I. A lui Palladie

1. Un oarecare Nathanail era în Muntele Nitriei; acesta, atâta răbdare a avut în chilie, încât nu s-a mişcat din aşezarea pe care o a pus întru sineşi pentru pricina în care a fost batjocorit mai-nainte de dracul. Căci în chilie şezând el mai-nainte vreme, s-a simţit cuprins de mâhniciune [akedie]; şi, ducându-se de acolo, altă chilie a zidit, ducându-se mai aproape de sat. Şi, pe când locuia într-însa, după trei sau patru luni, a auzit sunete venind de afară, din noapte, de la oarecine ce ţinea o dobă din piele de bou, precum aveau lucrătorii; iar acela avea chip de ostaş zdrenţăros. Şi, făcând acela zgomot din destul, îndrăznind fericitul Nathanail, i-a zis: "Cine eşti tu, care faci unele ca acestea în chilia mea?" Iar el a răspuns: "Eu sunt cel ce te-am gonit din chilia ta cea dinainte, şi acum am venit să te izgonesc şi din aceasta".

Deci, cunoscând fericitul că s-a batjocorit de dracul, s-a întors iarăşi în chilia cea dintâi; şi, plinind întru dânsa treizeci şi şapte de ani, n-a păşit peste hotar, aşa împotrivindu- se dracului care atâtea i-a arătat lui ca să-l silească a ieşi din chilie câte nu se pot povesti; iar el a stătut într-însa până la sfârşit şi într-însa a adormit.

2. Supărat-au odată pe Marele Macarie Alexandrinul gândurile slavei deşarte, ispitindu-se a-l scoate pe acesta din chilie; acestea-l sfătuiau, [chipurile] pentru iconomia harului, să meargă la Roma pentru pricina facerii de bine a celor bolnavi de acolo; căci harul Domnului lucra desăvârşit într-însul asupra duhurilor. Şi dacă în multe supărându-l, el n-a ascultat, mai cu iuţime s-au apropiat de dânsul ca să-l gonească. Deci, căzând sfântul pe pragul chiliei sale şi picioarele întinzându-le, le-a lăsat afară, zicând aşa către dracii slavei deşarte: "De puteţi, trageţi-mă târâş, dracilor, că eu cu picioarele în altă parte nu mă duc. Deci, de veţi putea să mă duceţi aşa, unde ziceţi voi, acolo voi merge". Jurându-se lor - că aşa voi fi, zicea, până seara: de nu mă veţi mişca, nu vă voi asculta - şi petrecând nemişcat, s-a sculat, seara fiind de acum adâncă.

Şi, făcându-se noapte, iarăşi mai cumplit îl supărau. Şi, sculându-se sfântul şi luând o coşniţă ca de două obroace, a umplu t-o pe aceasta cu nisip, pe care punând-o pe umărul său, se mişca prin pustie. Pe drum, cu acesta s-a întâlnit Theosevie, domnul [guvernatorul] Antiohiei, care i-a zis lui: "Ce duci, Avva, lasă-mi mie sarcina, şi nu te trudi singur". Iar el a zis: "Trudesc pe cel ce mă trudeşte pe mine, că, odihnit fiind, acela mă sfătuieşte spre călătorie". Şi, mult umblând, după ce aproape şi-a zdrobit trupul, a intrat în chilie.

3. Întru mâhnire [akedie] foarte petrecând, m-am apropiat odată de Sfântul Marcu şi i-am zis lui: "Ce să fac, că mă necăjesc gândurile, zicând «nimic nu faci, du-te de aici»?" Răspunsu-mi-a mie Preasfântul Marcu: "Zi-le şi tu lor: «Păzesc pereţii pentru Hristos»".


II. Din viata Sfântului Eftimie

În lavra Marelui Eftimie, doi fraţi oarecari, Maron şi Climatie, obosind din pricina hranei şi a asprei petreceri celei din lavră, au pus făgăduinţă unul către altul ca să fugă pe ascuns de acolo în vreme de noapte. Acestea dar vorbeau ei între ei şi le meşteşugeau; dar Cel ce descoperă cele adânci celor care s-au afierosit Lui, Care prin Isaia grăieşte: Nu-ţi va fi ţie soarele spre lumină de zi, nici răsăritul lunii nu-ţi va fi ţie lumină de noapte, ci Domnul va fi ţie lumină veşnică (Is. 60: 19), Acesta arătată şi pe aceasta o face plăcutului Său, şi o face într-acest fel:

Că, liniştindu-se odată acest mare şi minunat Eftimie, i se descoperi lui că lui Maron şi Climatie cel viclean le puse frâu - pe care el îi vedea de ca şi cum ar fost înaintea ochilor sfântului - şi într-o cursă prea cumplită îi trăgea. Iar el, pricepând îndată reaua pândire, chemă îndată pe fraţi, pe Maron şi pe Climatie, îndem-nându-i, sfătuindu- i, rugându-i şi învăţându-i pe dânşii, vorbindu-le, lungi cuvinte despre răbdare întinzându-le şi că în tot lucrul trebuinţă este întotdeauna de multă păzire şi îngrădire; apoi şi pe Adam aducându-le lor spre pildă, pe Adam, dar şi pe Iov: pe unul adică care a lepădat porunca în Rai, iar pe celălalt în gunoi arătând tot chipul faptei bune; nelăsând de-o parte niciunele ca acestea: că adică călugărului i se cuvine a fi neprimitor de gândurile vicleanului - fie că acela ar băga scârbă, ori urâciune, ori mâhnire [akedie], ori mutare într-altă parte -, cu deosebire la începerile acestora, care slăbesc cugetul, ci a le izgoni pe ele şi brânci a le da cu toată mâna [puterea], ca nu cumva, pe ascuns împiedicându- ne pe noi, cădere vrednică de lacrimi să ne pricinuiască.

Iar dacă cineva ar voi [de] aici a îndrepta fapta bună şi nu va putea, să nu socotească că, dacă se va muta într-altă parte, mai lesne va îndrepta pe cea sârguită, căci nu de la firea locului, ci de la a noastră voie slobodă este lucrarea celor bune. Aşadar, mutarea este cu totul potriv-nică călugărilor, neîncordaţi [slăbănogiţi] şi neroditori de bunătăţi putând a-i face pe dânşii, de vreme ce nici pe sad, de l-am mutat adesea dintrun loc într-altul, nu e cu putinţă a-l face să rodească; iar pentru mai multa încredinţare a celor zise, le-a povestit lor şi vieţile unora din stareţii din Egipt.

Şi zicea că era un frate oarecare Egiptean şezând într-o viaţa de obşte, care, adeseori întru mânie surpân- du-se, se sălbăticea şi se tulbura, iar gura lui de amărăciune şi de iuţime se umplea. într-o zi, apucând-l pe dânsul oareşicare căinţă, socotea că, din pricina mâniei şi pentru lesnirea cu care se iuţea, el bătea astfel război cu sineşi, iar dacă ajungea vreodată să facă ceva bun, se primejduia imediat spre a-l pierde, drept care s-a încredinţat că e mai bine să părăsească obştea şi singur, adică de sineşi, cu linişte să trăiască, gândind că mult i-ar ajuta astfel pustia pentru alinare şi netulburare; căci socotea că, dacă nu va fi nimeni către care să se mânie şi asupra căruia să-şi verse iuţimea, negreşit că acel cumplit foc prea iute şi învăpăiat al iuţimii se va stinge încetişor, iar de aici înainte blând îşi va fi şi plin de toată alinarea şi liniştirea.

Acestea socotindu-le acela, se povesteşte că, sculându-se în aceeaşi zi din obşte, singur de sineşi în linişte s-a dus să petreacă. Odată, pentru o trebuinţă oare-care umplând paharul cu apă şi vrând a-l pune puţin jos, prin meşteşugul vicleanului, acesta s-a răsturnat - şi nu o dată, nici de două ori, ci trei ori la rând s-a făcut aceasta -, iar fratele s-a mâniat şi, de covârşirea iuţimii umplânduse, a luat paharul (ce era de lut) şi l-a trântit jos, sfărmându-l în bucăţi, stârnind vrăjmaşului un râs mai înfocat ca niciodată.

Către acestea a râs şi Climatie, înfocându- se de hazul povestirii; iar luând aminte dumnezeiescul Eftimie, a zis: "Cu adevărat, frate, de un drac viclean ca acestea te-ai biruit şi tu; mai vârtos pentru că râzi fără de ruşine şi cu multă obrăznicie, în loc de a te tângui şi a te durea aşteptând pe cea de acolo [de la Dumnezeu] mângâiere. Căci adevărat este Cel ce ne va judeca atunci, fericiţi numindu-i pe cei ce acum fierbinte plâng, că aceia, zice, se vor mângâia (Matei 5: 4), şi ticăloşi pe cei ce râd şi nu iau aminte de eişi. Şi altfel încă, pedepsire arătată este şi pentru acel monah care grăieşte fără măsură şi care se porneşte [aţâţă] din orice s-ar întâmpla, sau încă a şi îndrăzni; căci Părinţii numesc îndrăzneala maică a tuturor patimilor". Aşadar, cu acestea certându-l el pe Climatie, a intrat în cea mai dinlăuntru chilie, iar pe acela, judecata îndată l-a ajuns, că, în brânci pe pământ căzând, cu cutremur se clătina şi cu înfiorare era cuprins.

Iar văzând Dometian aşa zăcând pe Climatie, şi deopotrivă de blândeţea şi de asprimea lui Eftimie minunându-se - cum prea bine amestecate erau ele la dânsul -, împreună încă şi de pătimirea lui Climatie îndurerându-se, adună pe oarecari dintre Părinţi, împreună cu care făcu rugăminte către sfântul pentru Climatie, iar împreună cu aceştia îl aduse către Eftimie şi pe Maron. Iar el, de la sineşi [de fel] blând fiind, şi de solia acelora nefiind străin, merse împreună cu dânşii către Climatie care încă zăcea; şi cu semnul crucii îi stinse înfiorarea, oprind îndată şi cutremurul, astfel că Climatie primi desăvârşit izbăvirea de pătimire, căruia i-a şi zis: "Ia aminte de sineţi de aici înainte şi nu defăima învăţătura Părinţilor, nici sfătuirea, ci fă-te cu totul ochi, în felul în care auzim şi despre Heruvimi, de pretutindeni [din fiecare unghi] cercându-te pe sineţi, ca cel ce în mijlocul curselor de-a pururea păşeşti". Cu unele ca acestea sfătuind şi îndemnând pe Climatie, şi cu pilda cea despre dânsul îngrădindu- i [întărindu-i] pe ceilalţi, slobozi pe bărbat în pace.


III. Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zice Fericita Singlitichia: "în obşte fiind, să nu schimbi locul, că te vei vătăma foarte. Că precum pasărea, sculându-se de pe ouă, le săvârşeşte pe acestea reci şi neroditoare, tot aşa şi monahia sau monahul, de se vor muta din loc în loc, se răcesc dinspre credinţă şi se omoară".


IV. Din viata Sfintei Teodora

Mănăstirea întru care se nevoia Sfânta Teodora arătându-se ca un [cu înfăţişare de] bărbat, aflându-se odinioară întru lipsa grâului, i se porunceşte fericitei de către egumenul ca, luând cămilele, să se ducă în cetate, de unde să le cumpere grâu; şi i s-a mai poruncit ei şi aceasta: de s-ar întâmpla să nu fie cu putinţă a se întoarce înainte de înserare, să găzduiască în mănăstirea lui Enat, loc în care să odihnească şi cămilele. Deci, întorcându-se ea din cetate, de vreme ce, iată, vedea soarele lângă apus, după poruncă s-a dus la Mănăstirea lui Enat, unde a cerut ca să i se dea loc ei şi cămilelor spre odihnă; şi, făcându-se lucrul, s-a odihnit şi ea lângă picioarele cămilelor.

De aici, vicleanul, zădărând-o pe o tânără fecioară oarecare - ce zăbovea acolo cu pricina rudeniei cu oarecari dintre monahi - cu stârnirea neastâmpărării - care, din cele ce le vedea, pe fericita o socotea de bărbat -, chemând-o să doarmă cu ea, lepădă astfel toată ruşinea feţei şi a sufletului; iar dacă o vedea că aceasta nu ascultă, alegând mai vârtos culcarea pe pământ gol lângă cămile, aceea, neputând stinge strechea [nebunia poftei], se dădu pe sineşi unuia din cei ce dormeau pe acolo, călător fiind şi acela, ce era în trecere pe la mănăstire şi găzduia peste noapte.

Acolo deci lucrând acela fărădelegea [cu tânăra], a plecat îndată dis de dimineaţă de la mănăstire, aşijderea şi cuvioasa ducându-se către mănăstirea ei. Trecând oarecare vreme, iată se vădi cum pântecele fetei se îngroşa; iar cercetată fiind ea de rudenii ca să spună de unde îi este, aceasta a zis aşa: "Călugărul Teodor, al mănăstirii Octokedekatului, acela s-a stricat împreună cu dânsa". Călugării crezură îndată cele zise de ea - căci vrăjmaşul care gătea ispite fericitei, acelaşi o a învăţat şi pe fata aceasta să zică unele ca acestea, iar pe aceia să creadă.

După toate acestea, venind aceştia în mănăstirea în care sfânta se nevoia, ziceau cu strigare şi cu tulburare: "Teodor, cel făcut de voi călugăr, nu s-a înfiorat ca să nu facă o urâciune ca aceasta!" Deci întru întrebare de la egumenul venind sfânta - de a făcut o faptă urâtă ca aceasta -, ea a zis către dânsul că nu are vreun lucru vrednic de vină. Aceia s-au întors apoi către mănăstirea lor. Iar după ce s-a născut şi pruncul ieşind la lumină, luându-l pe acesta şi ducându-l în mijlocul mănăstirii unde petrecea sfânta, l-au lepădat acolo.

Ce s-a întâmplat însă de aici înainte? Se credea de obşte că Teodora este tatăl pruncului, iar ea primi cu tăcere hotărârea lor cea spre osândă; drept care a fost surghiunită afară din mănăstire împreună cu pruncul. Şi aşa, silită fiind să hrănească un prunc ca acesta, se făcu doica lui: pe acesta îl hrănea cu lapte de la oi, iar cerând lână de la păstori, îi făcea acestuia cele de îmbrăcare. Dar care suflet ar fi putut primi o atât de grea năpăstuire ca aceasta? Şi care, chiar maică fiind, nu s-ar fi supărat din pricina unei osândiri grele ca aceasta?

Iată, trecură şapte ani de când firea unei viteze ca aceasta se ticăloşea - o, ochii lui Dumnezeu, care pe toate le vedeţi! -, minţindu-se despre ea cu clevetire deşartă, şi afară din mănăstire fiind lepădată, petrecea de ca şi cum lucrul cel urât l-a făcut de voia ei, şi că iarăşi cu ruşine voia să-l acopere pe acesta. Dar, alături de altele [necazuri etc], cu ce fel de hrană se hrănea! Căci hrana îi erau buruienile sălbatice din câmp, iar băutura era din iezer, pe care o scotea precum putea, de nu mai vârtos cea a lacrimilor, care de-a pururea curgeau din ochii ei, încât întru dânsa se împlineau cele ale psalmului: Şi băutura mea cu plângere o am amestecat (Ps. 101: 10).

Deci aşa fiind trupul ei şi negrijit aflându-se, unghiile îi erau lungi, asemănându- se ghearelor celor mai sălbatice dintre vieţuitoare; părul îi era mârşav şi aspru, asemenea desişurilor sălbatice; iar faţa, cu lovirea cea nemijlocită a soarelui lovinduse, cu totul arzându-se, iată, se înnegrise ca a unui arap; genele î s-au schimbat din cea întinsă nevoie a privegherii. însă chiar şi cu o povară ca aceasta ducând război, era lovită nu numai cu zăpezile cele din văzduh, ci şi cu ispitele cele din acesta, nesuferind chiar şi aşa a se depărta câtuşi de puţin de mănăstire, ci a petrecut aşa mai departe, făcându-şi o colibă în apropierea porţii, stăruind, după proorocul, mai vârtos a şedea lepădată în afara ei (cf. Ps. 83:11). Dar cine ar putea spune cu de-amănuntul câte alte ispite i-a adus ei vrăjma-şul acolo, măcar că pe dânsa n-au putut-o birui?

Odinioară, întru bărbatul ei prefăcându- se vicleanul, a înconjurat-o pe dânsa cu momeli în chipul cuvintelor drăgăstoase, rugând-o să se întoarcă la casa sa, iar aceea cu semnul crucii şi rugăciunea nevăzut l-a făcut. Altădată îi nălucea toate fiarele pustiei venind asupra sa şi, iarăşi aceea rugându-se, ca fumul se risipeau.

Altădată i-a adus asupră-i în chip părelnic şi gloată de bărbaţi, lovituri cumplite dându-i prin aceia, încât din pricina rănilor se făcu pe jumătate moartă. Iar uneori îi arăta ei şi vedenii de multe feluri: nălucire de mult aur şi de mâncare, dar întru niciuna n-a putut muia învârtoşarea ei, ci, văzând din acestea neluptarea şi nebiruirea ei, Cel ce era lăudat a pierde pământul şi ma-rea (cf. Fac. 7: 4, 23) a socotit să depărteze războiul de la dânsa.

Că, trecând cei şapte ani, călugării Lavrei Enat se făcură rugători egumenului mănăstirii pentru a primi iarăşi pe sfânta şi a o număra pe ea cu cealaltă ceată a călugărilor, "căci, ziceau ei, stăruind şapte ani pe lângă poarta mănăstirii, destulă răsplătire îşi luase". Adăugau însă că şi din dumnezeiască arătare li s-a descoperit cum că, iată, i s-a iertat păcatul lui Teodor. La rugămintea acestora, egumenul a dezlegat-o pe aceasta din nedreapta osândire, poruncind ca aceasta să petreacă neieşind în cea mai dinlăuntru chilie şi nicio slujire de la mănăstire să i se dea.

Doi ani au trecut după aceea, aşa petrecând întru mai mare înfrânare şi întru mai întinse rugăciuni, se făcu o secetă cumplită, încât în puţurile din obşte nu se putea vedea nicio urmă de umezeală; astfel că egumenul, din cele ce auzise şi văzuse adeverindu-se că fericita se învrednicise de darul tămăduirilor, trimise să o cheme pe aceasta, poruncindu- i a pogorî vasul în puţ pentru a scoate apă. Iar ea, deprinsă fiind a se pleca cuvintelor părintelui ei, nimic iscodind, deloc zăbovind, făcu cea poruncită şi îndată plin de apă a adus vasul de lut, dintru care pricină şi toate celelalte puţuri se vedeau pline de apă.

După trecerea a câteva zile, luând copilul şi încuindu-se pe sineşi după înserare, începu vreme de toată noaptea să-l înveţe pe acesta cele prea-desă vârşite, iar întru nişte sfaturi ca acestea cu dulceaţă duhul în mâinile lui Dumnezeu şi-a pus. Cei ce se întâmplau a trece pe aproape, aflând de ceea ce se făcuse, au vestit egumenului, care, după ce a auzit acestea, a spus călugărilor celor de sub dânsul visul pe care îl văzuse.

"Mi se părea, zicea, că văd doi bărbaţi ridicându-mă sus la o înălţime peste putinţă de măsurat; şi, iată, eram văzut de îngeri, şi glas în auzurile mele îmi răsuna, «vezi, zicea, ce fel de bunătăţi se gătiră miresei Mele, Teodora». încă mi se arăta şi un pat străjuit de un înger, şi o cămară cu o frumuseţe nepovestită; şi mult silindu-mi priceperea a afla ce este cu acea cămară, şi cine este cea căreia i se gătiră acestea, şi, pentru aceasta, pe cei mă duceau întrebându-i, îndată horă de prooroci, de apostoli, de mucenici şi de alţi drepţi se vedea, iar hora avea în mijloc o femeie înflorit îmbrăcată şi plină de Dumnezeiască slavă, care, după ce a intrat în cămară, se vedea cum se aşază pe pat.

Iar cei ce mă duceau au zis că aceasta este Avva Teodor, asupra căruia s-a minţit cu vina curviei, care mai vârtos a suferit a se ticăloşi lepădată vreme de şapte ani din mănăstire, şi aşa a se socoti tată a copilului cel străin, şi hrana aceluia şi creşterea asupră-i a o primi, decât a se face cunoscută pe sine cine este cu adevărat [că este adică femeie], ca astfel să se izbăvească pe sine de ruşine şi de reaua-pătimire. «Pentru aceasta şi de o lumină ca aceasta pe care o vezi s-a învrednicit». Acestea văzându-le, somnul m-a lăsat şi spre tânguirea păcatele mele m-am pornit".

Acestea povestindu-le, îndată, precum se afla, a ajuns la chilia cuviosului împreună cu călugării; şi, intrând, pe cea cu adevărat vie o văd moartă; şi aproape stând, acopereau cu lacrimi sfinţitul trup. Iar egumenul, trimiţând, a chemat şi pe călugării Enatului, cărora le puse înainte unele părţi ale sfinţitului trup: "Vedeţi, le zicea lor, această prea nouă vedere, ce fel de fire [femeiască adică] cu ce fel de amăgire l-a înşelat pe boierul întunericului!" Cum era şi firesc, priveliştea îi uimi pe toţi; apoi şi frică multă îi cuprinse pe dânşii, socotind ce fel de osteneli sunt datori să facă cei ce sunt tinuti cu patimi trupeşti; iar frica a fost urmată de lacrimi. Către seară, când abia izbutiseră să înceteze din tânguiri, cu psalmi şi cu laude pe acel mult-pătimitor şi sfinţit trup încuviinţându- l, l-au îngropat.


V. Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: "în locul în care este cineva, de va cerca a face ceva bun şi nu va putea, să nu socotească că-l poate face pe el într-altă parte".

2. Zis-a Maica [Amma] Teodora: "Era un oare-care monah, care, de mulţimea ispitelor, a zis către sineşi «du-te de aici»; şi, cum şi-a pus sandalele, vede un om care-şi pune şi el sandalele lui şi zicând lui: «Au nu pentru mine ieşi? Iată, eu înaintea ta merg oriunde vei merge!» Iar aceasta era demonul care-l bântuia pe dânsul".


VI. A Sfântului Efrem

1. Voiesc să vă fac vouă pomenire, fraţilor, de cei ce se apucă de cele peste măsură şi cad în primejdii nescăpate, care nu iau aminte la Scriptura care zice: Să nu cugeti afară de ceea ce se cuvine a cugeta, ci a cugeta spre a fi cu mintea întreagă (Rom. 12: 3). Şi iarăşi într-alt loc: Nu fi drept peste măsură, şi nu te arăta prea înţelept, ca nu cândva să te uimeşti (Eccl. 7:17).

Căci s-a întâmplat în zilele acestea ca oarecari fraţi, părăsindu-şi chiliile lor, să se dea pe eişi în pământ neumblat, neroditor şi fără de apă; care, şi mult fiind sfătuiţi de părinţi şi de fraţi, nu s-au plecat şi au zis: "Ne ducem să ne facem păstori". Iar dacă au ajuns în prea uscata pustietate, atunci, îngrădindu-se de pământul cel neumblat şi nicio mângâiere aflând, au început a se îngreuia foarte; şi, încercând să se întoarcă în pământurile cele locuite, n-au putut ajunge, că, de sete, de foame şi de arşiţă stingânduse, zăceau abia răsuflând şi pe ale lor suflete jeluindu-le; însă prin oarecare iconomie dumnezeiască, călătorind oarecari prin pustie, i-au aflat pe unii dintr-înşii aşa trăgând să moară, care, şi punându-i pe dobitoacele lor, i-au dus în pământ locuit, de unde au început din destul să se bolnăvească, abia acum prin cercare învăţându-se că nu trebuie să umble în voile lor; iar ceilalţi care n-au fost aflaţi au murit zăcând acolo, trupurile lor făcându-se hrană păsărilor şi fiarelor.

Încă şi mulţi alţii, cu obrăznicia gândurilor purtându-se, cumplite primejdii şi-au atras în juru-le, aşijderea ducându-se în pământ neroditor şi fără de apă; ba şi cei care se ridică din lume, ce nu vor să se supună [celor mai mari], nici suferind a sluji celor de un suflet cu ei, aşijderea în aceeaşi primejdie cad; alţii încă nealegând să lucreze cu mâinile lor, alţii cu semeţia gândurilor, ca şi cum pentru dorul liniştii şi al desăvârşirii în fapte bune, măsurile deloc nu le cunosc; alţii cu slava deşartă îngâmfându-se şi laudele cele de la oameni vânându-le - ca unii care deja se închipuiesc sihastri -, iar ostenelile cele următoare nesocotindu-le, şi aceştia toţi, gândurilor lor crezând, cumplit s-au primejduit.

Deci nu trebuie, fraţilor, să fim duşi de voile noastre, ci mai vârtos să ne smerim aproapelui întru dragostea lui Dumnezeu, aşa fiecare cunoscându-şi măsurile sale. Dar poate că, trecând cineva, va zice: "Dar cum găsim nişte Părinţi care lucrează această faptă bună?" Să ia aminte la aceasta: Părinţii nu făceau nimic fără cercare-împrejur şi la întâmplare; deci, prin pilda lor, fiecare să cugete înţelept.

2. Se istoriseşte despre Avva Macarie că zicea aşa: "Şezând eu, zicea, în chilia mea cea din Schit, m-au supărat gândurile, zicând: «Du-te înlăuntrul pustiei şi vezi ce vei putea acolo». Şi aşa am petrecut cinci ani bătând război cu gândul, zicând «nu cumva de la draci este?»" Vezi priceperea Cuviosului bărbat? Nu cumva tras a fost îndată? Nu cumva a alergat? Nu cumva a primit gându- rile? Nu, ci a petrecut cercând, postind, priveghind şi rugându-se, ca nu cumva de la draci să fie. Iar nouă, de ne vine gând, neţinuţi suntem şi ne sălbăticim; şi nu numai că nu cercăm dureros rugându-ne, ci nici de alţii fiind sfătuiţi nu ne înduplecăm, drept aceea ne şi înrobim de cel împotrivitor [Diavolul].

"Apoi, zice, dacă gândul a stăruit, am ieşit în pustie, unde am aflat iezer de apă şi ostrov în mijlocul lui, şi au venit dobitoacele pustiului ca să bea apă din el; şi am văzut în mijlocul lor doi oameni goi; apoi, după ce am grăit câte ceva cu ei, am zis către dânşii: "Cum pot să mă fac monah?" "Dacă nu se va lepăda cineva de toate ale lumii, nu poate să se facă călugăr", au zis ei. Iar eu am zis către ei: "Eu neputincios sunt, şi nu pot ca voi". Şi mi-au zis aceia: "Dacă nu poţi ca noi, şezi în chiliuţă şi plângi păcatele tale".

O, smerenie a dumnezeiescului bărbat, o, înţelepciune a îmbunătăţitului suflet! Cel ce într-atât de multe şi într-atât de mari vitejii a sporit nu s-a judecat pe sine vrednic lucrului, iar noi, nimic fiind, şi poate că a ne osteni putem, cu semeţia şi cu plăcerea de sineşi purtaţi fiind, ne apucăm de cele peste măsură, astfel ispitind pe Dumnezeu, care lucru înfricoşat este. Şi vai de omul care se nădăjduieşte spre a sa putere, nevoinţă sau pricepere, şi nu spre Dumnezeu; că de la Dânsul singur vine stăpânirea şi puterea.

3. Să citim şi din viaţa Avvei Antonie şi-l vom afla şi pe dânsul numai din dumnezeiasca descoperire pe toate făcându-le. Au oare nu şi el şedea în mănăstire? Au nu se folosea de îmbrăcăminte? Au nu mânca pâine? Au nu cu ale sale mâini lucra? Au nu avea şi ucenici, care şi după moarte trupul lui l-au învelit şi l-au îngropat? Dar toţi Părinţii, afară numai de puţini, o petrecere ca aceasta au urmat, a căror viaţă să o râvnim şi noi, şi în calea cea împărătească şi de mijloc să umblăm, neabătându-ne nici întru cele de-a dreapta, nici întru cele de-a stânga.

4. Se cuvine deci ca fiecare să săvârşească lucrul pe care l-a început a-l face cu toată smerita cugetare şi răbdarea; iar aceea a fi nestatornic, nu numai cu obi-ceiurile, ci şi cu gândurile, şi a umbla încoace şi-ncolo, din loc în loc şi din lucru în lucru cu socotinţa, face ca roadele să fie necoapte, dacă, într-adevăr, va putea rodi cineva unele ca acestea. Căci vicleanul nu aceleaşi asupreli aduce la fiecare, ci, pe cel pe care-l vede îndemânatic [gata] spre a fi luptat întru ceva, întru acela îi şi pune gânduri prin îndreptăţiri. Iar celui ce şade în obşte îi năluceşte spre a se găti către pustie - mare fiind locul de petrecere în acele locuri uscate -, sfătuind a fugi din aceasta către pustie, ca de o secetoasă şi lipsită de mângâiere, ce nu are câtuşi de puţină pogorâre către cei mai neputincioşi. Acestea dar le mişcă în mintea nevoitorului, ca fără încetare să-l facă a începe zidirea turnului, iar apoi, trândăvinduse, să zică: "Mai vârtos voi zidi un foişor!" Apoi, puţin lucrând, să zică iarăşi: "Mai bine ar fi să zidesc chilie". Şi, înjumătăţindu-se lucrul, să se îngreuieze şi către aceea şi să o lase pe jumătate zidită. Cu adevărat fără niciun folos se osteneşte şi de nicio treabă. Tot aşa şi călugărul, nerăbdând într-un loc, nu poate da roadă desăvârşită întru pricepere duhovnicească.

5. Încă şi alte gânduri le bagă vrăjmaşul celor din obşte, zicând către fiecare: "Ce faci aici mai mult decât oarecând în lume? Căci şi acolo lucrai şi mişcai dobitoacele cele necuvântătoare. Şi ce dreptate este în a lucra şi a mânca? Iată că prin mâncare se ridică asupră-ţi şi războiul curviei". Şi iarăşi: "Dacă vei mânca, cum vei putea să suferi osteneala? Ci mai vârtos vino întru cea mai dinlăuntru pustie şi te mântuieşte; că al Domnului este pământul şi plinirea lui (Ps. 23:1); numai un cuţitaş mic ia cu tine, cu care să smulgi buruienile şi să mănânci, precum fugeau şi călugării cei de demult, care au şi plăcut lui Dumnezeu. Că ce trebuinţă ai să şezi aici, unde sunt sminteli şi clevetiri şi alte lucruri pe care nu trebuie a le mai spune? Deci, dacă vei ieşi, de acestea toate te vei izbăvi; şi, de nu voieşti a te duce întru cea mai dinlăuntru pustie, du-te într-alt loc, unde nu sunt sminteli; că doar nu-ţi lipseşte ţie loc, că pe cine a părăsit Dumnezeu vreodată, ca şi pe tine să te părăsească, şi mai vârtos pe unul căutând bunătatea? Şi acolo alt meşteşug vei afla, dintru care vei lua plată cu prisosinţă, ca şi săracului să dai din ostenelile tale".

Gânduri ca acestea, din cele de-a dreapta, bagă dar vicleanul fratelui, ca, părându-i-se lui că într-o mai mare sporire se va trage, să se învoiască cu ele; şi aşa, despărţindu- se de obşte şi de acoperământul şi păzirea stareţului, ca mieluşel rătăcit din turmă să se facă lupului mâncare gata. Iar dacă se va duce întru cea mai dinlăuntru pustie, întâi îl va necăji foamea, apoi şi dracii mai mult îl tulbură cu frica, lucruri înfricoşate şi închipuiri multe în cuget arătându-i lui. Atunci va începe fratele a se căi şi a zice întru sineşi: "Bine şedeam cu fraţii mei. Care demon m-a amăgit ca să ies în această înfricoşată pustie unde locuiesc fiare multe şi cumplite? Dar ce voi face ticălosul de mine, de voi cădea şi în mână barbarilor? Nu cumva voi cădea şi între tâlhari, nu cumva mă va întâlni vreo fiară? Dar şi demoni mulţi se află în locurile acestea, că pustia este locul lor; şi oare cum voi putea singur a locui în pustia aceasta, unde duhurile necurate se mişcă fără încetare, mai ales că de fel m-am obişnuit a locui cu mai mulţi fraţi? Căci, cu adevărat, de nu se va trezvi cel ce locuieşte deosebi în pustie, poate şi minţile să şi le piardă, precum şi mulţi oarecari au şi pătimit aceasta. Dar ce dreptate [folos] este dacă şi de moarte rea voi muri în pustia aceasta?"

Aşadar, luptându-se fratele cu nişte gânduri ca acestea, dacă este cu adevărat priceput, se întoarce în obştea sa, trecând cu vederea toată ruşinea pe care dracii i-o pun lui în gând, zicând: "De te vei întoarce între fraţi, aceia te vor socoti ca pe un netrebnic, care nimic nu poate răbda, ca pe un ostaş ce fuge din război". Dar fratele nu trebuie să se plece unora ca aceştia, ci mai vârtos împotrivă să zică lor: "Nu va fi aşa, dracilor vicleni, ci mai vârtos mă vor primi ca pe un nevoitor iscusit şi ca pe unul ce am plinit cea zisă de Apostol: Pe toate ispitindu-le, zice, ţineţi ce e bun (I Tesal. 5: 21). Şi, iată, amândouă cerându-le, am aflat că bine este a locui fraţii împreună (Ps. 132:1), precum este scris: Frate pe frate ajutăndu-se, este ca o cetate tare şi înaltă (Pilde 18: 19), şi aşa, întorcându-se el, îl primesc pe el proestosul şi fraţii cu bucurie, pe temeiul celui ce a zis: Sprijiniţi pe cei neputincioşi (I Tesal. 5:14).

Iar dacă, ruşinându-se, nu se va întoarce în obştea sa, în lume poate că se va întoarce, plecându-se dracilor celor ce zic: "Şi acolo, de vei voi să te temi de Dumnezeu, te mântuieşti. Ce, ţi se pare că numai cei din pustie se mântuiesc?" Acestea i le bagă vrăjmaşul, vrând a-l întoarce spre a sa borâtură (cf. II Pt. 2: 22).

Acestea dar se petrec celor ce li se întâmplă să se despartă de obşte ca să se ducă în pustie; iar dacă mergând, şi-ar lua chilie aproape de bătrâni, bătrânii îi vor ajuta lui întru Domnul, aducând lui pe cât poate mâna lor. Iar el, şezând în chilie, zice de aici întru sineşi: "Datori suntem a lucra, ca să aflăm hrană".

Apoi, ca unul care voieşte să rămână deosebi, începe să se frământe pentru felurite lucruri: că, precum celui ce s-a obişnuit a locui deosebi, obştea i se pare a fi ceva cu anevoie de suferit, tot aşa şi celui obişnuit în obşte singurătatea îi face multă şi nesuferită scârbă. Şi de ispite şi frământări fiind înghesuit, începe a se căi şi a zice: "Iată, pururea mă risipesc cu mintea şi nici pentru puţina mea pravilă nu aflu vreme ca să o fac de atâtea griji şi de gândurile cele dintrînsele, iar cu lucrul [de mână] de-a pururea bat război; iar când eram în obşte, de acestea toate slobod eram, iar toată grija îmi era la pravilă şi la puţina rucodelie. Deci, acum, ce voi face eu, ticălosul? Că pentru păcatele mele mi s-au întâmplat acestea; că, de aş fi ascultat sfatul părintelui, nu aş fi căzut întratât de multe şi mari necazuri care acum mă strâmtorează. Cu adevărat, nimic nu e mai de pierzare precum neascultarea; că aceasta e şi cea care l-a scos pe Adam din Rai şi pe mine din obşte".

Şi aşa căindu-se fratele, sau în obşte se va întoarce, sau, întorcându-se în lume, va pieri acolo.

Iar dacă, întorcându-se în obşte şi primit fiind, iarăşi va fi luptat de gând din pricina smintelilor şi clevetirilor, să zică întru sineşi: Pune, Doamne, uşă gurii mele (Ps. 140: 3) şi întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea (Ps. 118: 37). Cu acestea vei birui pe amândouă: clevetirea adică prin tăcere, iar sminteala prin păzirea ochilor. Că dacă nu le vom birui pe acestea, oriunde vom merge, ducem întru sinene pe cei ce ne războiesc pe noi.

6. Altui frate vicleanul alt gând îi vâră, vrând a-l răpi pe dânsul din mănăstire, căruia îi zice: "Iată, netovărăşia şi lenevirea s-a cunoscut tuturor fraţilor, de aceea nu mai poţi locui în locul acesta; că, măcar deşi doreşti bunătatea, oamenii cu care locuieşti sunt tot aceiaşi care te ştiu în ce fel erai şi mai-înainte; deci du-te în altă parte, unde nu eşti cunoscut, şi pune început acolo, şi aşa vei plăcea şi lui Dumnezeu şi oamenilor.

Ascultă dar, iubite, pentru ocara oamenilor fugi tu de părintele şi de fraţii cu care te-ai tocmit [făcând făgăduinţă] înaintea lui Dumnezeu? De ce nu-ţi aduci aminte de proorocul, care zice: Ocară a aşteptat sufletul meu şi ticăloşie, şi pentru Tine am răbdat ocară, şi ruşinea a acoperit obrazul meu (Ps. 68: 20), că vei suferi şi tu cu bucurie necinstirea şi defăimarea? Că fericiţi, zice, veţi fi voi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi celelalte (Matei 5: 11). Că ocara cea pentru Domnul foarte ajută spre curăţirea păcatelor. Şi să te încredinţeze pe tine şi proorocul, care zice: Că întru smerenia noastră ne-a pomenit pe noi Domnul, şi ne-a izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri (Ps. 135: 23-24).

Şi altfel: tu fă bine, şi vei vedea că Domnul tămăduieşte [întoarce] conştiinţa fraţilor tăi spre tine. Petrece deci acolo unde te apucă potrivnicul şi, acolo sculându-te, războieşte-l pe dânsul, ca celor ce li s-au cunoscut neajunsurile tale, aceloraşi să se arate şi isprăvile tale, şi întru aceasta vei dobândi slavă mare de la Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a zis: Şi vor fi cei dintâi pe urmă, şi cei de pe urmă dintâi (Matei 19: 30). Că după ce haina cea murdară se va spăla, nu se va mai pune alături de cele murdare; iar dacă cineva din zavistie sau dintr-o râvnă nesocotită va numi pe cea curată murdară, nu va fi crezut, că vederea [înfăţişarea] hainei îl va vădi pe dânsul, că zice: Spăla-mă-vei, şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi (Ps. 50: 7).

7. Iar de multe ori şi celui ce a îmbătrânit în obşte îi pune vrăjmaşul gând de depărtare, zicând: "Iată, atâţia ani ai în mănăstire slujind lui Hristos, iar acum îmbătrâneşti şi nu mai poţi suferi canoanele obştii, şi nici putere de a mai face ceva nu mai ai, că trupul s-a făcut slab, iar de aici înainte vei fi defăimat şi de cei mici, şi de cei mari; de aceea, pentru bătrâneţe, ai nevoie de odihnă.

Deci ieşi de aici şi, şezând într-un loc, linişteşte-te, şi Dumnezeu va trimite hrana Sa din dragoste sau prin alte mijloace. Căci care nevoie îţi zace asupra, ca, şi ticăloşindute, să fii ocărât pentru mâncarea ta? Şi ce este şi cu mâncarea ta, că aşa în fiecare zi te ticăloşeşti ca un rob rău (cf. Matei 24:48) şi suferi a te supune celor mai mici decât tine?"

Acestea şi altele ca acestea îi bagă vicleanul bătrânului şi nerăbdător îl arată la bătrâneţile lui. Iar dacă bătrânul este uşor cu gândul, se va răsturna îndată, şi e mişcat de dânsul ca gătejul [din foc] de vânt, iar dacă bătrânul este desăvârşit cu gândul, îl biruieşte pe dânsul, zicând: "Nu-mi vei batjocori bătrâneţile, Diavole; că, dacă în tinereţile mele am suferit ostenelile mele cu răbdare, cu mult mai vârtos acum le voi suferi, că vremea dezlegării mele a sosit ca să fiu eu împreună cu Hristos; că cel ce a îmbătrânit nu mai aşteaptă nimic altceva decât să se dezlege din viaţă; dar încă şi celor mai tineri nu mă voi face pildă de lenevire, ci mai vârtos de răbdare. Căci dacă blagocestivul bătrân Eleazar, cu nişte munci ca acestea fiind înconjurat şi la mădulare ars peste tot, nu şi-a schim-bat gândul, ci pildă de răbdare se făcu celor tineri - carii şi către acela uitându-se, vitejeşte şi ei au dispreţuit muncile tiranilor cu mult mai vârtos eu, cel ce niciuna dintre acestea nu pătimesc, pentru mica osteneală şi prea mica defăimare, nu voiesc a fi celor mai tineri începătură de depărtare, ci mai vârtos de răbdare şi de suferire; căci eu mă socotesc pe sinemi că sunt rob al celui pe care Domnul l-a pus proestos al mănăstirii întru care şi locuiesc, înaintea căruia m-a pus Domnul şi pe mine, şi sunt de sine stăpânitor pentru a putea să mă depărtez. Dar pentru ce şi pentru puţina mea rucodelie mă necăjiţi [gânduri ale vicleanului]? Că dacă mirenii, pentru cele stricăcioase, nu numai zilele, ci şi nopţile cu iubire de osteneală lucrează şi sunt împresuraţi de grija femeilor şi a fiilor, a casei şi a chiriei, şi rabdă, cu mult mai vârtos eu în această puţină osteneală cu bucurie voi suferi, ca cel ce m-am izbăvit de toate acelea cu harul lui Hristos; că jugul Lui e bun, şi sarcina uşoară este (cf. Matei 11:30); pentru aceasta abateţi-vă de la mine, şi voi cerca poruncile Dumnezeului meu (Ps. 118:115)". Şi aşa, cu împreună-lucrarea harului petrecând întru a sa socotinţă şi săvârşindu-se într-acel loc în care a îmbătrânit, dobândeşte neveştejită cunună.


VII. A Sfântului Maxim

1. Cel fără de minte, care se robeşte de patimi, când de mânie mişcându-se se tulbură, se grăbeşte ca fără de socoteală să fugă de fraţi; şi iarăşi, când de poftă se înfierbântă, căindu-se, iarăşi alergând merge spre întâmpinarea lor; iar cel priceput împotriva amândurora se pune: căci adică în pricina mâniei, tăind pricinile tulburării, se izbăveşte pe sineşi de scârba cea către fraţi, iar pentru pricina poftei, de iuţimea cea necuvântătoare şi de întâlnirile fără folos se înfrânează.

2. în vremea ispitelor, nu părăsi mănăstirea ta, ci suferă vitejeşte valurile gândurilor, şi mai vârtos ale scârbei şi ale mâhniciunii [akediei]; căci astfel, prin iconomia lui Dumnezeu prin necazuri lămurindu-te, vei avea tare nădejdea cea întru Dumnezeu; iar de o vei lăsa (mănăstirea adică), neiscusit şi fără bărbăţie şi nestatornic te vei afla.

Încă nu are dragoste desăvârşită, nici cunoştinţa Dumnezeieştii Pronii întru adânc, cel ce în vreme de ispită nu rabdăîndelung pentru cele ce se întâmplă în mănăstire, ci se taie pe sineşi de la dragostea fraţilor celor duhovniceşti.

Scopul Dumnezeieştii Pronii este aceea adică ca pe cei ce de răutate în multe feluri sunt dezbinaţi, prin dreapta-credinţă şi prin duhovniceasca dragoste, să-i facă una, căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi să-i adune întru una (cf. şi Ioan 11: 52).

3. Deci cel ce nu cunoaşte nici nu poartă cele ale supărării, nici nu suferă pe cele de întristare, nici nu rabdă cele dureroase, afară de Dumnezeiasca dragoste şi de Pronie umblă. Dacă dragostea îndelungrabdă şi este făcătoare de bine (cf. şi I Cor. 13: 4), cel ce se împuţinează cu sufletul pentru cele de întristare ce i se întâmplă, şi pentru aceasta face vicleşug împotriva celor ce l-au scârbit, şi din dragostea cea către dânşii pe sineşi se taie, cum oare să nu cadă de la scopul Dumnezeieştii Pronii?

4. Întâmplaiu-ţi-s-a ţie ispită de la fratele şi scârba întru urâciune [ură] te-a adus? Nu te birui de urâciune, ci biruieşte urâciunea întru dragoste, pe care o vei birui într-un chip ca acesta: rugându-te pentru dânsul curat lui Dumnezeu şi primind răspunsul [apologia] lui, sau şi însuşi prin aceasta pe dânsul tămăduindu-l, şi pe sineşi pricinuitor [al scârbei etc] socotindu-te şi îndelung răbdând, până va trece norul, îndelung-răbdător este cel ce aşteaptă sfârşitul ispitei şi lauda inimii aşteaptă.

5. Bărbatul îndelung-răbdător mare este întru pricepere (Pilde 14: 29); că pe toate cele ce i se întâmplă către sfârşit [împlinire] le aduce, şi pe acela aşteptându-l, suferă cele de întristare, iar sfârşitul este viaţa veşnică, după Apostolul: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să Te cunoască pe Tine Unul Adevăratul Dumnezeu şi pe Cel pe Care L-ai trimis, pe Domnul Iisus Hristos (Ioan 17: 3). Pe fratele ce-l socoteai ieri duhovnicesc şi îmbunătăţit, nu-l judeca azi de rău şi viclean pentru urâciunea care se face astăzi întru tine din meşteşugirea celui viclean, ci, prin îndelungrăbdătoarea dragoste, socotind bunătăţile cele de ieri, urâciunea cea de astăzi leapăd-o din suflet.

6. Pe cel pe care ieri îl lăudai ca pe un bun şi îl propovăduiai ca pe un îmbunătăţit, nu-l grăi astăzi de rău, ca pe un rău şi viclean, pentru a ta prefacere dintru dragoste în urâciune, făcând din defăimarea fratelui pricină de îndreptăţire a viclenei urâciuni celei dintru tine, ci rămâi întru aceleaşi laude, măcar deşi încă eşti ţinut de scârbă, şi aşa lesne te vei întoarce la mântuitoarea dragoste. Nu pe cea obişnuită laudă a fratelui, pentru scârba cea ascunsă întru tine către dânsul, întru întâlnirea cu ceilalţi fraţi să o spurci, împreună-amestecând în cuvinte pe furiş şi defăimarea, ci curat foloseşte lauda întru întâlniri, şi curat pentru dânsul ca pentru sineţi roagă-te, şi aşa de pierzătoarea urâciune prea degrab te vei izbăvi; măcar fratele, poate ispitinduse, petrece grăindu-te de rău, dar încai tu să nu te scoţi afară din aşezământul [starea] dragostei, pe acelaşi drac suferindu-l să te supere în gând; ...şi, aşa, nu vei ieşi dintru aceasta: dacă, ocărându-te, vei binecuvânta, dacă, pândit cu gânduri rele, vei fi de-binevoitor; aceasta este calea filosofiei celei după Hristos, şi cel ce nu călătoreşte pe aceasta nu se va sălăşlui împreună cu Dânsul.

7. Să nu îmboldeşti pe fratele prin cuvinte cu ghicituri, ca nu, pe cele asemenea de la dânsul împotrivă-primindu-le, aşezământul dragostei de la amândoi să-l izgoneşti, ci, cu îndrăzneală, prieteneşte mergi şi mustră-l pe dânsul, ca, pe pricinile scârbei dezlegându-le, de tulburare şi de scârbă pe amândoi să izbăveşti.

Să nu zici "urăsc pe fratele" în vreme ce dinspre pomenirea lui te întorci, ci ascultă pe Moise, care zice: Să nu urăşti pe fratele tău în gândul tău; cu mustrare să mustri pe fratele tău, şi nu vei lua pentru dânsul păcat (Lev. 19: 17).

Nu pomeni în vreme de pace cele ce în vremea scârbei s-au grăit de fratele, ori de faţă de se vor fi grăit cele întristăcioase, ori către altul despre tine, iar după aceasta le-ai auzit şi tu, ca nu cumva, stăruind în cugetele pomenirii de rău, la pierzătoare ură a fratelui tău să te întorci.

8. Nu poate sufletul cuvântător [raţional], către om nutrind urâciune, cu Dumnezeu, Dătătorul poruncilor, să se împace. Că zice: De nu veţi lăsa oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va lăsa vouă greşealele voastre (Matei 6: 15); iar dacă acela nu voieşte să se împace, încai tu păzeşte-te pe sineţi de urâciune, rugându-te pentru dânsul curat şi negrăindu-l de rău către cineva.

9. Pacea Sfinţilor îngeri cu aceste două aşezământuri [stări] este ţinută: cu cea către Dumnezeu şi cu cea unii către alţii dragoste; asemenea şi tuturor celor din veac sfinţi. Şi preafrumos s-a zis de Mântuitorul nostru: Că întru aceste două porunci atârnă toată Legea şi proorocii (Matei 22: 40).

Nu socoti ca pe nişte voitori de bine pe cei ce-ţi aduc ţie cuvinte care lucrează întru tine scârbă şi urâciune către fratele, măcar de s-ar părea că şi adeverează, ci ca dinspre nişte omorâtori, dinspre unii ca aceştia întoarce-te, ca şi pe aceia de la grăirea de rău să-i opreşti şi pe al tău suflet de răutate să-l izbăveşti.

Cearcă conştiinţa cu tot de-amănuntul, ca nu cumva din pricina ta să nu se împace fratele, şi nu o amăgi pe aceasta, căci cunoaşte cele ascunse ale tale şi te va pârî în vremea ieşirii, încă şi în vremea rugăciunii îţi face ţie pomenire.

10. Nu fi lesnicios spre lepădarea dragostei duhovniceşti, pentru că altă cale a mântuirii nu s-a lăsat oamenilor.

Ia aminte ca nu cumva răutatea care te desparte pe tine de fratele, nu întru fratele, ci întru tine să se afle; şi sârguieşte-te a te împăca cu dânsul, ca nu din porunca dragostei să cazi. Nu defăima porunca dragostei, că printr-însa te faci fiu al lui Dumnezeu, pe care, lepădând-o, fiu al Gheenei te vei afla.

11. Nu te face plăcut sieţi, şi nu vei fi urâtor de frate; nu fi iubitor de sineţi, şi vei fi iubitor de Dumnezeu. După ce ai ales a vieţui împreună cu fraţii cei duhov-niceşti, înaintea uşilor de voile tale să te lepezi, pentru că nu într-alt chip vei putea trăi în pace nici cu Dumnezeu, nici cu cei cu care vietuieşti împreună.

12. Al celui ce încă iubeşte slava deşartă, sau la ceva din lucrurile cele materialnice este dat cu împătimire, însuşire de căpetenie este să se mâhnească pe oameni pentru cele vremelnice, sau a-i pomeni de rău, sau a avea ură către dânşii, sau gândurilor celor de ruşine a robi; însă sufletului celui iubitor de Dumnezeu acestea toate îi sunt străine.


VIII. Din Pateric

1. Un frate oarecare, într-o viată de obşte şezând, se supăra de gândurile mutării, într-o zi, luând hârtie şi şezând, a scris pe hârtie toate pricinile pentru care i-au zis lui gândurile să se mute din obşte; iar după ce le-a enumerat pe toate, a scris mai pe urmă, întrebându-se pe sineşi: "Le poţi răbda pe toate?" Apoi, de ca şi cum aducea împotrivă şi răspundea, a scris: "Da, întru numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, voi răbda!" Şi, învăluind hârtia, o a legat la brâul său.

Deci, când se pornea vreuna din acele pricini pentru care se lupta şi mai-nainte când năvăleau spre dânsul gândurile mutării, acela, alergând deosebi, lua hârtia şi o citea şi, aflând aceea, adică "întru numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, voi răbda", zicea către sineşi: "Vezi, ticăloase, că nu omului, ci lui Dumnezeu te-ai făgăduit", şi îndată se odihnea. Şi aşa pururea făcând fratele, ori de câte ori se întâmpla vreo tulburare dintr-o pricină sau alta, netulburat petrecea.

Deci ceilalţi fraţi, înţelegând ceea ce făcea fratele, cum, citind hârtia, aşa petrecea, de multe ori şi ei, tulburându-se prin meşteşugirea vicleanului, spre zavistia şi ura fratelui s-au pornit; şi, venind la egumenul, ziceau că fratele este fermecător, iar în brâul lui este fermecătoria lui, şi pentru aceasta nu puteau petrece cu dânsul: "Deci, ziceau ei, sau pe dânsul, sau pe noi, slobozeşte-ne de aici". Iar el, nefiind străin de pândirea vrăjmaşului - că ştia smerenia şi evlavia fratelui -, le-a zis lor: "Duceţi-vă de vă rugaţi, şi mă rog şi eu, şi după trei zile voi zice vouă răspunsul". Noaptea dormind fratele, venind egumenul încetişor, a dezlegat brâul lui şi, citind hârtia, l-a încins iarăşi pe dânsul şi s-a dus. Iar cele trei zile trecând, s-au apropiat şi fraţii şi Avva ca să se înştiinţeze de răspuns. Iar el, chemând pe fratele, a zis: "Pentru ce sminteşti pe fraţi?" Iar el, îndată jos punându- se pe sineşi, a zis: "Greşit-am, iartă-mă, şi vă rugaţi pentru mine". Şi a zis Avva către fraţi: "Ce-aţi zis despre fratele acesta?" Şi, răspunzând, au zis: "Că fermecător este, şi fermecătoria lui în brâul lui este". Şi zice egumenul: "Scoateţi dar fermecătoria lui". Iar ei s-au repezit şă dezlege brâul lui, dar fratele nu-i lăsa. Şi a zis egumenul: "Tăiaţi-l!" Şi l-au tăiat; şi au aflat într-însul hârtia, şi egumenul o a dat unuia dintre diaconi, poruncind să stea la loc înalt şi să o citească, ca şi vicleanul mai mult să se ruşineze, cel ce a semănat o diavolie ca aceasta.

Iar cum s-a citit hârtia, iar mai pe urmă că "...întru numele lui Hristos voi răbda", auzind fraţii, de ruşine nu mai ştiau ce să facă; şi au făcut egumenului metanie, zicând: "Greşit-am!" Iar el a zis lor: "Nu mie să-mi faceţi metanie, ci lui Dumnezeu şi fratelui asupra căruia aţi minţit, ca să vă ierte". Iar ei au făcut aşa. Şi a zis lui egumenul: "Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să-i ierte pe dânşii". Şi s-au rugat pentru ei.

2. Zis-a un stareţ: "Cei ce de demult nu degrab se mutau din locul lor de nu se va fi întâmplat lor ceva din aceste trei lucruri: adică dacă cineva va fi avut vecin scârbit asupra lui din zavistie, adică cu pomenire de rău, şi, deşi toate făcând către mângâierea lui, n-ar fi putut să-l schimbe pe dânsul, sau dacă, venind mulţi la dânsul, i-ar fi oferit felurite lucruri, pe care, trebuind el să le primească, l-ar fi slăvit pe dânsul cu prisosinţă, sau de se va fi întâmplat să cadă în ispită de curvie, aproape locuind femei. Deci, dacă s-ar fi întâmplat unul din aceste lucruri, şi el s-ar fi mutat, mutarea n-ar fi fost lipsită de socoteală.

3. Ziceau Părinţii: "De ti se va întâmpla ţie ispită în locul în care locuieşti, nu părăsi locul în vremea ispitei, iar de nu, oriunde te vei duce, vei afla înaintea ta pe cea de care fugi; rabdă dar până ce trece ispita, ca nu cumva depărtarea ta să se facă pricină de sminteală. Şi mai vârtos nu în vremea păcii, ca nu cumva despărţirea ta să pricinuiască necaz celor ce locuiesc locul".

4. Zis-a un stareţ: "Precum pomul, adeseori sădindu-se, a rodi nu poate, tot aşa şi călugărul, mutân- du-se din loc în loc, nu poate săvârşi bunătatea".

5. Un frate şezând într-o obşte, supărându-se de gândurile mutării, a povestit stareţului. Iar el a zis către dânsul: "Du-te de şezi în chilia ta, dând trupul tău drept zălog peretelui chiliei tale, şi să nu ieşi cu trupul de acolo, iar gândul lasă-l să gândească ce voieşte".

6. Zis-a un stareţ: "Chilia călugărului este cuptorul Babilonului, unde cei trei coconi [tineri] l-au aflat pe Fiul lui Dumnezeu; este şi stâlpul de nor de unde Dumnezeu a grăit lui Moise".

7. Un frate a petrecut nouă ani luptat fiind a ieşi din obşte şi în fiecare zi îşi gătea cojocul său ca să iasă. Iar dacă se făcea seară, zicea întru sine: "Mâine mă duc de aici". Iar dimineaţa zicea gândului: "Să ne silim pe înşine a răbda şi astăzi pentru Domnul". Şi, dacă s-a luptat nouă ani aşa făcând, a uşurat Dumnezeu toată ispita de la dânsul.


IX. A Sfântului Efrem

Să nu zici, călugăre: "Aici e strâmtorare şi război, iar mai încolo odihnă şi negrijă". Spune, de ştii, cine este cel ce ne luptă? Au nu vrăjmaşul nostru, Diavolul? Auzi dar ce zice la Iov că a zis Domnul Diavolului: De unde vii tu ? Şi a zis Diavolul înaintea Domnului: Străbătând cea de sub cer şi umblând peste tot, iată, de faţă sunt (Iov 2: 2). Deci cunoaşte că, oriunde vei merge, cerul este mai înalt decât tine; şi nu este loc întru toată lumea cea de sub cer necălcat de vrăjmaşul cel de obşte; deci rămâi în locul întru care te-ai chemat, şi stai împotriva Diavolului, şi va fugi de la tine, şi apropie-te de Dumnezeu, şi El Se va apropia de tine. Vai sufletului întru care va intra necre-dinţa, netemerea, necunoştinţa, nebunia şi neruşinarea, că parte a vulpii va fi (cf. Ps. 62:10).

Fericit e sufletul întru care locuieşte frica şi evlavia. Celui ce nu-i place a sluji unui stăpân, va fi slujitorul multora; şi cel ce nu suferă a se supune unui egumen se va supune multora, în felurite locuri. Scris este: Pricină caută bărbatul care voieşte să se despartă de prieteni, şi în toată vremea ocărât va fi (Pilde 18: 1). Tot aşa şi călugărul, despărţindu-se de mănăstire, pune drept pricină pe egumen şi pe fraţi, dar de ocara cea de la Dumnezeu şi de la oamenii pricepuţi niciodată nu va scăpa.

Pentru unul ca acesta iarăşi zice Scriptura: Este o cale care oamenilor li se pare dreaptă, dar sfârşiturile merg în fundul iadului (Pilde 14:12). Şi iarăşi zice: De căi ca aceasta se va sătura cel învârtoşat cu inima (Pilde 14:14). De se va întâmpla ca mănăstirea întru care locuieşti să se strâmtoreze întru trebuinţele trupului, să nu părăseşti locul, căci atunci vei afla dobândă multă într-însul. Necuvioşilor nu le va plăcea de egumenul cuvios, nici dreptului tot ce e nedrept.