I. Din Pateric

1. Un frate, depărtându-se de lume şi luând schima, s-a încuiat pe sineşi, zicând: "Sihastru sunt". Şi auzind bătrânii, au venit de l-au scos pe dânsul şi l-au făcut să înconjoare chiliile călugărilor, să facă metanie şi să zică: "Iertaţi-mă, că nu sunt sihastru, ci nouîncepător".

2. întrebat a fost un stareţ: "Cum poate omul a locui deosebi?" Şi a răspuns: "Atletul, de nu-şi va obişnui mâinile cu mulţi, nu poate învăţa meşteşugul biruinţei, ca astfel să poată lupta singur cu cel potrivnic lui. Iar călugărul, de nu se va pedepsi împreună cu fraţii ca să se înveţe meşteşugul gândurilor, nu poate locui în singură-tate, nici a sta împotriva gândurilor".

3. Zis-a Avva Teodor: "Mulţi în vremea aceasta au ales odihna, înainte de a le-o da lor Dumnezeu".


II. A lui Avva Isaia

Zis-a Avva Isaia: "De va voi mintea a se sui pe cruce mai-nainte până nu va fi încetat slăbănogirea sim-ţirilor, mânia lui Dumnezeu va veni peste dânsa pentru că a încercat lucru peste măsura sa, netămăduind adică simţirile sale. Că de n-ar fi tămăduit de mai-nainte Domnul nostru Iisus Hristos toate patimile omului pentru care a venit, nu S-ar fi suit pe Cruce. Că zice mainainte de a Se răstigni: Ducându-vă, vestiţi lui Ioan cele ce aţi văzut: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, morţii se scoală şi săracilor li se binevesteşte; şi fericit este care nu se va sminti întru Mine (Matei 11: 4-6). Iar aceea că Ioan a botezat pe Domnul nostru Iisus Hristos arată că cel ce se apropie să slujească lui Dumnezeu trebuie ca mai întâi să-şi mărturisească faptele sale. Că zice: Se botezau de Ioan, mărturisindu-şi păcatele lor (Marcul: 5). Multe alte semne a făcut Domnul Iisus, dar prin cele arătate aici ne învăţăm acestea:

Orbii iarăşi văd: cel ce ia aminte la nădejdea lumii acesteia orb este; iar dacă, părăsind-o pe dânsa, iarăşi va privi către nădejdea cea aşteptată, unul ca acesta va vedea iarăşi. Iar că şchiopii umblă, aceasta arată că cel ce pofteşte pe Dumnezeu, dar iubeşte şi cugetele inimii celei de came, şchiop este; iar de le va părăsi pe dânsele şi va iubi pe Dumnezeu din toată inima sa, acela umblă. Iar prin aceea că surzii aud ne învăţăm că cel ce este întru risipirea minţii surd este, prin robime şi uitare; iar dacă se va îndeletnici întru cunoştinţă, acela a auzit. Iar aceea că leproşii se curăţesc, aceasta înseamnă că - precum este scris în Legea lui Moise: Necuratul să nu intre în casa Domnului (Deut. 23:1-3) - lepros este tot cel ce are vrăjmăşie către aproapele, sau ură, sau râvnă [pizmă, invidie], sau clevetire; iar de le va părăsi pe acestea, acela s-a curăţit.

Deci, dacă iarăşi va vedea orbul, şchiopul va umbla, surdul va auzi şi leprosul se va curaţi, omul care a murit prin acestea în vremea lenevirii, acum, înviază, se înnoieşte şi de aici binevesteşte simţirilor sale celor ce au sărăcit de sfinţitele bunătăţi [virtuţi] că iarăşi au văzut, iarăşi au umblat, iarăşi au auzit şi s-au curăţit. Aceasta dar e mărturisirea pe care o ai dat stareţului tău: întru toată reaua-pătimire şi smerita cugetare a vieţui. Că scris este despre Ioan: îmbrăcămintea lui era de păr de cămilă şi celelalte (Matei 3: 4), prin care se arăta reaua- pătimire care e cea dintâi care curăţeşte pe om, de atunci putându-se el îndeletnici spre a veni spre cruce.

Căci crucea este semn al nemuririi ce va să fie, ca una care înainte de toate închide gurile Fariseilor şi Saducheilor; că fariseul este tip al vicleşugului, al făţărniciei şi al slavei deşarte, iar saducheul, al necredinţei şi al lipsei de nădejde, ale căror guri au fost astupate, după cea scrisă: Iar din ceasul acela nimeni nu mai cuteza a-L întreba. Apoi a trimis pe Petru şi pe Ioan ca să gătească Pastile (Luca 20: 40; 22: 8), cuvântul arătând că, de se vedea mintea pe sineşi nestăpânită de ceva, atunci se găteşte spre nemurire, aducându-şi simţirile sale întru una şi făcându-le pe dânsele un trup, hrănindu-le pe dânsele şi împărtăşindu-se ele dintr-însa fără de saţiu.

Apoi, Scriptura zice că Iisus S-a rugat, zicând: De este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta în ceasul acesta (Matei 26: 39): al nostru este cuvântul - că, de va voi mintea a se sui pe cruce, de multă rugăciune are trebuinţă şi de multe lacrimi, şi a se supune în tot ceasul înaintea lui Dumnezeu, cerând ajutor de la bunătatea lui Dumnezeu, ca să fie întărind-o şi păzind-o pe dânsa întru viaţă nouă, sfântă şi nebiruită. Pentru că mare primejdie este în ceasul crucii: căci, rugându-se cineva, are trebuinţă de Petru, de Iacov şi de Ioan, adică de credinţă sănătoasă [Petru], de nădejde bărbătească [Iacov] şi de dragoste desăvârşită [Ioan], ca printr-acestea să tragă asupră-şi harul cel de sus şi aşa să se poată sui pe cruce. Acestea toate Se făcură Stăpânului nostru Hristos, Care chip nouă Se făcu întru toate, precum a zis Apostolul (I Pt. 2: 21), ca noi să cunoaştem puterea învierii Lui şi împărtăşirea de pătimirile Lui, doar cumva închipuindu-ne cu moartea Lui, să ajungem întru a doua înviere din morţi. Iar fierea pe care o a gustat pentru noi ne este nouă închipuire [tip] spre pierderea cu totul a poftei celei rele ce este întru noi, spre a îngrădi gurile noastre şi a nu lăsa poftele să iasă din trup şi a se împlini; iar prin oţetul pe care l-a gustat pentru noi ne învăţăm să stingem toată obrăznicia şi tulburarea deşartă, iar prin scuiparea cu care a fost scuipat ne învăţăm a şterge toată plăcerea omenească şi toată slava lumii acesteia; iar prin cununa de spini ne învăţăm învinuirea şi batjocura ce ni se aduce în tot ceasul, răbdând ocările fără tulburare.

Trestia cu care băteau capul lui pentru mântuirea noastră este o pildă pentru noi, ca totdeauna având coiful smeritei cugetări să umbrim toată mândria vrăjmaşului. Iar aceea de a fi bătut cu vine înainte de a Se răstigni ne este nouă chip pentru a nu băga de seamă toată ocara omenească şi dispreţul; iar prin împărţirea hainelor Lui şi a petrece El netulburat, ne învăţăm să trecem cu vederea cele ale lumii acesteia spre a ne sui pe cruce; iar aceea că era al şaselea ceas când El S-a răstignit, ne este nouă chip spre a ne împuternici împotriva a toată trândăvia [akedia] şi împuţinarea de suflet, până când va muri păcatul, după cea scrisă: Că prin Cruce a omorât întru Sineşi vrăjmăşia (Ef. 2:16).

Iar aceea când în ceasul al nouălea Iisus a strigat cu glas mare şi a zis Eli, Eli Lama Sabahtani ne învaţă pe noi ca - după răbdarea necazului pentru patimi până când se vor stinge - să îndrăznim de aici întru smerita cugetare şi să strigăm către Dumnezeu. Iar din aceea adică a-Şi da duhul întru apusul soarelui ne învăţăm că, de se va izbăvi mintea din toată nădejdea celor văzute ale lumii acesteia, va fi semn că a murit păcatul în om; atunci se despică şi catapeteasma; adică după izbăvirea minţii, ceea ce stă între ea şi Dumnezeu piere. De aici, pietrele se despică şi mormânturile se deschid, cuvântul arătând că, dacă se va face întru noi acea moarte, toată greutatea şi orbirea şi cele ce zac peste suflet vor pieri, şi simţirile cele moarte şi roditoare de moarte se însănătoşesc şi viază nebiruite. Iar a-L înveli pe Dânsul în giulgiu curat şi a-L unge cu aromate arată sfinţenia minţii, care după moartea aceea o învăluie pe aceasta şi arată nemurirea care o odihneşte pe dânsa. Iar aceea adică că L-a pus pe Dânsul în mormânt nou, întru care nimeni n-a fost pus, şi au prăvălit o piatră mare peste uşă arată că, de se va izbăvi mintea de toate acestea şi se va sâmbetiza, este într-un veac nou, cugetând la cele noi şi nestricăcioase. De aici înainte, unde e stârvul acolo se adună şi vulturii (Matei 24: 28). încă se scrie că a înviat întru slava Tatălui Său şi S-a suit în ceruri, şi a stătut de-a dreapta slavei întru cele de sus (Evr. 1: 3), pe care chip, dându-l şi nouă Apostolul, zice: Dacă v-aţi sculat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutaţi-le, unde Hristos este şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi deci cele de sus, şi nu cele de jos, căci aţi murit (Col. 3: 1-3). Şi puternic este numele Lui cel sfânt a ajuta neputinţei noastre, astfel ca, după măsura sărăciei noastre [duhovniceşti], să părăsim păcatele noastre şi să aflăm milă cu cei vrednici de El. Amin.


III. A lui Avva Marcu

Este o lucrare a harului necunoscută pruncului [începătorului] şi este alta a răutăţii ce se aseamănă adevă-rului. Şi bine este a nu cugeta unele ca acestea, din pricina înşelăciunii; nici, iarăşi, a le anatematisi, din pricina adevărului, ci pe toate prin nădejde a le aduce lui Dumnezeu, că El ştie folosul amândurora.


IV. A lui Avva Cassian

Cei ce sunt împreună cu fraţii, pentru că nu pot răbda războiul cel din patimi, aceştia caută pustia şi singurătatea, socotind că acolo, nefiind niciunul mişcân-du-le pe dânsele şi zădărându-le, acestea se vor birui cu lesnire; aceştia dar să cunoască că se batjocoresc de draci, sau şi de mândrie foarte sunt ţinuţi; căci, pentru a nu voi să se osândească pe sineşi şi a-şi atribui asupră-le pricinile patimilor, dau vina pe fraţi şi fără socoteală voiesc a fugi de dânşii, şi pentru aceea nenumăratele lor boale şi le păstrează netămăduite. Căci atâtea patimi netămăduite câte vor duce în pustie, pe acestea prin singurătate numai le acoperă, însă nu le şterg; căci, pentru cei ce nu s-au izbăvit de patimi, depărtarea nu numai că păstrează nedescoperite neajunsurile, ci ştie să le şi acopere pe dânsele, ca aşa cei ce le au pe dânsele să ajungă nici să nu le mai simtă, nici a cunoaşte de aici înainte de ce patimi se biruiesc.

Ba mai mult, [gândurile cele rele] le pun lor în gând nălucire a faptei bune şi cum că ei au îndreptat îndelungă-răbdare şi smerenia şi celelalte fapte bune, dar numai până când nu este de faţă cel ce le-ar putea întărâta. Iar de se va întâmpla vreodată vreo pricină mişcându-i pe aceştia şi zădărându-i, îndată patimile cele învistierite într-înşii şi mai-nainte ascunse, ca nişte cai fără de frâie sărind de pe locurile lor, iute foarte şi în chip sălbatic pe călugăraşul lor spre pierzare îl târăsc, ca unele ce din lunga liniştire şi îndeletnicire sunt hrănite şi îngrăşate. Pentru că patimile cele dintru noi mai mult se sălbăticesc de vor fi odihnite dinspre [slobozite de] petrecerea cea cu oamenii; ba chiar şi acea mică împuţinare a [sălbăticiei] lor, pe care din împreună-petrecerea cea cu fraţii o au împuţinat, este de asemenea pierdută în singurătate, iar atunci când cel ce îi întărâtă pe dânşii este de faţă, ele mai mult se întăresc şi se împuternicesc asupra noastră decât mai-nainte.

Că precum fiarele cele veninoase, în pustie şi întru ale lor culcuşuri liniştindu-se, atunci îşi arată turbarea lor - când apucă adică pe cineva care se apropie -, tot aşa şi oamenii cei pătimaşi, cei ce nu cu aşezământul bunătăţii ci cu sila pustietăţii se liniştesc, atunci borăsc veninul sufletului - când apucă pe cineva din cei ce se apropie.


V. De la Sfântul Varsanufie

Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: "Gândul îmi zice că «liniştea este mai de nevoie decât toate şi este de mare folos sufletului tău»; oare bine zice?"

Răspuns-a stareţul: "Liniştea nu este altceva decât a aduna inima dinspre dare şi luare şi dinspre plăcerea cea spre oameni şi dinspre celelalte lucrări asemenea. Deci şi tu, nu da nici nu lua cu cineva din cei din afară, şi aşa, înstrăinându-i de la tine, te linişteşti. Că zis-a Domnul: Milă voiesc, iar nu jertfa (Matei 9: 13). Deci odată ce ştii că mila este mai mult decât jertfa, spre milă pleacă inima ta; căci pricinuirea [pretextul] liniştii poate aduce pe cineva întru înalta cugetare înainte ca acesta să se câştige pe sineşi, adică înainte să se facă fără prihană. Căci atunci când cineva poartă crucea, atunci se poate linişti. Deci, dacă te vei milostivi, vei afla ajutor, iar dacă te vei întinde peste măsura ta, cunoaşte că vei pierde şi ceea ce ai câştigat. Deci nici în afară, nici înlăuntru, ci pe mijloc mergi, pricepând voia lui Dumnezeu, că zilele rele sunt (Ef. 5:16)".

Zis-a fratele: "Lămureşte-mi, Părinte, ce este ceea ce ai zis, «nici afară, nici înlăuntru a merge, ci pe mijloc»? Oare nu ar trebui ca şi pe oarecari zile să le osebesc liniştii, iar pe altele oarecari, grijilor?"

Zis-a bătrânul: "A nu îndrăzni întru linişte, nici a dispreţui cele ce ne răspândesc, aceasta este calea cea de mijloc care nu cade; dar întru linişte se cuvine a avea sme-renia, iar întru răspândire, trezvirea, iar pentru a ne aduna gândurile nu este hotar, nici ceasuri, şi cu atât mai vârtos zile, ci se cuvine a face după cele ce ne vin asupră-ne. încă se cuvine a pătimi împreună cu cei din obşte, căci cel ce face aceasta, porunca Apostolului o împlineşte; adică, dacă cineva se necăjeşte (cf. Rom. 8:17; I Cor. 12: 26), să se necăjească şi el împreună cu dânsul, ca să-l mângâie şi să-l îmbuneze; că aceasta este împreunăpătimirea. Şi bine este a pătimi împreună cu cei neputincioşi şi a ajuta slujbelor lor. Că, dacă doftorul care se îngrijeşte de neputincios are plată, cu atât mai vârtos cel ce întru toate pătimeşte împreună cu alţii după puterea sa. Iar dacă cineva nu întru toate ci numai întru unele pătimeşte cu aproapele, iar întru altele nu, chiar şi întru acelea întru care pătimeşte, el îşi împlineşte voia sa [şi nu pe a lui Dumnezeu]. Şi mai cunoaşte şi aceasta: că, pe cât se pogoară omul întru smerenie, pe atâta sporeşte. Deci a petrece tu acum în chilie, nelucrător te face pe tine [lucrul, şederea], că te faci pe tine ferit de necazuri; iar întru a fi tu fără de grijă mai-nainte de vreme, vrăjmaşul cel de obşte îţi găteşte ţie tulburare înaintea odihnei, ca să te facă să zici «o, de nu m-aş fi născut!»".

Zis-a fratele: "Dar gândul îmi zice mie că, de mă voi duce undeva şi mă voi linişti, vin întru linişte desăvârşită; că dator [vinovat] sunt cu multe păcate, şi voiesc să mă izbăvesc de ele; iar pentru că sunt cu oamenii, şi nu pot veni în plângere şi umilinţă, gândul îmi zice că, atâta cât sunt cu oamenii, nu le pot câştiga pe acestea. Deci fă milă cu neputinţa mea, Părinte, şi spune-mi cum să mă mântuiesc de aceste gânduri rele!"

Răspuns-a stareţul: "Frate, omul cel dator, de nu va da mai întâi datoria înapoi, măcar de se va duce în cetate, ori în sat, dator este, şi nu are slobozenie a şedea în odihnă. Iar de se va osteni, mai întâi trebuie să treacă prin ruşinea oamenilor, şi atunci, de oriunde va putea, plăteşte datoria şi se izbăveşte. Iar izbăvindu-se, atunci cu încredere şi multă îndrăzneală poate umbla printre oameni şi a şedea unde voieşte.

Deci, de se va osteni omul după puterea sa a suferi ocări, sudalme, necinstiri şi pagube pentru păcatele cele făcute de dânsul, smerenie şi osteneală se învaţă, şi aşa se vor ierta lui păcatele, după cea scrisă: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24:18). Şi sileşte-te să înţelegi câte ocări şi defăimări a răbdat Stăpânul nostru Hristos mai-nainte de Cruce, şi numai după acestea s-a suit pe Cruce! Tot aşa nimeni nu poate veni în linişte desăvârşită şi roditoare şi întru sfânta odihnă a desăvârşirii, de nu mai-nainte va pătimi cu Hristos şi va suferi toate pătimirile Lui, aducându-şi aminte de Apostolul ce zice: Să pătimim împreună cu Dânsul ca şi împre-ună cu Dânsul să nepreaslăvim (Rom. 8:17).

Deci să nu te rătăceşti, că, afară de aceasta, altă cale de mântuire nu este. Iar pentru plâns: de nu te vei nevoi, cu oamenii fiind, a nu lua către cineva dintr-înşii îndrăzneală, plânsul şi străpungerea nu vin. Dacă pentru aceste îndreptări vei fugi de fraţi, cunoaşte că de nevoinţa şi de stadie fugi. Deci nevoieşte-te împreună cu oamenii a birui îndrăzneala cea către dânşii, căci într-alt fel nu vei putea birui îndrăzneala cea către dânşii şi nu vei putea câştiga plânsul sau străpungerea, că zice Apostolul: Că, dacă va pătimi cineva, de nu va fi muncit după Lege, nu se va încununa (II Tim. 2: 5). Fă după puterea ta, frate, şi îţi ajută ţie Dumnezeu, şi să nu uiţi, precum am zis, întru toate a păzi smerenia şi ascultarea şi supunerea, şi te vei mântui întru Domnul.


VI. Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: "E cu putinţă ca omul, chiar şi o sută de ani şezând în chilie, să nu se înveţe cum trebuie să şadă în chilie".

2. Un stareţ a avut un ucenic, nu puţini ani bine împlinind ascultarea; acesta, nefiind încă desăvârşit, poftea să se liniştească, într-o zi, apropiindu-se de stareţ, i-a făcut lui metanie, zicând: "Fă-mă, Părinte, ca să fiu singuratic, adică a locui deosebi". Şi a zis stareţul: "Caută loc potrivit, şi să facem chilie". Iar el, ducându-se cale ca de o milă, a aflat loc şi, venind, a vestit stareţului; şi au făcut chilie. Şi a zis stareţul fratelui: "Iată ceea ce ai cerut; şezi dar în chilie; şi, când vei avea trebuinţă: mănâncă, bea, dormi, numai din chilia ta să nu ieşi până sâmbătă, iar atunci vino la mine", şi, acestea poruncindu-i lui, s-a dus.

Iar fratele a făcut după poruncă două zile, iar a treia zi, mâhnindu-se [cuprins de akedie], a zis către sineşi: "Ce e aceasta ce mi-a făcu mie stareţul?" Şi, sculându-se, a cântat mulţi psalmi şi a mâncat după apusul soarelui; şi, rugându-se, s-a dus să doarmă pe rogojina sa. Şi a văzut un arap [etiopian] zăcând şi scrâşnind cu dinţii asupra lui, şi de îndată a fugit părăsind chilia şi ducându-se la stareţul lui, şi, bătând în uşă, a zis: "Avva, miluieşte-mă şi îmi deschide". Iar stareţul nu i-a deschis lui până dimineaţă. Iar dimineaţă l-a aflat pe dânsul rugându-se şi zicând cu lacrimi: "Miluieşte-mă, rogu-mă ţie, şi primeşte-mă să petrec aproape de tine, că arap sălbatic scrâşnind asupra mea cu dinţii am văzut zăcând pe rogojina mea când m-am dus să dorm, şi nu mai pot să locuiesc acolo". Iar stareţul, milostivindu-se, l-a băgat pe dânsul înlăuntru şi i-a pus lui tipic după putere pentru urmarea vieţii celei singuratice [adică monahiceşti]; şi, puţin câte puţin, s-a făcut monah iscusit.

3. Un frate oarecare, şezând în chilie, se tulbura de singurătate; şi, ducându-se la Avva Teodor al Fermei, i-a vestit lui cele cea pătimit. Şi a zis stareţul: "Du-te, smereşte- ţi gândul tău şi petrece împreună cu alţii". Iar el a făcut aşa. Şi după puţin, întorcându- se la stareţul, a zis: "Nici cu oamenii nu mă odihnesc". Şi i-a zis lui stareţul: "Dacă nici singur nu te odihneşti, nici cu oameni petrecând, pentru ce ai ieşit să te faci călugăr? Au nu ca să suferi necazuri? Spune-mi, dar, câţi ani ai în călugărie?" Şi a răspuns: "Opt". Zis-a stareţul: "Cu adevărat, frate, eu am şaptezeci de ani de călugărie şi niciodată n-am aflat desăvârşit odihnă, în nicio zi, şi tu în opt ani voieşti odihnă desăvârşită?" Şi întărindu-se fratele de stareţul, s-a dus.

4. Se spunea despre Avva Teodor şi despre Avva Luchie, ai mănăstirii Enatului din Alexandria, că, supărându-se de gândurile mutării vreme de cincizeci de ani, le amăgeau pe ele, zicând: "După iarna aceasta ne vom muta de aici". Atunci iarăşi, venind vara, ziceau: "După vara aceasta ne ducem". Şi aşa, cu zăbovirile înşelând gândurile, au petrecut pe loc până la sfârşit.


VII. A lui Avva Isaac

Frate, nimeni nu poate birui patimile fără fapte bune simţite, adică trupeşti şi văzute; aşijderea şi răspândirea minţii nu este cu putinţă să o biruim într-alt fel fără decât prin îndeletnicirea de cunoştinţa cea duhovnicească sau a altei griji după Dumnezeu; căci mintea noastră uşoară este, şi, de nu se va lega în oareşicare cugetare, nu va înceta din răspândire. Că, dacă nu va birui mai-nainte pe vrăjmaşi, cum va fi în pace? Şi, dacă pacea nu va împăraţi întru dânsul, cum poate să afle şi să priceapă cele învistierite înlăuntrul păcii? Căci patimile sunt perete pentru cele ascunse ale sufletului; iar dacă acestea nu vor fi cele ce vor cădea mai întâi prin fapte arătate, cele dinlăuntru ale lor nu se vor vădi. Că cine ar putea, în afara zidului fiind, să petreacă cu cei dincolo de acesta? De asemenea, nimeni nu poate vedea soarele prin pâclă, nici virtuţile sufletului, încă zăcând deasupra ceaţa patimilor.

Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi de ţie a simţi dorirea şi poftirea duhului; iar când îti va veni tie această simţire, atunci, cu adevărat, poţi să te depărtezi de lume şi lumea se va depărta de tine, adică de împătimirea de cele materialnice. însă întru sudoare a binevoit Domnul Cel înţelept a căuta şi afla pâinea aceasta; şi aceasta cu folos: ca nu mai-nainte de vreme, împărtăşindu-ne dintr-însa, să ni se facă nouă nemistuire şi să murim. Deci faptele bune unele din altele se nasc; iar dacă, grăbindu-te, nu te vei apuca a câştiga mai întâi maicile, şi te vei sili a lua pe fiice, acestea, de nu le vei lepăda îndată de la tine, se vor face sufletului tău ca nişte năpârci.


VIII. A lui Avva Varsanufie

Un frate oarecare, şezând în linişte şi citind în Paterice că "dator este cel ce cu adevărat voieşte a se mântui mai întâi cu oamenii a suferi ocări, defăimări şi necinstiri, şi, simplu, mai întâi simţirile sale a le îndrepta, şi aşa a se izbăvi de războiul cel printr-însele, şi abia atunci a veni spre liniştea cea desăvârşită - precum şi Domnul nostru Iisus Hristos a făcut: necinstindu-Se mai întâi şi defăimându-Se - şi aşa să vină spre Cruce, care este murire a cărnii şi a patimilor şi odihnă desăvârşită şi sfântă", a zis către sineşi: "Eu, ticălosul, n-am făcut niciuna din acestea, ci, din neputinţa mea smintind pe toţi, m-am depărtat de oameni. Deci oare dator sunt ca iarăşi să vin în mijlocul oamenilor, şi, ajutând Dumnezeu, precum au zis şi Părinţii, voi intra în linişte, ca nu cumva zadarnică să se facă osteneala mea?" Şi le-a vestit pe acestea bătrânului.

Iar el i-a răspuns lui aşa: "Bine au zis Părinţii, şi într-alt fel nu este, ci, de vreme ce se fac multe pricinuiri [pretexte] întru care omul socoteşte că face bine, şi încă altele prin care socoteşte că se poate vătăma, trebuie să se păzească bine pe sineşi. Iar de ai ajuns a şedea singur, şi vei veni în mijlocul oamenilor, îţi vei naşte ţie slava deşartă; dar poate că nu-ţi este potrivit în lume a şedea, căci, de vei stărui cu gândul acolo, se fac două rele. Dar dacă te vei prihăni pe sineşi, ca cel ce nu ai făcut cea cu datorie pentru drumul crucii, zicând «întru necunoştinţă am şezut deosebi», ştie prihănirea aceasta, prin ocara şi necinstea ce ţi le aduce, să aducă pe cel ce o primeşte pe ea cu adevărat la măsura crucii".