I. A lui Grigorie Dialogul

Libertin, ucenicul dreptului Onorat, despre care şi într-alte capete s-a scris, care şi egumenia lui Onorat o a moştenit, după porunca egumenului său a plecat din mănăstire pentru o treabă oarecare; iar pentru dorul ce-l avea pentru cel întru sfinţi Onorat, oriunde Libertin se ducea vreodată, s-a obişnuit să poarte în sânul său papucul învăţătorului său. Ducându-se el în Ravenna, s-a întâmplat să dea peste o femeie ce ducea trupul fiului ei cel săvârşit; văzându-l aceasta pe Libertin, şi crezând că este rob al lui Dumnezeu, cu dorul fiului ei - al celui ce se sfârşise - îmbătându-se, a apucat de frâu calul lui şi cu jurăminte zicea că nicidecum nu-l va lăsa să se ducă de nu va învia pe fiul ei. Iar acela, iscus neavând pentru o minune ca aceasta, s-a mirat de jurământul cererii ei. Pentru aceasta, pentru covârşirea-smeritei cugetări, voia să se abată de la femeie; dar pentru că femeia nu-l slăbea, s-a biruit de milostivire. Pogorându-se de pe cal şi plecând genunchii, şi mâinile la cer întinzându-le, şi scoţând din sânul său papucul pe care-l ducea, l-a pus pe pieptul copilului celui mort. Şi, rugându-se el, sufletul copilului s-a întors în trup şi îndată a înviat. Şi apucându-l de mână, l-a dat mamei care îl plângea; iar după aceasta s-a dus în calea lui.

Petru: Deci ce zicem că este aceasta? Sfinţenia lui Onorat a făcut cu putinţă o minune ca aceasta, sau cererea lui Libertin?

Grigorie: Intru arătarea unei minuni ca aceasta, împreună cu credinţa femeii s-a arătat şi puterea amândurora, şi pentru aceasta mi se pare mie că a putut Libertin să facă aceasta; căci nu atât cu puterea dascălului, cât mai vârtos cu puterea sa a crezut că o va face, dar cu papucul dascălului pe care l-a pus pe pieptul mortului, socotind adică că aceasta va putea împlini ceea ce el a cerut; că şi Elisei, ducând cojocul dascălului său şi venind la Iordan, a lovit cu el o dată, dar apa nicidecum nu s-a despărţit, dar de îndată ce a zis "unde este Dumnezeul lui Ilie?" şi iarăşi râul lovindu-l cu cojocul dascălului, atunci a făcut drum prin mijlocul apelor (cf. IV împ. 2:14). Pricepi, Petre, cât poate smerita cugetare întru puterile [minunile] care se fac? Căci atunci a putut să facă o putere la fel ca şi dascălul său, când a scăpat [alergat cu gândul] către acela, şi numele aceluia cu credinţă l-a chemat.


II. Din viaţa Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni

Odinioară, Marele Grigorie, cu cei ce erau împre-ună cu dânsul după obicei lui Dumnezeu rugându-se în munte, de năprasnă, de frică şi tulburare cu totul umplându-se, arătat era celor de faţă cum că el se minuna şi se spăimânta prin oarecare vedenie, iar cu auzul lua aminte de ca şi cum un sunet ar fi trecut către dânsul; şi, trecând vreme nu puţină, în care el petrecu în mijloc nemişcat şi neplecat, apoi, ca şi cum spre bine părând că se preface vedenia care zăcea înainte, s-a întors iarăşi întru cea [petrecerea] obişnuită, şi a lăudat pe Dumnezeu cu luminat glas, grăind cuvânt de mulţumire şi de biruinţă: Binecuvântat este Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi spre mâncare dinţilor lor (Ps. 123: 6).

Iar cei dimprejurul lor, întru minune [minunare] aflându-se şi poftindu-l a-i înştiinţa ce fel de minune ar fi aceasta ce se făcu în ochii lui, Sfântul, precum se zice, le-a spus acestea: "Am văzut cum cu mare cădere a căzut Satana lovit de un tânăr, Troadie cu numele, care, adus fiind de muncitori la necredinciosul dregător, după multe chinuri cu cununa muceniciei s-a încununat".

Spăimântându-se de auzire, ucenicul care era împreună cu Sfântul - pe care, de curând crezând, acesta l-a aşezat diacon al Dumnezeieştilor Taine - nicidecum cutezând a nu da crezare celor spuse, socotea deopotrivă că e mai presus de puterea omenească ca pe cele ce erau departe, în cetate (niciun om vestindu-i deosebi), de ca şi cum ar fi de faţă, lângă lucruri, să le spună celor de faţă, cele ce adică se fac acolo; pentru aceasta rugător se făcu dascălului său a i se da voie ca cu ochii să vadă cele lucrate, şi a nu se opri de dânsul a ajunge la locurile acelea unde se făcuse minunea.

Iar el zicând că înfricoşat lucru este a merge în mijlocul ucigaşilor şi primejdios întru a pătimi ceva din ispita potrivnicului, diaconul zicea că îndrăzneşte la ajutorul rugăciunilor lui, grăind acest glas către dânsul: "Tu pune-mă înaintea lui Dumnezeu, şi aşa nicio frică dinspre vrăjmaş nu se va atinge de mine". Iar el, ca pe un împreună-călător pe ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune trimiţându-l, diaconul, nădăjduit fiind, a pornit pe cale, neîntorcându-se către niciunul dintre ei.

Seara, ajungând înlăuntrul cetăţii şi ostenit fiind de călătorie, a socotit lucru de nevoie ca prin baie să tămăduiască osteneala. Locul acela era stăpânit de un drac oarecare ucigaş de oameni ce se încuiba în baie, a cărui putere făcătoare de stricăciune se făcea lucrătoare întru întuneric asupra celor ce se apropiau. Pentru aceasta, nepăşită şi nelucrătoare [închisă] era baia aceea după apusurile soarelui; lângă aceasta stând diaconul, poftea pe rândaş [îngrijitor] să-i deschidă intrarea şi a nu-l lipsi de mângâierea cea din baie.

Acela însă a mărturisit că nimeni din cei ce îndrăznesc asupra apei în acea vreme nu iese pe picioarele sale, ci pe toţi, după ce se înserează, îi stăpâneşte dracul, şi că nu puţini din necunoştinţă au pătimit [răni] netămăduite, carii, în loc de cea nădăjduită răsuflare, le-au urmat plânsuri, tânguiri şi mormânturi. Acestea şi unele ca aceste povestind, acela cu nimic mai vârtos nu slăbea din poftire, ci sta în tot chipul silindu-l pe dânsul ca să fie primit înlăuntru. Iar el, ca să nu se primejduiască cu necunoştinţă străinului, a luat ceva câştig de la dânsul, căruia şi dându-i cheia, s-a dus în calea lui.

Dezgolindu-se diaconul şi intrând înlăuntru, năpădiri în multe chipuri de frici şi spaime se făceau de la drac, arătându-se tot felul de năluciri înfocate şi fumegoase cu firea; acestea se făceau în formă de oameni şi de fiare înaintea ochilor, în auzuri sunându-i, la năduf apropiindu-se şi împrejurul trupului vărsându-se, iar el, însemnarea înainte punând-o (însemnare cu sfânta cruce) şi numele lui Hristos chemându-L, a trecut de cea dintâi încăpere fără a pătimi ceva.

Iar intrând în cea mai dinlăuntru încăpere, cu mai înfricoşate vedenii se întâlnea, dracul făcându-şi lucrarea mult mai înfricoşată; deodată, i se păru că încăperea se clătina de un cutremur, faţa [podeaua] încăperii părea că se rupe de jos, iar o văpaie de foc se arăta zvârlind din apă scântei. Iar el iarăşi, cu aceeaşi armă şi însemnare, cu al lui Hristos nume şi cu ajutorul rugăciunilor dascălului său, pe cele înfricoşate din cele arătate şi făcute lui de îndată le-a risipit. Iar îmbăindu-se el şi grăbindu-se către ieşire, dracul i se punea iarăşi în cale-i, ţinându-i acum uşa; dar el şi pe aceasta o oprise a se dezlega [distruge] tot prin aceeaşi putere - uşa dând loc însemnării. Iar de vreme ce de la mintea lui se dădură toate în lături, dracul a strigat către dânsul cu glas omenesc [zicându-i] că nu luişi să-şi socotească puterea aceea prin care a scăpat de pierzare; căci glasul celui ce l-a pus pe dânsul înaintea Păzitorului, acela i-a dăruit nepătimirea [biruirea înfricoşărilor].

Deci astfel mântuindu-se, precum s-a zis, spaimă mare a dat păzitorilor locului, cum unul adică din cei ce au îndrăznit a intra în apă după ceasul acela să se arate printre cei vii. Iar după ce a povestit acestora cele despre sine şi în ce chip şi-a făcut cunoscute vitejiile mucenicilor celor din cetate - în ce chip le-a povestit Marele petrecând în pustie - adăugând şi minunile cele despre dânsul - prin cele ce a văzut, prin cele ce a auzit şi prin cele ce prin iscusul său a cunoscut puterea credinţei Marelui pe care dracul o a mărturisit - a alergat iarăşi către dascălul său, lăsând celor din vremea sa şi celor de după aceştia păzire de obşte prin care cineva prin cei sfinţiţi se poate pune înaintea lui Dumnezeu; iar acum este la toată Biserica, dar mai vârtos un glas ca acesta este pomenire a ajutorului cel făcut atunci bărbatului de către Grigorie.


III. Din Pateric

1. Zicea Avva Daniil: "M-a chemat Avva Arsenie şi mi-a zis: «Odihneşte pe aproapele tău, ca, atunci când se va duce către Domnul, să se roage ţie şi bine ţie ţi se va face»".

2. Un frate a venit de la Schit la Avva Ammun şi i-a zis lui: "Mă trimite părintele meu spre slujire [undeva departe], şi mă tem de curvie". Zis-a lui bătrânul: "în orice ceas îţi va veni ţie ispita, zi aşa: «Dumnezeul puterilor, cu rugăciunile părintelui meu, izbăveşte- mă!»" Deci într-una din zile, o fecioară a încuiat uşa în urma lui, iar el a zis cu glas mare: "Dumnezeule, cu rugăciunile părintelui meu, izbăveşte-mă!" Şi - o, minune! - îndată s-a aflat pe calea Schitului.

3. Un stareţ avea un slujitor locuind în sat. Şi s-a întâmplat odată ca slujitorul să zăbovească şi să nu vină după obicei, stareţului lipsindu-i cele de trebuinţă. Şi încă mai zăbovind el, trebuinţele i-au lipsit cu totul, mai ales rucodelia pe care o lucra în chilie. Şi aşa se strâmtora, neavând nici ce lucra, nici cele de hrană. Şi a zis ucenicului său: "Vrei să te duci în sat?" Iar el a zis: "Precum voieşti, aşa voi face". Căci şi fratele se temea de sat, din pricina smintelii. Iar ca să nu se facă neascultător de părintele său, a primit să se ducă. Şi i-a zis lui stareţul: "Du-te, şi cred în Dumnezeul Părinţilor mei că te va acoperi de toată ispita". Şi, făcând rugăciune, l-a trimis.

Şi venind fratele în sat, şi aflând casa slujitorului, stând lângă uşă, a bătut; şi s-â întâmplat ca atunci slujitorul şi toţi cei din casa lui să fie duşi la o pomenire afară din sat, rămânând numai o fiică a sa, care, cum a bătut fratele, i-a deschis. Şi văzându-l pe dânsul şi aflând ce voieşte, îl îndemna şi-l trăgea ca să intre înlăuntru, iar el nu primea, iar ea, mult silindu-se, a biruit, şi aşa l-a tras pe dânsul către sineşi. Iar el, dacă s-a cunoscut pe sineşi cuprins de gânduri, suspinând dintru adânc, a zis către Dumnezeu: "Doamne, pentru rugăciunile Părintelui meu, mântuieşte-mă în ceasul acesta!" Şi, zicând aceasta, s-a aflat îndată la râu mergând în munte, şi aşa s-a dus înapoi nevătămat către Părintele său.

4. Bântuitu-s-a odinioară de un demon Avraam, ucenicul Avvei Sisoe; iar stareţul său a văzut că a căzut; şi, sculându-se, a întins mâinile sale la cer şi s-a rugat către Dumnezeu, zicând: "Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cel ce nu voieşti moartea păcătosului, până când se va întoarce ca să trăiască, mântuieşte pe robul tău, Avraam, şi-l izbăveşte pe dânsul de ispita demonului!", şi îndată s-a tămăduit.

5. Trimis-a oarecine din bătrâni pe ucenicul său ca să scoată apă; şi era puţul departe de chilia lor; şi el uitase să ia funie; şi, venind la puţ, a cunoscut că nu a adus funie; şi, făcând rugăciune către Dumnezeu - o, minune! îndată apa a suit; şi, umplând fratele vasul, apa s-a aşezat iarăşi la locul său.


IV. De la Sfântul Varsanufie

Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: "Când am voie slobodă de la sfinţi şi mi se întâmplă a merge pe drum tâlhăresc pentru oarecare trebuinţă de nevoie sau blagocestivă, cum trebuie, Părinte, a trece drumul? Oare fără cercetare îndrăznind în voia cea slobodă, sau în ce chip? Iar de mă voi întâlni în chip neaşteptat cu tâlharii, cum trebuie să mă aflu cu gândul pentru sine şi pentru lucrurile ce sunt cu mine? Şi de mi se va întâmpla mie a nu zice [mai-nainte] Avvei despre tâlhari, oare trebuie să mă întorc şi să-i zic lui?"

Răspuns-a stareţul: "Dacă vom ajunge a lua voie slobodă de la cineva dintre sfinţi, datori suntem a îndrăzni, căci, cu adevărat, avem ajutorul lui Dumnezeu. Căci, precum în cele ale lumii, de va da cineva casa sa unuia din cei mari, nu puţin se îngrijeşte de ea, pentru cinstea celui ce i-a dat-o, cu atât mai vârtos la Dumnezeu se săvârşeşte porunca sfinţilor ca să păzească pe cel pus înaintea Lui de dânşii. Că zice Scriptura despre Dumnezeu: Voia celor ce se tem de El o va face, şi rugăciunea acelora o ascultă, şi îi mântuieşte pe dânşii (Ps. 144:19).

Deci întru tot chipul şi lucrul datori suntem a avea desăvârşit voia slobodă a sfinţilor spre ajutorul şi mântuirea sufletului. Iar dacă o luăm pe aceasta şi aflăm trudă şi necaz, şi în cale sau în lucruri după îngăduinţa lui Dumnezeu vom cădea în ispită, să nu ne împuţinăm, nici să socotim neputincioşi pe cei ce ne-au pus pe noi înainte şi aşa să ne smintim întru dânşii, căci astfel porunca ce am primit-o ni se va face nouă pierzare sufletului, ba şi rană trupului. Dar să ne aducem aminte că şi dumnezeiescul Apostol, puternic fiind şi cu desăvârşire sfânt, a căzut în multe [lucruri] întristăcioase, dar întru toate acestea se lăuda, zicând: Multe primejdii am răbdat, şi din toate acestea m-a izbăvit Domnul (cf. II Cor. 11: 24-33), şi multe sunt necazurile drepţilor, dar din toate acestea îi va izbăvi pe ei Domnul (Ps. 33:19), şi prin multe scârbe se cuvine nouă a intra întru împărăţia cerurilor (Fapte 14: 22; cf. II Cor. 6: 1-10). Şi iarăşi: Bărbatul neispitit, neiscusit şi nelămurit este (Iac. 1: 12). Şi să avem în minte că tot lucrul bun, fără de necaz nu se săvârşeşte, căci are potrivnică pizma Diavolului.

Iar de se va întâmpla a trece noi fără de necaz, să nu cugetăm înalt, socotind că, vrednici fiind, ne-am mântuit de necaz, ci să socotim că, ştiind Dumnezeu neputinţa noastră - cum că neputincioşi ne aflăm a suferi necaz -, prin ascultarea cea dată de sfinţi ne-a acoperit pe noi de necaz; iar pentru cei ce rabdă în necaz sau în ispită, scris este: Fericit cel ce va răbda ispită, că iscusit se face şi celelalte (Iac. 1:12).

Dar ia seama, ca nu cumva, având voia cea slobodă a sfinţilor, cu lenevire să se facă drumul tău; că dator eşti ca, de vei auzi ceva în cale, sau pentru vreun lucru potrivnic, să te păzeşti pe sineţi şi să faci tot ce-ţi stă în putinţă să nu cazi în primejdia lucrului, şi, rugându-te lui Dumnezeu şi pomenind binecuvântarea sfinţilor, sârguieşte fie cu alţii să treci acea cale primejdioasă, fie să întrebi în cel fel poţi fără primejdie a trece pe aceeaşi cale sau pe alta. Iar dacă chiar având pricină de lucru blagocestiv sau voieşti să mergi către Sfinţi Părinţi, vei auzi de tâlhari sau de alte primejdii în cale, nu ca îndrăznind numai blagocestivului tău scop să te bagi pe sineţi a trece acea cale, ci şi cu păzire, cu care, pe cât poţi, păzeşte-te pe sineţi, ca şi întru aceasta să scapi de primejdia înaltei- cugetări; că nu se cuvine ca cineva să se bage de voie pe sineşi în ispită, ci, pe ceea ce vine după îngăduinţa lui Dumnezeu, [e destul ca] prin mulţumire a o răbda. Căci, iată, aflăm şi de oarecari din Sfinţii Părinţi care, vrând a se duce spre cercetarea altor Sfinţi ce locuiau întru cele mai dinlăuntru ale pustiului, auzind de tâlhari şi de alte necazuri, au mai zăbovit [pentru o vreme] a se duce; iar aceasta spre smerenie ne este nouă.

Dacă ştii sau ai auzit mai-nainte despre un drum cum că are necaz, întreabă pe stareţul «ce socoteşti să fac?», şi ce-ţi va zice, aceea fă. Iar dacă din pricina uitării nu-i vei zice lui, ci, luând voie slobodă, te vei duce, şi-ţi vei aduce aminte pe drum că a urmat uitare şi nu i-ai zis lui, nu trebuie să te mai întorci, ci te roagă lui Dumnezeu, zicând: «Stăpâne, iartă mie şi lenevirii mele; dar pentru voia slobodă a Sfântului Tău, şi pentru bunătatea îndurării Tale, povăţuieşte-mă după voia Ta şi mă mântuieşte, şi mă păzeşte de tot răul şi lucrul viclean»".


V. Din Pateric

1. Un ucenic al unui mare stareţ, luptat fiind de curvie, s-a dus în lume şi s-a logodit; iar stareţul, mâhnindu-se, se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne lisuse Hristoase, nu lăsa pe robul Tău să se spurce". Deci, dacă s-a culcat fratele cu femeia, şi-a dat duhul nespurcându-se.

2. Un stareţ oarecare era în Thebaida şezând într-o peşteră şi avea un ucenic iscusit; şi avea stareţul obicei ca în fiecare seară să-l sfătuiască pe dânsul cele de folos, iar după sfătuire făcea rugăciune şi-l slobozea să doarmă. Şi s-a întâmplat odată că oarecari mireni evlavioşi, ştiind de multa nevoinţă a stareţului, au venit la dânsul pentru a-i face mângâiere. Iar după ce s-au dus ei, iarăşi după obicei a şezut stareţul seara învăţându- l pe fratele; şi vorbind cu el, bătrânul s-a adâncit în somn; iar fratele petrecea aproape, până se va fi deşteptat stareţul şi-i va face lui rugăciune.

Deci mult şezând el şi stareţul nedeşteptându-se, s-a supărat de gânduri, dar tot nu s-a dus; şi aşijderea până la şapte ori supărându-se, stând împotrivă, nu s-a dus. Şi, iată, noaptea adâricindu-se, s-a deşteptat stareţul şi, văzând-l pe dânsul şezând, a zis: "Nu te-ai dus până acum?" Şi a zis: "Nu; că nu m-ai slobozit, Avva". Şi a zis stareţul: "Pentru ce nu m-ai deşteptat?" Răspuns-a fratele: "N-am cutezat a te îmboldi, ca să nu tresalţi".

Deci, sculându-se, au făcut Utrenia, iar după Utrenie a slobozit stareţul pe fratele, şi stareţul a şezut de sineşi. Şi s-a făcut întru uimire: şi iată oarecine îi arăta lui un loc slăvit, şi un jilţ preastrălucit într-însul, iar deasupra jilţului, şapte cununi strălucind. Iar el a întrebat pe cel ce-i arăta lui, zicând: "Ale cui sunt acestea?" Şi i-a răspuns lui acela: "Ale ucenicului tău, şi locul adică şi jilţul i le-a dăruit lui Dumnezeu pentru ascultarea lui; iar acele şapte cununi le-a luat în noaptea aceasta". Deci, venindu-şi în sine stareţul, a chemat pe fratele şi i-a zis lui: "Spune-mi, ce ai făcut în noaptea aceasta?" Iar el a zis: "Iartă-mă, Avva, nimic n-am făcut". Iar bătrânul, socotind că, smerit cugetând el, nu mărturiseşte, i-a zis lui: "Nu te voi lăsa de nu-mi vei spune ce ai făcut sau ce ai gândit în noaptea aceasta". Iar fratele, neştiind că ar fi făcut ceva, se nedumerea ce să spună. Şi a zis către părintele său: "Avva, nimic n-am făcut, fără decât numai aceasta: că, supărat fiind de şapte ori ca să mă duc fără slobozirea ta, nu m-am dus". Iar stareţul, aceasta auzind, a înţeles că de câte ori s-a luptat împotriva gândului, de atâtea ori s-a încununat de Dumnezeu; iar fratelui nu i-a grăit nimic din cele ce le-a văzut. Iar pentru folos, a povestit acestea la bărbaţi duhovniceşti, ca să ne învăţăm că, pentru mici osteneli, cununi luminate ne dăruieşte Dumnezeu; încă ca să ne învăţăm cu sârguinţă a căuta rugăciunile Părinţilor şi a nu cuteza a face ceva, sau a ne despărţi cumva de dânşii fără de a lor blagoslovenie şi voie slobodă.


VI. A Sfântului Efrem

Cu toată puterea ta cinsteşte pe părintele tău, şi nu zadarnice să faci rânduielile aceluia ce întru Domnul te-a născut; căci cu un chip ca acesta viclenii draci niciodată nu vor putea asupra ta, că scris este: Cel ce cinsteşte pe tatăl său, veseli-se-va de fii, şi în ziua rugăciunii lui auzit va fi. Cel ce slăveşte pe tatăl său, îndelungate-şi va face zilele, şi în ziua sfârşitului său va afla har. în cuvânt şi în lucru cinsteşte pe părintele tău, ca să-ţi vină ţie blagoslovenie de la dânsul Nu te slăvi întru necinstea părintelui tău, căci slava ta nu e necinstea părintelui tău; căci slava omului este din. cinstea tatălui său (Sirah 3: 3-12).

De vei şedea cu un stareţ mare, nu povesti numai faptele lui bune, ci şi viaţa lui o urmează; că aceasta îţi este ţie de folos; şi nu numai din cuvinte, ci şi din lucruri arată apropierea ta către dânsul.