acum mai cu plăcere primeşte Dumnezeu puţina postire decât săptămânile pe care le posteai în lume".

Zis-a lui fratele: "Dar acum nu postesc deloc, şi toate bunătăţile pe care le aveam în lume acum s-au ridicat de la mine".

La care stareţul a zis: "Frate, îţi ajung ţie acestea pe care le ai, numai rabdă, şi vei fi bun".

Dar fratele, stăruind şi zicând "Avva, piere sufletul meu!", a zis lui stareţul: "Crede-mă, frate, că nu voiam să-ţi spun, ca să nu se vatăme gândul tău, însă văzându-te pe tine adus de Satana în trândăvie, zic ţie că însăşi aceasta - a te socoti pe tine că atunci când erai în lume bine erai şi petreceai - mândrie este; căci şi fariseul, socotindu-le, a pierdut toate bunătăţile câte făcea; iar acum, iarăşi, a te socoti pe tine că nimica bun nu faci, îţi ajunge ţie, frate, spre mântuire, că smerenie este. Aşa s-a îndreptat pe sineşi vameşul, nimic bun făcând; căci lui Dumnezeu mai vârtos îi place omul păcătos şi lenevos, cu zdrobită inimă şi cu smerenie, decât cel ce face multe bunătăţi şi crede sieşi că face ceva bun".

Şi, folosindu-se mult fratele, a făcut metanie stareţului, zicând: "Avva, astăzi s-a mântuit sufletul meu prin tine".

3. Zicea AvvaEpif anie: " Canaaneanca strigă şi a fost auzită (cf. Matei 15: 22). Cea căreia îi curgea sânge tace şi se fericeşte (cf. Marcu 5: 25-33). Vameşul nu deschide gura şi este auzit. Fariseul strigă şi se osândeşte (cf. Luca 18)".

4. Întrebat a fost Avva Longhin: "Care bunătate este mai mare decât toate celelalte?" Şi a zis: "Socotesc că precum mânia este mai mare decât toate patimile, încât şi din cer a putut lepăda pe oarecari, tot aşa şi smerita cugetare este mai mare decât toate bunătăţile, căci chiar şi din adâncuri poate scoate pe om, măcar că este ca dracul de păcătos. Pentru aceea şi Domnul mai-nainte de toate fericeşte pe cei săraci cu duhul (cf. Matei 5: 3)".

5. Zis-a Avva Sarmatie: "Mai mult îl voiesc pe omul care a greşit, dacă ştie că a greşit şi se pocăieşte, decât pe omul care nu a greşit şi se închipuie pe sine de ca şi cum ar face dreptate".

6. Era un episcop oarecare într-o cetate, şi, după lucrarea Satanei, a căzut în curvie; apoi, făcându-se adunare în biserică şi nimeni cunoscând ceva despre păcatul lui, de sineşi a mărturisit înaintea poporului, zicând: "Eu am căzut în curvie". Şi a pus omoforul său pe jertfelnic, zicând: "Nu mai pot să vă fiu vouă episcop". Şi a strigat tot poporul cu plângere, zicând: "Păcatul acesta asupra noastră, numai să rămâi în episcopie". Iar el a zis: "De voiţi ca eu să petrec în episcopie, ceea ce voi zice vouă, aceea faceţi". Şi, poruncind a se închide uşile bisericii, s-a aruncat pe sineşi la o uşă cu faţa în jos şi a zis: "Nu are parte cu Dumnezeu cel care, ieşind, nu mă va călca". Şi au făcut după cuvântul lui; şi, călcându-l pe dânsul, ieşeau; şi ieşind cel de pe urmă, se făcu glas din ceruri, zicând: "Pentru multa lui smerenie, i-am iertat lui păcatul".

7. Zis-a un bătrân: "Voiesc [mai degrabă] biruire cu smerită cugetare decât biruinţă cu mândrie".

8. Zis-a un bătrân: "Smerenia de multe ori şi fără osteneală a mântuit pe mulţi; şi pe aceasta o mărturiseşte vameşul şi fiul cel curvar [risipitor], numai mici graiuri zicând şi s-au mântuit".

9. Zicea un bătrân că Părinţii au intrat înlăuntru [-l împărăţiei] cu asprimea, iar noi, de vom putea prin bunătate, vom intra prin smerita cugetare.

10. Zis-a Avva Isaia: "Mai-nainte de toate, trebuinţă este de a avea smerita cugetare, gata fiind de-a pururea la orice fel de cuvânt pe care-l auzim sau lucru să zicem «iartă-mă»; că prin smerita cugetare se surpă toate cele ale potrivnicului".

Înapoi la Scrieri
BIBLIA CALENDAR ACATISTE RUGĂCIUNI SCRIERI CITATE