I. Din viaţa Cuviosului Simeon Stâlpnicul

Atunci când Simeon şi-a izvodit cu mintea petrecerea lui cea nouă pe stâlp, iar vestea despre dânsul se răspândi pretutindeni, de acest nou-arătat şi străin lucru, dumnezeieştii Părinţi ce locuiau în pustie spăimântându-se, au trimis pe oarecari către dânsul; acestora ei le-au poruncit să-l certe pe dânsul pentru această străină izvodire şi să-l înveţe să umble pe cărarea cea bătută şi obişnuită sfinţilor, şi să nu o dispreţuiască, pe care o ceată atât de mare de fericiţi călătorind, către ceruri s-au suit şi în corturile cele veşnice au intrat. Apoi, temându-se ca nu cumva izvodirea să fie plăcută lui Dumnezeu, iar ei să socotească lucrul omeneşte, au poruncit celor trimişi şi aceasta: cum că, de ar vedea pe bărbat părăsind voia sa şi depărtându-se de pe stâlp şi pogorându-se de acolo pentru ascultarea de ei, să-l oprească de îndată şi să-i poruncească să rămână statornic în scopul ce şi l-a ales.

Căci aşa s-ar fi convins că acolo se arată Dumnezeiasca iconomie şi că nu trebuiau să se îndoiască pentru cele viitoare: cum că cu bun-sfârşit va împlini un început ca acesta; iar dacă greu arătându-se ar fi fost şi nici puţin n-ar fi suferit sfătuirea - şi aşa, simplu şi fără socoteală urmează voilor sale -, arătat e cum că departe de smerita cugetare este, în care pricină cine ar fi zis că nu vicleanul era cel ce i-a băgat lui nişte gânduri ca acestea? Pentru aceasta le-a poruncit ca, de s-ar afla aşa, şi jos să-l tragă pe dânsul şi chiar fără de voie să-l pogoare de pe stâlp.

Dar solii l-au aflat pe Simeon ca pe un părinte al ascultării şi al smeritei cugetări, aceştia adică, chiar din însăşi vederea lui şi de întâia grăire, de sfială către dânsul s-au umilit, încât nici a mai privi nu puteau; însă, pentru porunca Părinţilor celor ce i-au trimis şi pentru însăşi această bunătate a slujirii [ce li s-a încredinţat], i-au spus aceluia cu de-amănuntul toate cele zise de aceia. Iar el, blândul cu adevărat şi smeritul cu inima, certarea suferin-d-o, n-a grăit împotrivă, nu s-a mâniat, n-a luat în batjocură această certare, nimic, nici mic, nici mare n-a grăit, ci, cu foarte lină şi de jos căutare, lui Dumnezeu dând mulţumire şi Părinţilor, pentru grija cea pentru dânsul mărturisind har, nelenevindu-se de nimic, s-a apucat a se pogorî de pe stâlp. Iar ei, oprindu-l îndată, i-au descoperit socoteala Părinţilor, rugându-l să rămână statornic în starea cea de pe stâlp; şi, urându-i lui Simeon sfârşit bun şi odihnă adevărată pentru desele lui osteneli, s-au dus.


II. Din Pateric

1. Zis-a Avva Pimen: "Voia omului este zid de aramă între dânsul şi Dumnezeu şi piatră ce loveşte împotrivă. Deci, de o va părăsi omul pe aceasta, va zice şi el: întru Dumnezeul meu voi trece zidul (Ps. 17:29). Dar, dacă cu voia se va amesteca şi îndreptăţirea [de sine], mult se va osteni omul".

2. Zis-a un stareţ: "Pricirea vinde pe om iuţimii, iar iuţimea îl vinde pe dânsul orbirii, iar orbirea îl face pe el să lucreze tot răul".

3. întrebat a fost Avva Ammona: "Care este calea cea strâmtă şi necăjicioasă?" Şi, răspunzând, a zis: "Calea cea strâmtă şi necăjicioasă este a sili omul gândurile sale şi a tăia pentru Dumnezeu voile sale. Şi este şi aceasta: lată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie (Matei 19: 27)".

4. Povestit-a Avva Ioan că Avva Anuv şi Avva Pimen, împreună cu alţi cinci, erau fraţi după trup şi au locuit întâi în Schit; apoi, dacă Schitul s-a pustiit de Mazichi, întâi s-au dus într-un loc ce se chema Teremuthin, întru care era o capişte, întru care au locuit puţin, până s-au socotit unde trebuie să se ducă. Şi a zis Avva Anuv, care era cel dintâi dintre ceilalţi, către Avva Pimen: "Fă dragoste tu şi fraţii tăi, şi fiecare dintre noi să se liniştească de sineşi, şi să nu ne întâlnim unii cu alţii în săptămâna aceasta". Răspuns-a Avva Pimen: "Precum voieşti, aşa vom face". Şi au făcut aşa.

Şi era acolo un idol de piatră, şi în fiecare dimineaţă Avva Anuv împroşca cu pietre faţa idolului, iar seara îi zicea lui "iartă-mă". Şi a făcut aşa toată săptămâna. Iar sâmbătă s-au întâlnit unii cu alţii. Şi a zis Avva Pimen lui Avva Anuv: "Te-am văzut pe tine, Avva, în această săptămână împroşcând cu pietre faţa idolului, iar după aceasta făcând lui metanie. Spune-mi, aşa face un credincios?" Răspuns-a bătrânul: "Aceasta pentru voi o am făcut: că pe când m-aţi văzut pe mine împroşcând faţa idolului, aţi văzut cumva dacă a grăit s-au s-a mâniat?" Răspuns-a Avva Pimen: "Nu". "Şi iarăşi, când i-am făcut lui metanie, au oare s-a tulburat şi a zis «nu te iert»?" Zis-a acela: "Nu". Şi a zis stareţul: "Deci şi voi, fraţilor, de voiţi ca să petrecem unii cu alţii, să ne facem ca idolul acesta, care, de se va ocărî sau se va slăvi, nu se tulbură; iar de nu voiţi să se facă aşa, iată, la această capişte sunt patru porţi, fiecare din voi, unde voieşte, acolo să se ducă". Şi cum au auzit fraţii, s-au aruncat pe sineşi jos, zicând lui: "Precum voieşti, Părinte, vom face, şi vom asculta precum ne zici nouă".

Zis-a Avva Pimen: "Am petrecut unii alături de alţii toată vremea noastră, lucrând după cuvântul bătrânului pe care ni l-a zis nouă; şi pe unul l-a făcut iconom, şi, orice ne punea înainte, mâneam, şi cu neputinţă era a zice cineva din noi «adune nouă altceva», sau «nu voim a mânca aceasta», şi aşa toată vremea noastră o treceam în odihnă şi pace".

5. Zis-a Avva Alonie: "De nu m-aş fi răsturnat cu totul, nu m-aş fi putut zidi pe sinemi, adică de nu aş fi părăsit tot ce mi se părea mie bun [venind] din a mea voie, nu aş fi putut câştiga faptele bune".

6. întrebat a fost Avva Pimen de un frate: "Cum sunt dator a fi în locul în care locuiesc?" Şi a răspuns: "Să ai cuget de nemernic [străin]: oriunde vei merge, să nu cauţi a avea cuvântul tău înainte, şi te vei odihni".

7. Zis-a iarăşi: "Nu împlini voia ta; de nevoie este mai vârtos a te smeri înaintea fratelui tău".

8. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Ce să fac?" Răspuns-a lui stareţul: "Du-te şi te apropie de cel ce zice «ce voiesc eu?» Şi vei avea odihnă, adică urmează pe cel ce nu voieşte voia sa, şi zice «eu nu voiesc nimic», şi te odihneşti".

9. Zis-a oarecine din Părinţi o pildă pentru sme-rita cugetare, că au zis cedrii către trestii: "Cum voi, slabe fiind şi neputincioase, iarna nu vă frângeţi, iar noi, atât de mari fiind, ne zdrobim, iar uneori ne şi dezrădăcinăm?" Şi au răspuns trestiile, zicând: "Noi, atunci când vine iarna şi suflă vânturile, ne plecăm cu vânturile încoace şi-ncolo, şi pentru aceasta nu ne frângem, iar voi, stând împotriva vânturilor, vă primejduiţi". Şi zicea stareţul: "Se cuvine ca să ne dăm la o parte atunci când se face cuvânt de ocară, şi a da loc iuţimii [până va trece], şi a nu ne împotrivi, ca [nu cumva] să cădem în gânduri, în cuvinte şi în lucruri fără de cale".

10. Doi bătrâni erau de ani mulţi şezând unul cu altul şi niciodată n-au făcut vreo ceartă; şi a zis unul către celălalt: "Să facem şi noi o ceartă precum oamenii". Iar celălalt, răspunzând, a zis: "Nu ştiu cum se face cearta". Zis-a acela: "Iată, voi pune o cărămijoară în mijloc şi voi zice că este a mea, iar tu să zici că nu, că este a mea, iar de aici se face începutul". Deci a pus în mijloc cărămijoară şi a zis celuilalt: "A mea este". Iar celălalt a zis: "Ba nu, ci a mea este". Şi zice celălalt: "Dacă este a ta, ia-o şi te du". Şi s-au despărţit, neputând a se prici unul cu celălalt.


III. A Sfântului Efrem

De vei locui cu fraţi: să nu voieşti a porunci lor, ci mai vârtos [voieşte] a fi chip lor întru cele bune, ascultându-i pe dânşii întru cele ce-ti zic tie. Iar dacă, trebuinţă fiind, vei grăi, zi ce vrei să zici, ca unul care sfătuieşte cu smerenie. Iar dacă alt frate va zice ceva împotriva celor grăite de tine, să nu te porneşti cu mintea, ci lasă voia ta pentru dragoste şi pace, şi, cu blândeţe, zi-i aşa celui ce-ţi zice ţie împotrivă: "Eu, blagoslovitule, ca un mojic am grăit şi eu, socotind aşa, deci mă iartă, că necunoscând am grăit; şi fie precum ziseşi tu". Şi întru aceasta diavolul cel ce alcătuieşte tulburări se va întoarce înapoi deşert şi ruşinat. Deci aceea a te prici şi a-ţi impune voia ta ridică tulburări şi mânie anevoie vindecată; iar mania, zice, în şanurile necredincioşilor se odihneşte (Eccl. 7: 10). Şi iarăşi zice: Pornirea mâniei lui, [se face] căderea lui (Sirah 1: 22). Pentru aceea şi Apostolul porunceşte, zicând: Şi robului Domnului nu i se cade să se sfădească (II Tim. 2: 24).


IV. A lui Antioh Pandectul

Omul gâlcevitor nu numai cu ai săi nu se împăciuieşte vreodată, ci nici cu cei străini. Că vrând pe gâlcevitorul său gând a-l adeveri [cu vorba sau cu lucrul], de-a pururea izvodeşte vicleşuguri, şi adeseori se întărâtă şi pe alţii îi tulbură, şi posomorât se află tuturor. Că scris este la Facere: Că a luat Isav femei de la cei de alt neam, şi erau gâlcevitoare cu Isaac şi cu Rebeca. Şi a zis Rebeca lui Isaac: Mi-am urât viaţa mea pentru fiicele fiilor lui Het (Fac. 24: 34-35; 27-46), cuvântul arătând că a se gâlcevi se potriveşte celor fără de Dumnezeu, şi nu credincioşilor şi blagocestivilor. Că cei cu adevărat Creştini şi Ucenici ai lui Hristos pe al loruşi Stăpân şi învăţător II urmează, despre Care scris este: Nu Se va prici, nici nu va striga, nici nu va auzi cineva în uliţe glasul Său (Is. 42: 2). Unii ca aceştia nu se ispitesc a dezlega niciun lucru cu gâlceava şi cu pricire, ci prin răbdare, rugăciune şi prin ascultare şi nădejdea cea de o socoteală; niciodată nu pun cuvântul lor ca să stea înainte sau îndrăznind întru voia lor, precum şi Domnul a zis: Am venit nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine, a Tatălui (Ioan 6: 38-39).


V. A lui Avva Isaia

De vei locui cu frate, şi vei voi să se facă lucru, iar fratele cu care locuieşti nu voieşte a se face acela, sloboade lui voia ta, ca să nu se facă pricire şi să se scârbească. Şi fii către fratele ca un nemernic; să nu-i porunceşti în vreun lucru şi să nu voieşti a-i fi lui cap. De-ţi va rândui ţie un lucru pe care nu-l voieşti, luptă-te cu voia ta până când vei face cea rânduită, ca să nu-l necăjeşti pe dânsul şi să nu pierzi neîndrăzneala şi pacea împreună-locuirii cu el. Deci, de-ţi va zice ţie "fierbe-mi ceva", zi-i lui "ce voieşti să fac?", şi dacă te va face întru stăpânire [a lucrului de făcut], zi-i lui "orice voieşti", şi ceea ce se află fă cu frica lui Dumnezeu.

Dacă [întrebare despre un] cuvânt al Scripturii va veni în mijlocul vostru, cel ce cunoaşte cuvântul [şi-i ştie înţelesul] să lase voia lui în urma fratelui său şi să odihnească pe fratele întru bucurie; căci cuvântul ce i se cere acesta este: a te smeri pe sineţi fratelui tău. Deci cel ce ia aminte la judecata divanului înaintea căruia va sta, face tot ce-i stă în putere ca în acel înfricoşat ceas să nu i se astupe atunci gura lui [de către Judecător/ mustrarea cugetului], neaflând niciun răspuns de zis.

De veţi vrea să ieşiţi la vreun lucru mic, să bage de seamă unul de altul, şi să nu lase singur pe fratele pătimind cu conştiinţa în chilie, ci să zică cu dragoste: "Vrei să mergem?" Şi de va vedea pe fratele său neodihnit în ceasul acela, sau cu trupul neputincios, să nu se pricească, zicând că "acum trebuie să ieşim", ci să amâne lucrul şi să se ducă în chilia sa pentru dragostea ce o are către el; păziţi-vă dar a nu sta împotriva fratelui întru ceva, ca să nu-l necăjiţi pe dânsul.

De veti locui unii cu alţii şi lucraţi vreo rucodelie - ori înăuntru, ori în afară -, iar fratele tău te va chema, să nu zici "îngăduie, ca să isprăvesc acest puţin lucru ce-l mai am", ci îndată ascultă.

De vei locui cu cineva sau vei nemernici, şi vei lua de la dânsul poruncă, păzeşte-te, pentru Dumnezeu, a nu fi nebăgător de seamă [dispreţuitor], şi nici într-ascuns, nici la arătare nu dezlega porunca. De vei locui cu părintele tău sau cu fratele tău, să nu te afli având prieteşug cu cineva într-ascuns, nevrând să ştie şi fraţii ce sunt cu tine, pentru că şi pe tine te pierzi, şi pe acela. în ce chip se supune dobitocul omului, tot aşa de dator este şi omul să se supună aproapelui, pentru Dumnezeu; şi precum dobitocul nu are o voie a sa nici cunoştinţă, tot aşa şi eu sunt dator a face nu numai cu cel ce este cu mine, ci şi cu cel potrivnic mie, slobozind cunoştinţa mea celui necunoscător şi voia mea celui nepriceput, şi atunci mă voi cunoaşte pe sinemi şi voi pricepe ce mă vatămă pe mine. Iar cel ce se nădăjduieşte spre dreptatea sa şi se ţine de voia sa nu poate scăpa de vrăjmaşi, nici a se odihni, nici a vedea de ce se silniceşte; iar dacă va ieşi din trup, mult se va osteni pentru a afla milă.

Deci şi tu, frate, nu fi certăreţ, ca să nu locuiască vreun rău întru tine, nici nu te socoti pe tine priceput, ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi. Obişnuieşte-ţi limba ta a zice "iartă-mă", şi smerenia va veni spre tine. A slobozi voia ta aproapelui e semn că mintea vede virtuţile; iar dacă impui voia ta aproapelui, e semn ce arată necunoştinţă.

Deci îngrijeşte-te, iubitule, a slobozi voia ta aproapelui întru toate, căci a-ţi impune voia ta e pierzare a tuturor bunătăţilor. Iar cel ce are gânduri întinse întru dreptate, acela îşi taie voia sa întru blândeţe, temându-se de iubirea de sfadă ca de un balaur; căci aceasta surpă toată zidirea şi face sufletul a se întuneca şi a nu vedea ceva din lumina bunătăţilor. Această patimă blestemată se amestecă pe sine cu bunătăţile, până când le va pierde pe acestea.

Domnul nostru Iisus, arătându-ne nouă că, de nu va tăia omul această patimă de necinste, nu va spori după Dumnezeu, nu S-a suit pe Cruce până ce mai întâi nu a lepădat pe Iuda din mijlocul Ucenicilor; acesteia îi urmează toate răutăţile; şi toate câte le urăşte Dumnezeu locuiesc în sufletul iubitorului de sfadă. Deci a tăia voia ta e una cu împăcarea bunătăţilor unele cii altele, făcând netulburată partea stăpânitoare (mintea). Aceasta caută Dumnezeu de la om mai mult decât toate bunătăţile, a ne smeri pe sinene şi a ne supune aproapelui întru toate. Iar cele ce nasc sfada sunt acestea: multa cuvântare, a preface cuvintele după plăcerea fiecăruia, îndrăzneala, îndoirea limbii [duplicitatea], impunerea propriului cuvânt; acestea dar nasc pricirea, iar sufletul ce le are pe acestea este locuinţă a tuturor patimilor.


VI. A lui Avva Marcu

Nu ispiti a dezlega lucru sucit, sau vreo întrebare din Scriptură prin sfadă, ci prin cele ce porunceşte legea duhovnicească: prin răbdare şi prin rugăciune şi prin nădejdea cea de un cuget.


VII. Din Pateric

1. Se zicea despre Avva Pimen că, chemat fiind spre a mânca afară de voia lui, se ducea lăcrimând, ca să nu se facă neascultător de fratele său şi să-l scârbească. Iar frate zic pe cel ce locuia cu dânsul, adică Avva Anuv sau altcineva din ceilalţi cu care locuia împreună.

2. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: "Cum trebuie să fie cei din obşte?" Şi a răspuns stareţul: "Cel ce şade în obşte dator este pe toţi ca pe unul să-i privească şi a-şi păzi gura şi ochii săi, şi aşa se odihneşte".